De-a lungul Dunării, pe sub malul râpos şi înalt, era un furnicar neastâmpărat, o gloată care se rostogolea în goană pe drumeagul pietros şi îngust, un amestec înfrigurat de căruţe cu bagaje, de chesoane, de soldaţi negri şi prăfuiţi, de cai slobozi, care alergau pe de margini, şi de oameni răniţi, care se târau cum puteau spre Turtucaia. Şi convoiul acesta frământat sporea mereu cu fugarii care coborau din râpile malului, de prin vii, şi se îndreptau spre pontoanele de lângă oraş, în nădejdea că vor găsi un pod sau vase care să-i treacă dincolo. Mulţi îşi păstrau arma şi nu vedeai nici o raniţă aruncată pe marginea drumului. Mergeau în tăcere, fără să privească în lături.
Nu auzeai decât ropotul grăbit al picioarelor şi huruitul căruţelor.
În gloata aceasta a trebuit să intrăm şi noi, cu coloana lungă de muncitori turci, pe care sentinelele nu-i slăbeau deloc.
Opream pe câte un fugar şi-l întrebam: unde se duce? pentru ce a fugit?
Mulţi se uitau la mine aiuriţi şi porneau fără să-mi răspundă.
– Bulgarii sunt colea, deasupra malului, îmi răspundeau unii. Ne-au prăpădit cu tunurile…
Cei mai mulţi spuneau că s-au rătăcit de ai lor; nu ştiau unde le sunt companiile, regimentul, ofiţerii. Şi veneau să-i caute la pontoane.
– Ofiţerii au fugit şi ne-au lăsat singuri, mai ziceau ei…
Refrenul acesta l-am auzit întruna de atunci; dar mai târziu, în captivitate, m-am încredinţat chiar din spusele lor că nu era cu totul adevărat. La Turtucaia fiind cea dintâi ciocnire mai crâncenă cu inamicul, desigur că nici soldaţii – miliţieni şi rezervişti –, nici ofiţerii noştri nu erau obişnuiţi cu focul. Totuşi pierderile mari de oameni ale inamicului, despre care m-am putut încredinţa în ziua când am străbătut, ca prizonier, locul luptelor de lângă Daidâr şi despre care am auzit adeseori în timpul captivităţii chiar din gura bulgarilor şi din presa lor, dovedesc că ai noştri nu s-au dat uşor. Iar dacă au fost ofiţeri care şi-au părăsit oamenii sub felurite pretexte şi dacă au fost şi soldaţi destui care şi-au părăsit ofiţerii şi au lăsat artileria singură în faţa duşmanului – şi printre unii şi printre alţii s-au găsit destule cazuri de eroism individual minunat, despre care voi pomeni mai târziu, şi care au salvat „onoarea armelor”.
Când am ajuns la al doilea ponton din faţa gării Olteniţa, am început să întâlnim şi alţi fugari care veneau din sus, dinspre Turtucaia, şi se opreau de-a lungul malului ori se înghesuiau pe lângă ponton. Atunci mi-am dat seama de toată întinderea înfrângerii şi am înţeles că numai un ajutor grabnic şi puternic, dacă nu o înlocuire totală a trupelor, ar mai putea pune în cumpănă soarta „capului de pod”.
Soldaţi din diferite regimente, amestecaţi, forfoteau fără nici un rost în toate părţile. Era o gloată dezordonată, cuprinsă de panică, o îngrămădeală de oameni descurajaţi, care nu mai căutau decât să scape, să găsească vreun mijloc de trecere. Şi cum noaptea se lăsa repede, cine ar mai fi fost în stare să-i adune, săi rânduiască, să trimită pe fiecare la rostul lui?
Într-un loc am găsit compania de infanterie care fusese lângă noi, pe deal. Era singurul grup disciplinat pe care l-am întâlnit în seara aceea. Oamenii făcuseră piramide de arme şi-şi aşteptau comandantul, care se dusese la oraş, să ceară ordine.
Nu departe de ei, ne-am oprit şi noi sub mal.
Se înnoptase fără să băgăm de seamă. Nu ştiam ce se petrece în Turtucaia. Am dat drumul turcilor să se ducă în oraş şi locotenentul nostru, după ce şi-a întipărit bine în minte locul unde rămâneam, a plecat şi el să primească ordine. De la cine, dacă bulgarii vor fi pătruns în oraş? Şi cine să mai aibă vreme, în situaţia asta, să se mai ocupe de câţiva tunari fără tunuri?!
Era acum un întuneric orb şi o învălmăşeală mare de oameni, cai, chesoane, care de corvadă puse de-a curmezişul şi căruţe cu bagaje, între apă şi malul înalt – ba am întâlnit şi o cireadă de bivoli, care mugeau întruna prin întuneric, mânaţi din urmă cu strigăte şi cu ciomege, Dumnezeu ştie de unde şi pentru ce.
Peste puţină vreme, locotenentul s-a întors. Nu putuse răzbate şi se temea să nu se rătăcească de noi.
Nu ştiam ce să facem. Să pornim în noapte pe coaste, spre inamic? Dar pe unde mai erau de-ai noştri? Şi cum să-i recunoaştem, ca să nu tragem în ei? Vrând-nevrând, trebuia să aşteptăm până la ziuă acolo unde ne găseam. Eu unul eram încredinţat că bulgarii se vor folosi curând de prilejul acestei dezordini. Ştiam că cel puţin spre Antimovo, unde era o largă spărtură a frontului nostru, nimeni nu le mai ţine piept. Şi trăgeam totuşi nădejde că un măcel cu baioneta, în zăpăceala unei încăierări nocturne, ne-ar putea îngădui să recâştigăm ceea ce pierdusem peste zi.
Eram ostenit – trei nopţi nu dormisem. În neputinţa de a face ceva, mi-am zis: fie ce-o fi! Nu se mai auzea nici o bubuitură de tun, nici o împuşcătură… Învăluit în pelerina locotenentului, mă lăsai şi eu lângă el pe nisip, cu baioneta pusă la armă, pe care o ţineam în braţe, gata să sar în picioare la cel dintâi strigăt de alarmă şi să dau cu ea în toate părţile! Dar un somn greu şi fără vise mă învălui repede şi mă ţinu sub apăsarea lui de piatră până a doua zi…
Când am deschis ochii, somnoros, la câţiva paşi Dunărea, sub lumina îngheţată şi albăstrie a zorilor, clipotea din valuri… Văzui mai întâi malul dimpotrivă – al ţării noastre – printr-o pânză subţire de neguri. Apoi, când îmi întorsei privirile pe cestălalt mal, priveliştea desfăşurată de-a lungul, pe sub râpi, aducându-mi aminte, cu realitatea ei brutală, cele petrecute ieri, într-o clipă îmi risipi somnul…
Începea ziua fatală, 24 august…