Lagărul întărit care apăra „capul de pod” de la Turtucaia avea forma unui larg semicerc sprijinit pe Dunăre. După cât ştiam pe atunci şi după cât îmi aduc aminte, oraşul era ocolit la o distanţă care varia între 8 şi 12 km de un sistem de lucrări defensive principale, împărţite în aşa-numite „centre” numerotate până la 14. Închipuiţi-vă un arc, aproape regulat, a cărui coardă era Dunărea. Centura aceasta începând de lângă Dunăre, din susul oraşului, aproape de Staro-Selo, care era în faţa centrului nr. 2, ocolea spre sud până lângă Daidâr, apoi, trecând prin faţa satului Antimovo, venea să se sprijine cu celalt capăt tot pe Dunăre, în josul oraşului, lângă satul Kosui-Bulgar. Tranşeele săpate adânc, întărite cu garduri de sârmă ghimpată şi cu „gropi de lup” în faţă, se întindeau aproape fără întrerupere pe marginea unui platou, care domina valea şi colinele din faţă.
Afară de această linie principală de apărare, aveam în spate linia a doua, mai puţin întărită, care închidea de aproape Turtucaia în alt semicerc, mai mic. În sfârşit, mai erau tranşeele dinafara centurii, spre sud, şi unghiul de întăriri care apărau satul Staro-Selo.
٭
Eram treizeci de tunari, deasupra satului Kosui-Bulgar, lângă două cupole de tunuri neisprăvite, la care lucrau până seara târziu oamenii de corvoadă civili, aduşi din ţară, de peste Dunăre. În ziua din urmă, odată cu apropierea primejdiei, numărul lor fusese sporit cu vreo două sute de turci de prin împrejurimi, care, sub paza soldaţilor noştri, cărau betonul frământat de o maşină gălăgioasă şi îl turnau în două imense gropi cilindrice, unde trebuia să fie aşezate tunurile. După câte auzisem, lucrarea începuse încă din martie, dar se tărăgănase până acum, în zilele mobilizării.
Corturile şi adăpostul nostru erau lângă creasta unei coline, care cobora cu un capăt în Dunăre. De o parte, se adâncea o vale îngustă, cu un pârâiaş umbrit de sălcii, de unde porneau, până spre Turtucaia, livezi bogate, ţarini şi vii cu poamă crudă. De cealaltă, tăpşanul lin cobora într-o vale mai largă, cu aşezări gospodăreşti, lângă un iaz bogat în peşte, deasupra căruia se ridica o coastă pleşuvă de deal, apoi tufăriş mărunt şi imaşuri pustii, luminate de soare.
De acolo şi din cutele amfiteatrului din dreapta, trebuia să vie inamicul…
La o aruncătură de piatră sub coastă, înaintea gropilor noastre, erau tranşeele ocupate de o companie a unui regiment de infanterie, unde mă duceam adesea să privesc peisajul vast şi calm din faţă, peste care treceau numai umbre călătoare de nouri.
Infanteriştii erau toţi rezervişti sau miliţieni, unii concentraţi încă de pe iarnă – în cea mai mare parte oameni trecuţi de patruzeci de ani… În ochii lor nu citeai dorul tineresc de „acasă”, ci numai grija mohorâtă şi senină de „nevastă” şi „copilaşi”, părăsiţi fără sprijin, cine ştie unde, în mijlocul unei gospodării dărăpănate.
– Mi-am lăsat nevasta acum şase luni, cu patru copii şi numai cu trei franci în casă, îmi spunea unul dintre ei. Cum nu s-ar fi gândit cei mari şi la noi, că doar nu suntem câini…
De la o vreme, chipurile lor pământii, roase de acelaşi gând îndărătnic, începeau să-mi strecoare în suflet o teamă nelămurită, o dezamăgire surdă: vor fi oamenii aceştia necăjiţi în stare să înfrunte războiul? Ce Dumnezeu! Duşmanul care putea sosi din ceas în ceas nu trebuia să ne găsească cu gândul numai la soarta nevestei şi a copilaşilor.
Dar, mă gândeam: de unde să aibă ei, în sufletul lor întunecat şi amărât, lumina iubirii de ţară, care singură ar mai putea da un înţeles suferinţelor războiului şi dezlănţui avântul? Pentru care scop, priceput şi primit de ei cu dragă inimă, şi de la cine ar fi putut ei să înveţe uitarea de sine? Dar au încercat măcar acei care au pus la cale acest război în incinta oraşelor să se coboare până la ei, să-i lămurească şi să-i întrebe?… Iar acum, întunecaţi şi amărâţi, trebuia să-şi dea viaţa pentru scumpa lor patrie.
Erau mai ales ţărani de prin judeţele de câmp ale Munteniei – cei mai oropsiţi dintre toţi. Mă uitam la ei cu strângere de inimă. Nu se potriveau deloc cu imaginea „ostaşului român”, de acum şi de pe vremuri, aşa cum mi-o zugrăvise în suflet strălucitoarele defilări ale regimentelor gătite de paradă şi, mai cu seamă, galeriile tragice ale istoriei noastre naţionale, atât de aspră şi de eroică.
Numai artileriştii de pe lângă cele două cupole neisprăvite se mai potriveau cu icoana ce mi-o făurisem în minte. Dar aceştia erau aproape toţi tineri, moldoveni sprinţari şi poznaşi, ca cei din literatura lui Alecsandri. Ziua întreagă „şuguiau” şi-şi îndeplineau îndatoririle cu inima uşoară. Uneori, însă, şi ei păreau îngrijoraţi.
– Ce ne facem noi cu babalâcii iştia când o începe nunta? Că parcă nu-s români, parcă-s alte dihănii.
Printre infanterişti, unul singur părea mai inimos: Mieluş ţiganul, cu mustăţile lui mari şi cu sprâncenele îmbinate deasupra ochilor negri şi vioi ca de veveriţă. Dibuise el, nu ştiu pe unde, un ceasornic cu muzică, despre care nu dădea nimănui nici o lămurire, şi pe care-l ţinea totdeauna aşezat frumos lângă raniţă şi nu-l pierdea din ochi, „ca să nu facă picioare”. De câte ori ieşea din tranşee, Mieluş făcea teatru. Îşi lua ceasornicul subţioară, se ducea cu el în dos, lângă bordei, şi acolo, după ce-l potrivea bine din şuruburi, îl punea pe pământ şi începea să se încrunte le el.
– Cântă, cioară, să joace boieru!
Şi numaidecât ceasornicul începea, cu note picurate, un marş bulgăresc, iar Mieluş, cu o mână-n şold şi cu alta-n ceafă, frământa pământul…
– Ce te-a apucat, ţigane? îl întrebai într-un rând.
– Ei, domnule, am şi eu un foc la inima mea. Ne-a prins războiul pe meleagurile astea şi n-am apucat barem să-mi mai văz ţiganca o dată… Că eram luaţi numai de şase zile când m-a „concintrat”.
Bietul Mieluş! Poate presimţea el că n-o să-şi mai vadă ţiganca niciodată, dar nu presimţea ce moarte grozavă îl aşteaptă…
Totuşi nu ne obişnuisem cu gândul că suntem în război.
În seara aceea stăteam până târziu, ca de obicei, cu locotenentul meu – un podgorean din Putna – la popota infanteriştilor, care ne invitau mereu la masa lor, sub un umbrar adăpostit de vedere.
Seara era caldă, dar vinul era rece şi se potrivea de minune cu peştele proaspăt, fript pe jăratic, care venea întotdeauna după nişte jumări amestecate cu fire de iarbă. Erau, pe lângă masa de scânduri, doi locotenenţi de rezervă – unul, institutor din Călăraşi, celalt, şef de birou la Domenii – amândoi cu gândul nemărturisit acasă, dar hotărâţi să-şi facă cinstit datoria, amândoi capi de familie, pe care un capriciu al împrejurărilor îi transformase în ofiţeri şi-i chemase pe neaşteptate să conducă soldaţi în luptă. Mai erau şi trei sublocotenenţi – doi în rezervă, al treilea abia ieşit din şcoală – băieţi veseli, neştiutori parcă de greutatea ceasului de cumpănă prin care trebuia să trecem. Sub impresia manifestaţiilor războinice din capitală, ei discutau zgomotos despre politică, literatură şi „intenţiile inamicului”, şi nici prin gând nu le-ar fi trecut măcar că ai noştri ar putea să fie biruiţi vreodată şi că, peste câteva zile numai, Turtucaia s-ar putea să cadă.
Când vorba se mai potolea, Mieluş, lângă un capăt al mesei, îşi lungea gâtul spre lună şi cânta, cu glasul lui pătimaş de ţigan îndrăgostit:
Aniţo, bătu-te-ar sfântul Cum îţi bate şorţu vântul…
Mă uitam la ţigan, mă uitam la tovarăşii mei… Şi fără voie, privirile mi se întorceau spre miazăzi, spre cerul posomorât şi ameninţător al Bulgariei.
٭
Târziu de tot, ameţit de mirosul fânului cosit peste care îmi aşternusem o foaie de cort, înţepat de gânduri şi de regrete, nu-mi găseam astâmpăr.
Noaptea era limpede.
Când deschideam ochii, mi se arăta departe, în vale, Dunărea luminată de lună, sclipitoare şi strâmbă ca un iatagan. În aceeaşi pulbere albăstrie, vedeam şi zăvoaiele din susul Olteniţei, şi ostrovul negru din faţa noastră, cu pădurea lui deasă de arini. Iar în jurul meu, de pretutindeni, din ierburile înflorite, se ridica concertul în pizzicato al atâtor greieri de noapte, ca mii de viori mărunte, risipite prin iarbă. Un murmur discret şi cristalin tremura sub fiecare floare.
Şi-mi aduceam aminte de observaţia curioasă a nu ştiu cărui aeronaut: în noaptea liniştită, din nacela balonului care aluneca fără zgomot prin văzduh, nici o larmă de pe pământ nu se mai aude, de la câteva sute de metri în sus – numai lătratul câinilor şi cântecul pătrunzător al greierilor…
E ceva straniu în potrivirea asta.
Cu mii şi mii de ani în urmă, în misterioasa eră primară, umilul cântec al greierului a fost singurul glas cu care nefericita noastră planetă saluta, pentru întâia oară, splendoarea mută a firmamentului. Murmur de uimire, plângere sfioasă din umbră, preludiu al întunecoasei tragedii terestre, sau rugă arzătoare, în care tremurau de pe atunci presimţirile viitorului fatal – cine ar putea să spună? Cântecul greierului se ridica şi atunci în zadar spre stele din sânul pământului, pe când planeta noastră, ca un ghem de suferinţe, se rostogolea izolată în nemărginire… Visam cu ochii deschişi.
Cineva mă strigă pe nume, de la câţiva paşi. Mă ridic şi văd nişte umbre în marginea mărăcinişului dinspre apă. E sublocotenentul X, care mă invită să prindem peşte cu prostogolul, pe Dunăre. A luat cu el un sergent şi doi soldaţi de prin părţile bălţii.
Coborâm în linişte pe poteca dintre mărăcini şi ne oprim jos, la mal, în faţa morilor, care stau negre şi neclintite pe luciul de argint mişcător.
Dincolo, spre ostrov, apa e lină şi transparentă ca un lac, iar dincoace, lângă noi, valurile mărunte bat uşor pe prundişul malului. Numai la mijloc, în sfor, nahlapii tremură şi saltă din fund şi, izbind în pieptul morilor, unda Dunării înşelătoare îşi dezvăluie mersul puternic.
Toţi tăcem, cuprinşi de gânduri.
Sergentul – un negustor de cherestea, cu capela dată pe ceafă şi cu nasul mare în bătaia lunii – îşi caută un loc potrivit. Îl văd apoi cum îşi răsuceşte sfoara pe după mână, apucă în dinţi prostogolul de o parte şi, cu o mişcare bruscă, îl aruncă. O clipă, plasa rotundă se desface ca o fustă deasupra apei, apoi dispare… dar când trage prostogolul la mal, cherestegiul fluieră a pagubă: n-a prins nimic.
În vremea asta, soldaţii s-au dezbrăcat, în linişte. Mă uit la ei cu mirare cum, fără nici un fior de frig, intră în apă – unul spre adânc, celalt pe lângă mal – ţinând fiecare de câte un câpăt o plasă lungă şi dreptunghiulară. După câţiva paşi, au tras-o la mal. În fundul ei se zbat câţiva peşti, pe care unul dintre golani îl aruncă pe tăcute într-un sac de pesmeţi, anume pregătit. Mă apropii, vâr şi eu mâna şi apuc unul, ca să-l văd mai de-aproape. Dar peştele zvâcneşte, îmi scapă şi cade pe nisip, unde rămâne neclintit. E un şalău mic – cel mai frumos la arătare dintre toţi peştii râurilor noastre. Mă uit la el cum stă încordat câteva clipe, pe nisip, în bătaia lunii, elegant şi fin, ca sculptat în argint. Dar oamenii au intrat iar în apă.
– Cum nu le-o fi frig, domnule, pe răcoreala asta, fără pic de foc? rosteşte lângă mine un glas cunoscut. E Mieluş ţiganul, care a răsărit şi el, nu ştiu de unde.
– La ce le-ar folosi focul, ţigane, când trebuie să intre mereu în apă? zice, râzând de departe, prietenul meu.
– Apoi noi, ţiganii, aşa suntem; nu putem fără foc. Uite, eu aş sta şi un ceas în apă, fără să ies, dacă mi-aţi aprinde un foc pe mal… barem să-l văz cu ochii, că tot îmi ţine de cald.
Aşa, cu plasa şi cu prostogolul, am colindat malul până dinspre ziuă.
Se îngâna umbra cu lumina, când morile au început să umble. Păreau nişte lighioane stranii, care luptă greoi să înoate în susul apei şi nu pot.
Apoi, răsfrângeri de rubin au sângerat o fâşie de Dunăre. Pe faţa apei au început să se străvadă toate schimbările şi clarităţile văzduhului. Acum păreau buchete mari de liliac îngropate în apă, acum se schimbau în falduri mari de purpură şi în petale de trandafiri, ori jucau galbene-verzui în luciu, cu aripi de fluturi timpurii, până când începură să tremure ca nişte pânze de beteală pe faţa undelor uşoare.
Iar când am ieşit deasupra, pe mal, cerul întreg spre răsărit şi miazăzi era cuprins de incendiul dimineţii. Părea că arde tot Deliormanul.
Dar încă nu ardea.
În seara aceleiaşi zile care începea cu atâta fast, un foc adevărat avea să izbucnească tot într-acolo, de-a lungul noului hotar…