În dimineaţa de luni 22 august, un balon captiv inamic apăru spre miazăzi. Abia se vedea, gălbui şi diafan, în ceaţa dimineţii.
Şi tunurile duşmane, care până acum au bătut rar, încep să-şi înteţească focurile: bubuituri tot mai dese răsună spre Daidâr şi Staro-Selo. Dar de-a lungul tranşeelor noastre, până la Antimovo, aceeaşi linişte şi încordare continuă. Patrulele cutreieră locurile din faţă, dealul, pădurea şi valea de dincolo: nimic.
Până seara zgomotul artileriei creşte şi scade în răstimpuri, iar noi, fără nici o veste, aşteptăm să fim atacaţi din ceas în ceas.
Şi abia spre seară aflăm că bulgarii au dat vreo zece asalturi spre Daidâr, dar au fost respinşi. Asta era „versiunea oficială!”. În şoaptă însă se spunea că ai noştri s-au retras peste tot în dosul primei linii şi că tranşeele din afară şi cele întărite, care apărau Staro-Selo, au căzut, împreună cu satul, în mâinile duşmanului.
Soldatul pe care-l trimitem zilnic la oraş ne spune că malul şi vasele-spital sunt pline de răniţi.
Noaptea o petrecem de veghe în şanţuri. Încredinţat că până la ziuă duşmanul va încerca, în sfârşit, şi pe la noi o lovitură, nu las oamenii să aţipească decât cu rândul. Toată vremea stăm cu ochii aţintiţi spre vale, în întuneric. Iar la spatele nostru, lucrătorii de noapte muncesc până târziu la cupole.
Astfel noaptea trece şi, afară de patrulele care sosesc din când în când pe un drumeag de sub mal şi îşi dau „parola” cu voce înfundată, nici ţipenie de om nu se mai simte prin locurile acestea părăginite, cufundate în întuneric. Numai o singură luminiţă se vede mişcând, uneori, într-o colibă din mijlocul grădinilor din vale. Iar când norii se desfac deasupra iazului, stele rare tremură în jocul undelor. Satul ars tot mai fumegă din câte o ruină sinistră. Departe, un tun trezit din somn rupe o clipă tăcerea, ca un dulău somnoros care latră o singură dată şi adoarme iar.
Soarele de-abia s-a ridicat şi balonul de ieri apare din nou, mai aproape, deasupra zării.
Tunurile încep să bată. Din vuietul lor crescând, înţelegem că, în această zi strălucitoare de toamnă, se va da asaltul hotărâtor.
Dar la noi, iarăşi nimic. Eram sortiţi să stăm şi de astă dată numai la pândă?
Soldaţii cu care trecusem noaptea în şanţ supravegheau acum pe muncitorii turci – vreo două sute de oameni zdrenţăroşi, cu feţe întunecate, care munceau pe tăcute, cărând betonul frământat şi nisipul, cu atâta linişte impasibilă, încât nici nu-şi întorceau capul spre partea de unde venea vuietul tunurilor şi zgomotul luptei care se tot apropia.
Stam ca pe ghimpi. Urcat pe o schelă de grinzi pentru ridicarea greutăţilor, priveam spre marginea platoului către Antimovo linia de tranşee deasupra căreia exploziile de şrapnele însemnau stoluri de nouraşi plutitori, mici ca nişte batiste albe.
O baterie de-a noastră încercă să atingă balonul. Dar tunurile nu bat până acolo; câţiva fulgi albi care se destramă în senin, dincoace de balon, arată locul unde se sparg şrapnelele.
Ca să capăt vreo veste, mă duc la compania de infanterie de lângă noi. În bordeiul locotenentului, un căpitan, comandant al batalionului, vorbeşte la telefon cu maiorul lui. Convorbirea e febrilă şi, după cuvintele „tari” pe care i le spune căpitanul, înţeleg că maiorul trebuie să fie un om moale de tot şi că lucrurile nu merg bine.
Dar, fiindcă aici bulgarii nu atacă încă, în loc să mă întorc la cupole, pornesc de-a curmezişul pe coastă, spre tranşeele bombardate, şi peste câteva minute ajung la loc deschis.
Platoul se întinde acum neted în faţa mea. Detunături neîntrerupte zguduie văzduhul. De la un pâlc de copaci din stânga şi până departe, la adânciturile din dreapta, fulgii albi de fum care apar necontenit, puţin deasupra pământului, înseamnă în văzduh linia tranşeelor noastre, în spatele cărora mă aflam acum.
Şi lucru straniu: lupta e în toiul ei, dar cât vezi cu ochii împrejur şi în faţă, nici un singur om nu se zăreşte. Dacă n-ar fi urletul acesta neîntrerupt al artileriei, te-ai crede în mijlocul unor imaşuri pustii, luminate puternic de soare… Dar oamenii sunt ascunşi ca râmele în pământ. De acolo se pândesc unii pe alţii, de acolo îşi trimit prin văzduh focul ucigător. Războiul modern! Stai în tranşee cu braţele încrucişate şi cu spatele încovoiat, cât timp durează „pregătirea” şi aştepţi, fără nici o putere, să plesnească deasupra ta o maşină, azvârlită de altă maşină! Oamenii se bat cu maşinile – e o concurenţă de răbdare. Pânda vicleană, „nervii tari” şi calculul rece înlocuiesc avântul de odinioară şi stropul de poezie al luptelor deschise, în care era cel puţin o superbă dezlănţuire de energie tinerească, o măsurare cavalerească de putere fizică şi de curaj. Dar războiul modern trebuia să fie aşa – prozaic, senil şi mohorât, ca şi cea mai mare parte a scopurilor materialiste pentru care se urmează în depărtatul Apus: comerţ, debuşeuri, parale…
Acum o grindină de obuze aruncă în aer bulgări de pământ şi sporesc fumul de licăriri repezi şi roşiatice. Proiectilele artileriei duşmane, îndreptate de observatorul din balon, cad cu precizie asupra tranşeelor noastre. Încerc să deosebesc şi focuri de puşcă. Dar îmi dau repede seama că infanteria noastră nu poate trage acum, iar vuietul tunurilor, haotic şi neîntrerupt, ca o vibraţie de coardă groasă, învăluie orice alt zgomot venit dintr-acolo. Şi cu cât mă apropii, cu atât detunăturile, ca într-o rupere de nouri, se amestecă şi se precipită.
Ştiam că focul acesta pregăteşte atacul cu baioneta, şi mă gândeam la soldaţii noştri, în mare parte rezervişti şi miliţieni de prin Ilfov, de prin Ialomiţa… De ce tocmai aceştia au fost ursiţi să dea pentru întâia oară piept cu bulgarii, la baionetă?… O, dacă ar fi fost acolo, acum, câteva batalioane de vânători sau de oameni de prin părţile muntelui, cu câtă încredere ar fi aşteptat atacul bulgarilor, vestiţi pentru destoinicia lor la baionetă.
O explozie grozavă mă făcu să întorc capul: la spatele meu, spre dreapta, un obuz monstru a căzut lângă drumul de pe coastă. Ca o irupţiune de păcură, o coloană mare de fum negru şi gros, amestecat cu bulgări de ţărână, ţâşni ca din pământ… Au început să bată cu tunuri grele a doua linie a noastră! E vestitul obuzier german, ori sunt tunuri-automobile austriace?…
Din pâlcul de copaci din stânga, o baterie de a noastră deschide focul fără veste spre răsărit.
Mă gândeam că atacul se poate întinde acum şi la „centrul” nostru şi voiam să pornesc îndărăt, la cupole – dar numaidecât bag de seamă că balonul începe să se coboare repede…
Şi ca prin farmec, în câteva clipe, pe frontul întreg, bubuiturile încetează cu totul. Numai tunul cel mare mai trage…
Liniştea ciudată care urmează e întreruptă de un ropot de împuşcături mărunte de-a lungul tranşeelor… Câteva gloanţe rătăcite îmi şuieră pe deasupra. În dosul vălului de fum, infanteria bulgară a pornit, desigur, la atac. Dar n-aud mitralierele, n-aud artileria noastră… şi aştept, cu inima strânsă.
Acum un freamăt de glasuri depărtate, de strigăte prelungi, apoi o larmă de răcnete, de vaiete, de chemări ajung până la mine.
Privesc, fără a clipi, în lumina mare a soarelui. Prin fumul care nu s-a risipit încă, văd doi călăreţi în goană nebună, plecaţi pe coama cailor. Apoi un cheson de muniţii, cu caii în galop, iese la iveală o clipă, într-o spărtură a ceţii, şi dispare iar, în vârtej de praf şi fum.
Peste puţină vreme, câţiva soldaţi răzleţi, apoi în pâlcuri mici, se văd alergând pe câmp, unii spre stânga, alţii spre vâlceaua din dreapta.
Vroiam să-i opresc, să-i întreb… dar la ce bun? Era vădit că bulgarii au pătruns în tranşeele noastre, sfărâmate de obuze, de unde măcelul cu baioneta a risipit pe cei rămaşi în viaţă…
Când am ajuns la cupole, tot drumul de pe coasta din spatele nostru era plin de fugari, de răniţi, de chesoane şi de tunuri, care coborau în goană spre Dunăre şi, pe sub malul înalt, se îndreptau spre Turtucaia. Până pe la ceasul 5 după amiază, am privit înfiorat, cu locotenentul meu, de pe vârful colinei, această scurgere jalnică şi grăbită, care ne umplea inima de fiere.
La telefon nu ne mai răspundea nimeni.
Ce făceau bulgarii? De ce nu urmăreau?
Aveau pierderi grele şi generali prudenţi.
Dar prin spărtura făcută puteau să ne cadă în spate dintr-o clipă în alta… Fără ordin, însă, noi credeam că nu trebuie să părăsim creasta colinei pe care ne găseam şi unde ca-n ironie, turcii lucrau şi acum de zor, împreună cu ai noştri, la construirea cupolelor neisprăvite!
Abia când am văzut că compania de infanterie de lângă noi se retrage spre vale şi că rămânem singuri acolo, am început şi noi să ne pregătim de plecare.
Într-o clipă toţi turcii, care munceau cu greu, oftând, se rânduiră patru câte patru.
Şi domol, după ce ne-am îndeplinit cele din urmă îndatoriri poruncite de regulamente în asemenea situaţie, am pornit spre vale, cu sufletele înecate de mâhnire, pe lângă convoiul de turci, care, între sentinele, coborau în tăcere coasta, aruncându-ne priviri întunecate şi piezişe…
În ziua aceea, şapte „centre” întărite au căzut în mâinile duşmanilor şi centura principală de apărare a fost ruptă.