Peste zi primim vestea că posturile noastre de grăniceri au fost atacate noaptea de bulgari. Grănicerii, după cum se stabilise mai dinainte, au pus foc pichetelor şi s-au retras. Nu ştim câţi din ei au căzut.
Spre seară, cerul e acoperit de nouri vineţi şi vântul începe să bată tot mai tare din susul Dunării. Apa e plumburie. Toată priveliştea e învăluită într-o lumină vânătă care, cu apropierea înserării, împrăştie pretutindeni un aer de dezolare.
Şi pe când amurgul se prelungeşte apăsător, plin de presimţiri, pentru cea din urmă oară stăm la masa infanteriştilor. Vorbele cad rare, în mijlocul tăcerii în care ne cufundă pe toţi gândurile. Un soldat vine şi ne spune că au alungat doi lupi care dădeau târcoale primprejur. De când a început războiul, lighioanele s-au înmulţit prin părţile acestea, în loc să fugă.
Când ne-am ridicat de la masă şi am venit la cupole, noaptea era păcură: numai pe vârful colinei noastre, două lămpi electrice, acoperite pe o parte, ca să nu fie zărite de inamic, se clătinau în bătaia vântului, luminând slab nişte grămezi de nisip şi munca tăcută a lucrătorilor de noapte, care se învârteau ca nişte vedenii în jurul gropilor de tunuri.
Şi abia intrasem în magherniţa mică de scânduri, rămasă acolo de înaintea mobilizării, când o bubuitură scurtă, înfundată, acoperită numaidecât de vuietul vântului, ne făcu să tresărim şi să ne uităm unul la altul…
Era primul foc de tun care răsuna pe câmpiile Turtucaii, în noapte.
El ne vestea că războiul adevărat începe.
Şi desigur, în aceeaşi clipă, el a răsunat la fel în sufletele celor câteva mii de oameni care, înfundaţi prin tranşee, înconjurau cu şirul lor subţire orăşelul murdar, ghemuit ca un pui de cadână pe malul Dunării.
Când am ieşit afară, o privelişte stranie ne încremeni. Spre miazăzi, nu departe, două incendii mari spărgeau întunericul în două locuri, cu reflexele lor uriaşe.
Cum izbucniseră? Când au avut vreme să crească atâta?
Colina din faţă, cu toate amănuntele ei, tăiate parcă din marmură neagră, se zugrăvea în nemişcare pe lumina sângerie. Un singur copac izolat, drept pe culme, se vedea zbuciumat în bătaia vântului sinistru. Parc-ar fi vrut să fugă, dar ţintuit locului îşi frământa ramurile într-o parte, ca nişte braţe deznădăjduite.
Oamenii îşi lăsaseră lucrul şi priveau tăcuţi.
Întrebăm la telefon: ni se răspunde laconic că duşmanul a atacat înspre Daidâr. Ard două sate.
În vremea asta, tunuri bat rar, la intervale neregulate. Între cele două focuri, se arată din când în când dungi roşii de lumină, care taie întunericul o clipă, subţiri şi repezi, ca liniile efemere de văpaie pe care le lasă în urma lor stelele căzătoare.
În sectorul nostru, însă, e linişte şi noapte pustie – nici n-ai bănuit măcar că de aici, de lângă mal şi până la Antimovo, sute de oameni stau într-o încordată aşteptare.
Tunarii noştri, afară de cei care sunt „de gardă” la lucru, s-au culcat, unii în bordei, alţii pe afară. Mă las şi eu în iarbă, cu faţa în sus.
Dar nimeni nu poate să doarmă.
Toţi se frământă, înfioraţi de acelaşi gând: tunurile nu sunt încă aşezate, iar puştile lor sunt „sistem vechi” – şi chiar de n-ar fi aşa, artileriştii n-au mare încredere în puşcă.
Ne gândim în acelaşi timp şi la camarazii care, în clipa asta, nu departe, pe colinele de la Daidâr şi Staro-Selo, înfruntă primejdia…
Iar pe deasupra noastră, reflectoarele de lângă oraş scrutează întunecimile, aruncă fâşii largi şi diafane de pulbere incandescentă, ca nişte cozi de cometă care apar şi dispar necontenit, se mută prin văzduh şi se sprijinesc câteva clipe ca un capăt pe un nor mergător, uşoare ca nişte suluri de ceaţă, pe care te miri cum nu le risipeşte vântul.
Astfel noaptea trece încet şi focurile se potolesc tot mai mult, odată cu apropierea zorilor.
Soarele era sus când m-am deşteptat.
Nişte infanterişti se întorceau nu ştiu din ce „recunoaştere”, pe lângă mal, pe sub dealul din faţă.
Când ajung la noi, un caporal, foarte emoţionat, ne spune că, la marginea unei păduri, au fost primiţi cu focuri de bulgarii ascunşi acolo. Nu ştia ce s-au făcut cei doi sublocotenenţi care îi conduceau. Pe unul l-a văzut căzând de pe cal, în goană, iar pe celalt l-a pierdut din ochi.
– Cum aţi putut să-i părăsiţi aşa? îl întreb.
– Ce era să facem? Am tras focuri întruna, dar eram prea puţini…
După-amiază însă, s-au întors şi ofiţerii, pe rând: unul era teafăr, iar celalt a căzut numaidecât într-o criză de nervi, în care i se părea că-şi vede camaradul omorât.
Spre seară, comandantul companiei de infanterie primeşte ordin să dea foc satului de lângă noi…
Un grup de soldaţi, cu şomoioage de gaz, conduşi de un sublocotenent, pornesc să puie focul.
Mă duc mai în deal, de unde îi văd cum coboară cu pază pe sub tranşee, în lumina cenuşie a înserării, cum dispar printre gardurile grădinilor – şi mă gândesc la fapta grozavă pe care datoria îi sileşte s-o săvârşească.
Alături de mine, locotenentul Z., om foarte de treabă şi cu suflet de gospodar care ştie să preţuiască munca agonisită din greu, priveşte posomorât.
Satul, întins de-a lungul colinei, la picioarele noastre, fumega potolit din câteva ogeacuri. O femeie scoate apă dintr-o fântână. Un cârd de gâşte se întoarce de la baltă, pe drumul mare, în linişte… E tocmai ora de cină, la sate. Îmi închipui, în jurul măsuţei rotunde, câteva feţe de copii cuminţi, un bătrân făcânu-şi cruce domol, o gospodină care rânduieşte ce trebuie la masă…
Şi cu inima strânsă, aştept…
Un hreamăt se ridică deodată, din capătul satului, unde răsar fără veste câteva lumini, care se măresc văzând cu ochii. Şi zvonul creşte, se apropie, se răspândeşte în tot satul. Umbre speriate aleargă de-a lungul gardurilor, prin ogrăzi, pe uliţi. Satul întreg mişună acum ca un furnicar răscolit şi larma creşte, s-aud strigăte şi chemări, apoi ţipete de copii şi de femei care aleargă nebune, de la o curte la alta. Văpăile se risipesc mereu, focuri răsar necontenit, ici şi colo, arzând limpede în lumina scăzută a amurgului. Flăcările se înalţă pâlpâind, trosnind, din clăi de fân, din pătule uscate. S-aud şi câteva împuşcături, unele mai aproape, altele mai departe şi se văd cete de oameni pe uliţi, care par că se sfătuiesc între ei…
Iar focul se întinde, cuprinde casele una după alta. Şi cu încetul, o ceată mai mare de oameni se alege spre marginea satului, sub deal. E furnicar de umbre nelămurite, ce se zbat, se frământă, se amestecă în gloata gălăgioasă, care sporeşte mereu cu cei întârziaţi. Glasuri răguşite strigă, unii cheamă rudele, femeile îşi caută copiii…
Apoi un capăt de convoi mohorât se formează pe coasta dealului din faţă, se lungeşte, se târăşte la deal ca o omidă…
Au pornit. Unde?…
Iar jos, în vale, satul, unde atâţia din cei care pleacă şi-au petrecut copilăria, au crescut şi-au iubit, satul cu ideile lui, cu casa părintească, cu amintirile, cu datinele şi trecutul lui, rămâne în urmă arzând, prăpădit poate pentru vecie.
Nemişcaţi stăm şi privim. Acoperişuri trosnesc, flăcările se înalţă de peste tot în voia lor şi valuri de fum se amestecă sus, spre cele dintâi stele. Acum uliţele sunt pustii, nu se mai aude nici un glas, prin curţi nu se mai vede nici o mişcare. Focul singur îşi mistuie prada în linişte.
Într-un târziu, locotenentul se întoarce spre mine:
– Mare ticăloşie e războiul!… şopteşte el, cu vocea sugrumată.