Coborând spre apă, am dat peste doi tovarăşi din artilerie. Erau călări, gata să pornească pe mal în jos, spre Silistra.
Am apucat atunci cel dintâi cal slobod ce mi-a căzut sub mână şi am pornit în urma lor. Dar la cotul de la Kosui, mitralierele duşmane pândeau în dreptul văii pe cei care încercau să fugă în josul apei. Şi de-abia pieriseră după cot tovarăşii mei, când văzui caii singuri întorcându-se speriaţi, loviţi de scări în coaste.
În vremea asta, undele tulburi ale fluviului erau pline de capete. Sute de oameni intrau în apă, cu nădejdea să treacă dincolo. Se agăţau de orice – de o scândură, de un buştean, de un snop de nuiele; mulţi se înecau îndată; unii, istoviţi, încercau să se întoarcă la mal, pe când alţii se lăsau în voia apei, ajungeau până la ostrov. Arareori câte unul apuca să puie piciorul pe celalt mal, unde se mistuia numaidecât, parcă-l înghiţea pământul.
M-am întors repede în sus, până la pontonul al doilea. Acolo am intrat în vorbă c-un învăţător care mă cunoştea, i-am lăsat hainele şi, fără să-i ascult sfaturile, m-am dus pe lângă mal până aproape de oraş. Într-un loc pe care-l cunoşteam mai dinainte, erau îngrămădiţi mulţi snopi de nuiele, adunaţi acolo nu ştiu cu ce destinaţie.
Puteam să înot bine, dar niciodată nu m-aş fi încumetat să trec Dunărea.
Am luat doi snopi bine legaţi şi am intrat în apă…
Unda era tulbure şi rece. În curând am pierdut pământul de sub picioare. Cu stânga mă ţineam de snopi şi, purtat de valuri în jos, cu dreapta vâsleam spre mijlocul apei, domol, ca omul care ştie că porneşte la drum lung.
Îmi recăpătasem toată liniştea şi-mi dădeam seama de toată greutatea încercării mele. Numai o singură dată, când am întors capul şi m-am văzut depărtat de mal, am avut o pornire instinctivă, ca un fior, să reviu la pământ… Dar atâta a fost. N-am mai întors capul. Îmi luasem ca ţel malul dimpotrivă, unde mă obişnuisem să văd singurul liman de scăpare. Toată grija mea era acum să-mi păstrez puterile până acolo, şi, mai ales, să mă feresc de cei ce veneau din susul apei şi se înecau în jurul meu.
Trei inşi, pe o plută de scânduri, se apărau de ei cu lopata, ca de câini. Când vreunul, cu deznădejdea morţii, se încleşta de marginea plutei, îl loveau în cap până-l trimiteau la fund…
Mâna stângă mă durea de nemişcare. Mă apucai de snopi cu dreapta şi începui să vâslesc cu stânga, în care aveam o bucată de scândură prinsă pe apă. Peste puţină vreme, schimbai iarăşi mâna.
Nu ştiu cât a durat sforţarea asta.
Trecusem de mijloc şi ajunsesem aproape în dreptul gării. Puţini mai erau în jurul meu. Simţeam sub mine adâncimea fioroasă a apei, iar valul puternic şi masiv îmi lua întruna picioarele la vale, pe sub snopi.
Începeam să mă apropii de celalt mal, dincolo de şlepuri. Nimeni nu mai era acum pe lângă mine, numai o masă ruptă venea din sus.
Văzui pe mal doi oameni în uniformă, care parcă îmi făceau semne largi cu braţele. Credeam că vor să-mi vie în ajutor – mi se părea că strigă ceva. Unul se lăsase într-un genunchi. Ridicai mâna deasupra undelor ca să le fac semn să mă aştepte mai jos… dar, în aceeaşi clipă, băgai de seamă că cel îngenuncheat trăgea focuri de carabină spre mine!
M-am smuncit să trec în dosul nuielelor. Din pricina mişcărilor mele, snopii începură să se desfacă…
Prin multe dileme neplăcute am trecut în viaţa mea. Dar nici una nu mi se pusese cu atâta urgenţă şi tragică ironie ca asta, pe care trebuia s-o dezleg în câteva clipe şi care s-ar putea formula cam astfel: „Tu sau vei ieşi, sau nu vei mai ieşi din această apă rece. Dacă vei scăpa, trebuie să mori de glonţ. Dacă nu vei mai scăpa… asta înseamnă că trebuie să te îneci, ca ţiganul la mal.”
Nu mai aveam vreme să protestez.
Şi mă resemnasem deja să mor… când văzui venind din susul apei o „a treia posibilitate”, sub forma unei mese cu trei picioare, pe care legile neînţelese ale fatalităţii o aduceau în dreptul meu tocmai în clipa când trebuia să mă duc la fund.
Nici nu ştiu cum s-a făcut. Cu două salturi mari mă apropiai, o apucai şi o smuncii din mâinile încleştate şi reci ale vechiului stăpân, al cărui creştet pleşuv de-abia se ivea când şi când din valuri.
Şi ca să-mi mai viu în fire, mă lăsai în voia apei.
Dar cei de pe mal mergeau în jos, odată cu mine. Pesemne că-şi puseseră în gând să nu mă slăbească cu nici un preţ – oarbe instrumente ale aceleiaşi fatalităţi, care ţinea morţiş ca eu să nu pun de astă dată piciorul pe pământul ţării, ci să cad prizonier şi să contemplu mai târziu de pe piscurile Macedoniei diafana siluetă a Olimpului legendar, peste frontul de la Salonic.
Trebuia să mă supun: niciodată nu e bine să te pui împotriva puterilor tainice care ne înconjoară. Dar cel puţin eram sigur de data asta că mi se pregăteşte ceva, că n-am să mor înecat.
Când urmăritorii mei văzură că încep să mă depărtez, vâslind spre malul bulgăresc, îmi mai trimiseră un glonţ de adio, care-mi şuieră vesel ca la vreo doi stânjeni pe deasupra capului, şi rămaseră în extaz, cu privirile spre mine.
Masa era mai trainică decât snopii: mă sprijineam de ea în toată voia, aveam putinţa să mă şi odihnesc.
Un vânt iute se pornise din jos, luând cursul în răspăr şi zbârlind lespezi mari de apă de-a latul Dunării. Mă încrucişai cu o plută mică de nuiele, pe care stăteau trei soldaţi; unul înainte, altul la mijloc, celalt la coadă. Tustrei erau cumnaţi, îi auzeam zicându-şi unul altuia: „mă cumnate!” Un val mai mare săltă capul din jos al plutei. Cât ai clipi, cel ce şedea la cârmă dispăru în valuri. Iar pluta, uşurată de partea aceea, se plecă acum cu vârful, lăsând uşor în apă şi pe cel din faţă. Dunărea îl înghiţi ca pe un nimic. Dar cel din mijloc, alunecând printre snopii desfăcuţi, rămase numai cu capul prins în legătura nuielelor; vedeai cum plutind la vale, într-un mănunchi de nuiele, un cap singur striga întruna: „mă cumnaaate!”…
Târziu, când am pus iarăşi piciorul pe malul de unde pornisem, departe în josul apei, şi mă uitam peste faţa Dunării, parcă nu-mi venea să cred că am scăpat.
Luasem o baie pe care o voi ţine minte toată viaţa.