Despărţit de locotenent şi de o parte din camarazii mei (câţiva ştiam bine că au rămas dincoace, dar nu-i vedeam în învălmăşeală), am rămas câtăva vreme cu braţele încrucişate, privind în jurul meu. Vedeam numai chipuri posomorâte, ochi plini de deznădejde. Pe drumeagul dinspre Turtucaia veneau şi se opreau în grămadă tunuri şi chesoane de artilerie, soldaţi cu ochii injectaţi de fum şi neodihnă, care priveau aiuriţi, fără să priceapă, malul de dincolo pustiu şi Dunărea fără pod şi fără nici un vas. Numai câteva şlepuri – unul cu cazan mare de petrol – se vedeau părăsite în faţa gării, pe când altele, dezlegate de la mal, pluteau în voie la vale, fără cârmaci.
Tunurile bulgare băteau acum tot mai rar, bateriile îşi schimbau desigur poziţiile, veneau mai aproape.
– Vin ruşii dinspre Silistra! strigă un glas.
– La coastă, băieţi! s-aud alte glasuri, răzleţe.
Mă trezii atunci, ca dintr-un somn adânc, din toropeala mea. Eram singur de astă dată şi puteam să fac ce mă taie capul. Luai o armă aruncată pe nisip, în câteva clipe îmi umplui sacul cu cartuşe şi pornii cu primul val de oameni la deal, prin viile şi livezile de deasupra malului. Soldaţii singuri, fără ofiţeri, se risipiră într-un lung lanţ de trăgători, al căror şir se pierdu numaidecât spre dreapta mea, după unduierile terenului. În curând începurăm să întâlnim soldaţii care veneau spre mal.
– Departe sunt bulgarii?
– Nu sunt departe. Uite, acum prind a ieşi iar din pădure.
– De-ai noştri mai sunt mulţi?
– Nu mai sunt.
Găseam răniţi, pe după câte o movilă, prin gropi. Într-o margine de vie doi ţigani mâncau struguri. Când am ieşit deasupra, la loc mai neted, gloanţele începură să treacă printre noi, c-un sâsâit scurt. Eram la flancul stâng. Dinspre dreapta mea, începură să răsune împuşcături de-a lungul şirului cu care pornisem. Mulţi haraci din vie erau culcaţi la pământ. Mă lăsai şi eu într-un genunchi şi descărcai câteva focuri la întâmplare. Vecinul din stânga rămăsese mai în urmă, pe când cel din dreapta, un om trecut, cu faţa amărâtă şi încreţită de necazuri, vru să tragă şi el, dar nu ştia bine să încarce arma. Când slobozi primul foc, în sus, se apucă cu mâna de falcă…
– Apas-o bine în umăr şi lasă ţeava mai jos, îi strigai.
Ieşeam acum din vii; ne-am oprit câtăva vreme în şanţul unui drumeag care ducea spre oraş. Gloanţele tot mai des şuierau pe deasupra, altele izbeau, scurt, în ţărână, scoţând nouraşi de praf, pe când, deasupra lanţului de trăgători, spre dreapta, începură să se spargă şrapnele.
Înaintea mea, unde pământul devenea mlăştinos pe alocuri, aveam acum de o parte nişte tufe mari de măcieş, de cealaltă un dâmb de pământ. Printre ele trimiteam glonţ după glonţ spre limba de pădure care se vedea nu departe şi de unde ştiam că ne vin împuşcăturile.
Tâmplele îmi zvâcneau. Iar gândurile îmi fugeau necontenit departe de locul în care mă găseam. Îmi veneau în minte mulţime de lucruri fără însemnătate, crâmpeie de amintiri banale din trecut. Îmi aduceam aminte de badea Mihai, care fusese în războiul de la 1877.
– Ei, cum era la război, nene Mihai? îl întrebam, pe bancă, sub plopii de lângă poartă.
– Apoi, cum să fie?… Eram în nişte porumb, şi făceau gloanţele: fiiit! pe la urechea asta, fiiit! pe la urechea astălaltă… Şi-mi arăta cu degetul cum făceau.
Atâta ştia el să-mi spună, din tot războiul la care luase parte.
„Iaca, mă gândii, am ajuns şi eu ca badea Mihai, să-mi facă gloanţele „fiiit” pe la urechea asta!… ”
Şrapnelele trosneau întruna, dar gloanţele lor mari, care cădeau pieziş, rareori ajungeau până la flancul stâng unde eram eu. Totuşi, la fiecare bubuitură mai apropiată, instinctiv, ne vâram capul între umeri, parcă ne-am fi apărat de pietre. Multe obuze se spărgeau departe, la spatele nostru. Era un foc de „baraj”, care, din pricina lungimii frontului nostru, nu putea să ne taie retragerea.
Când întorsei capul, văzui că vecinul din dreapta a rămas în urmă.
– Ce, nu mai vii? îl întrebai. Iar el, cu faţa-n soare, se strâmbă urât, parcă i-ar fi fost scârbă tare de ceva.
– Gâlgâie, domnule! îmi zise.
– Ce gâlgâie?
– Sângele… M-a lovit… Trage-mă undeva la adăpost, că pe urmă mă târăsc eu cum oi putea.
M-aplec şi-l ridic de-o subţioară. Era lovit deasupra genunchiului… Dar de-abia facem câţiva paşi, şi-l simt că-şi pune capu-n piept, c-un sughiţ scurt, şi se lasă greu: îl lovise al doilea glonţ, în ceafă… L-am lăsat jos, m-am întors. „Fiiit, pe la urechea asta”, îmi veni iar în minte, ca o obsesie. Vedeam plopii de lângă poartă, în amurg, şi pe badea Mihai cu luleaua…
Am ajuns lângă dâmbul de pământ din faţă. În iarba lui arsă de soare, gloanţele foşneau scurt, ca nişte şopârle.
Împuşcăturile bulgarilor, mai dese decât ale noastre, se auzeau limpede şi prelung – un şir de răpăituri neregulate.
Şi deodată încep să disting pe cei care trăgeau în noi: la marginea crângului din faţă, un om alerga spre noi, cu spatele încovoiat… Apoi altul…
Erau bulgarii. Înaintau în salturi mici, pe căprării, câte unul din fiecare flanc, apoi din mijloc – ca la carte. Unii făceau saltul în goană, alţii veneau în pas, aplecaţi uşor, cu lopata în dreptul obrazului.
Mă lăsasem la pământ şi, sprijinit în coate, fără nici un adăpost în faţa mea, trăgeam cu năduf. Cunoşteam acum preţul cartuşelor. Uitasem hotărârea cu care am pornit de la mal, să ne tăiem un drum spre Silistra, uitasem descurajarea, neorânduiala şi învălmăşeala de sub râpi. Eram întreg al clipei de faţă şi trăgeam întruna, c-un fel de voioşie nestăpânită şi cu obrajii înfierbântaţi în adierea vântului.
– Aferim! auzii un glas, nu departe.
Era Mieluş ţiganul, cu mustăţile zburlite, negru şi urât cum nu-l mai văzusem. Dar în clipele acelea îmi venea să mă duc şi să-l iau în braţe ca pe un prieten vechi. Numai ochii îi străluceau, ţintiţi asupra mea, ca nişte puncte de foc.
Mă aplecai din nou să pândesc, cu puşca la ochi, locul şi clipa în care se ridicau, tot unul câte unul, cei de lângă pădure. Mieluş trăgea şi el, dar se vedea că nu era prea iscusit la treaba asta. Îmi urmărea fiecare împuşcătură şi se veselea grozav de câte ori i se părea c-am lovit în plin.
– Ăla e! striga el, cu multă satisfacţie.
Închizătorul armei însă mergea din ce în ce mai greu – se îmbâcsise de praf ori se umflase de căldură. Ţeava frigea.
O mitralieră bulgară începu a turui fără veste – dinspre stânga. Gloanţele, zvârlite departe, ca stropii de apă dintr-un furtun de grădinărie, însemnară câteva linii repezi de pulbere ridicată la vreo treizeci de paşi în faţa noastră. Mă trăsei iute la adăpost, sub dâmbul de pământ.
Sus, pe creasta lui, erau vreo cinci bărbaţi care, auzind mitraliera, se întoarseră ca la o comandă câteşicinci cu coasta spre inamic şi începură să se târască spre o tufă de la capăt, căutând, chipurile, un adăpost acolo. Le strigai să coboare. Dar nu mai avură vreme. Prinşi de o undă a mitralierei şi ciuruiţi de gloanţe din coaste, îi auzii gemând uşor, ca nişte căţeluşi… Şi câteşicinci, c-o înfiorare scurtă, încremeniră cu faţa în jos.
Peste puţină vreme, mitraliera încetă.
– Fugi, domnule, c-am rămas singuri şi dau bulgarii peste noi! îmi strigă Mieluş.
Mă uitai spre stânga. Nu mai era nimeni. Spre dreapta mai rămăseseră vreo trei oameni, care se ridicau să fugă. La spatele meu, Mieluş alerga acum, îndoit de mijloc, întorcând capul – pesemne că nici lui nu-i prea venea să se despartă de mine.
M-am ridicat şi eu şi am pornit îndărăt. Şi nu ştiu cât voi fi mers în urma lui Mieluş, când acesta se opri să-mi spuie ceva… Dar în aceeaşi clipă, c-un trăsnet grozav, simţii ca o izbitură în obraz şi rămăsei câteva clipe cu ochii strânşi închişi. Urechile îmi ţiuiau. Îmi dusei mâna la obraz, la tâmple – eram întreg… Abia atunci mi-am dat seama că un obuz se spărsese lângă noi. Căutai cu ochii pe Mieluş. Stătea ghemuit la câţiva paşi, cu barba în genunchi.
– Ce ai păţit, Mieluş?
– Aoleo, mămulică! gemu el încet. Era galben şi nu se uita la mine, parcă nici n-aş fi fost acolo.
– Mieluş, frate Mieluş, unde te-a lovit?…
Îl ridicai de subţiori… dar era să-l scap din mâini când am văzut ce are. O zburătură de obuz îi rupsese pântecele: intestinele îi atârnau pe jos… Cu mâinile tremurânde, el încerca să le adune, să le vâre la loc, în pântece, amestecate cu ţărână şi cu fire de iarbă uscată.
– Mămulică, măiculiţa mea! gemea el întruna.
Dar şrapnelele cădeau tot mai aproape, băteau acum toată marginea viilor.
Îl pusei jos, leşinat, şi pornii în goană, fără să mai privesc în urmă.
Dădui peste câţiva soldaţi răzleţi care strigau şi făceau semne cu capela.
– Ce e?
– Trag ai noştri, tot în noi! îmi strigă unul.
În adevăr, multe gloanţe veneau dinspre Dunăre.
Ostenit, mă lăsai atunci într-o adâncitură de pământ, sub un nuc cu ramuri plecate. Tâmplele îmi zvâcneau dureros. „Numai de n-aş cădea rănit”, mă gândii pentru întâia oară, auzind nişte vaiete apropiate. Ar fi o agonie prea chinuită, prin locurile acestea străine, unde câinii se vor îngrăşa de hoituri şi vor sfârteca pe cei ce trag să moară.
Alt lanţ de trăgători ajunsese acum în dreptul meu. Mă ridicai să pornesc, dar, băgând de seamă că mi s-a desfăcut o gheată, mă aplecai s-o leg. Un glonţ reteză o crenguţă de nuc deasupra capului meu. Dac-aş fi stat în picioare, m-ar fi lovit în obraz… Dar până atunci gloanţele mă ocoliseră, parc-ar fi fost zvârlite de o putere magnetică negativă!
Am tras iarăşi câteva cartuşe din dosul unei ridicături de pământ, şi când mă sculai să pornesc înainte, un om cu braţele desfăcute ca o cruce răsări drept pe vârful movilei şi mi se prăbuşi în braţe. Ne-am rostogolit amândoi. Era mort.
M-am ridicat ameţit ca de vin, şi am pornit înapoi spre malul Dunării.
Nu ştiu cât voi fi mers, fără să-mi dau seama de nimic din jurul meu.
Când am ajuns deasupra râpilor de lângă apă, văzui aceeaşi strânsură de oameni grămădindu-se pe sub maluri.
Mulţi aveau albituri în vârfuri de băţ, alţii le fluturau în mână. Şi Dunărea era plină de oameni care luptau cu valurile.