Dunăre, Dunăre,
Drum fără pulbere…
Am regăsit aproape în acelaşi loc pe cel care îmi păstra hainele şi m-am îmbrăcat în grabă. Mă urmărise cu ochii multă vreme şi cunoştea o parte din păţaniile mele, dar era încredinţat că în cele din urmă m-am înecat.
Nu departe de acolo, un sublocotenent, după ce încercase în zadar să treacă Dunărea, s-a întors pe mal, unde, împărţindu-şi banii la soldaţi, şi-a tras un glonţ de revolver în cap.
Altul tânăr de tot, abia ieşit cu toate iluziile din şcoală, fiindcă mă cunoştea, se apropie de mine şi-mi spuse că el nu va lăsa arma din mână, când o fi să-l ia prizonier.
Apoi încercă să adune iarăşi oamenii, să pornească „la coastă”.
– Ruşine pentru noi, măi băieţi! O să ajungem de râsul bulgarilor, strigă el, văzând că nimeni nu-l mai urmează. Şi plângea de turbare.
– Ce să-mi apăr, domnule? Cenuşa din vatră?… Îi răspunse, rânjind, un rezervist slab, cu mustăţile pe oală.
O baterie apropiată trimise câteva salve de şrapnele deasupra zăvoaielor din susul Olteniţei.
Iar apa Dunării, presărată de oameni, se clătina în fierbere. Vântul mare, pornit împotriva cursului, sporea vrăjmăşia bătrânului fluviu, care, cuprins parcă de o surdă mânie, înghiţea pe fiecare clipă zeci şi zeci de oameni aruncaţi în volbură.
Unii intrau în apă călări, dar caii se înecau curând, ori se împotmoleau în nomolul de la mal. Părăsiţi acolo, se zbăteau cufundându-se încet şi nechezau într-o lungă agonie, cu botul abia ridicat din apă.
Pâlcuri de soldaţi, mai ales ţigani, se aruncau asupra hainelor celor ce se dezbrăcau pe mal, căutând bani. Alţii desfundau lăzi cu zahăr şi prădau geamantanele ofiţerilor grămădite în căruţe. Am văzut apoi câţiva inşi care, stând lângă mine, râdeau de cei ce se înecau pe aproape.
Unii dintre ei erau, desigur, înnebuniţi de groază.
– Mor!… Nu mă lăsaţi, fraţilor…
– Mori! răspundeau ei. Dracu te-a pus să intri în apă?
Bulgarii, pe care nu-i vedeam, ajunşi acum deasupra râpilor de lângă noi începură să tragă focuri repezi în cei ce se luptau cu valurile.
Şase inşi, înşiraţi călare pe un buştean lung, vâsleau cu nădejde către malul dimpotrivă. O baterie din via de deasupra noastră descărcă spre ei două obuze, care se cufundară forfotind în adânc, fără să-i atingă.
Şrapnelele începură să se spargă deasupra undelor: gloanţele fierbinţi se înfigeau în apă sfârâind, cădeau până în pulberea drumului. Loviţi în cap, mulţi dintre înotători se duceau la fund. Dar numărul lor parcă sporea, în loc să scadă. Unii, de groaza acestei morţi năprasnice, încercau să se întoarcă la mal; cei de pe buşteni şi plute făceau semne deznădăjduite. Şi bulgarii se întreceau la ţintă asupra lor – împuşcăturile răpăiau întruna peste capetele noastre.
Dar înotătorii răzleţi fiind greu de nimerit, mai jos de pontonul al doilea începură să-i secere cu mitralierele. Împrejurul fiecărui cap ce se ivea din valuri, gloanţele cădeau în apă ca nişte stropi mari de ploaie. Şi, unul câte unul, oamenii se duceau la fund.
În cele din urmă, Dunărea fu limpezită de acest furnicar omenesc.
Bateria de deasupra noastră începu să bombardeze linia ferată şi gara din faţă: două obuze, dărâmând un perete, făcură explozie înăuntru. Alte obuze izbiră în cele câteva şlepuri rămase în faţa gării – un cazan mare cu petrol luă foc, înălţând de pe şlep o trâmbă de fum negru.
Iar pe sub coastă, sute şi sute de oameni aşteptau, cu albituri în vârf de băţ, hotărârea bulgarilor, care parcă nici nu ne vedeau.
Priveam, cu inima împietrită.
Soarele în apus trimitea raze piezişe pe câmpiile din faţă, pustii, ale ţării.
Strângeam revolverul în mână şi-mi cumpăneam hotărârea între viaţă şi moarte.
Într-un târziu, simţii o mişcare în jurul meu. Ridicai capul.
Sus, pe creasta malului râpos, un soldat bulgar ne făcea semn cu şapca să pornim într-acolo…