Zvonuri umblau că peste noapte au trecut câteva regimente de muscali. Adevărul e, după cum am aflat mai târziu, că trecuse un regiment de infanterie de-al nostru, de „scutiţi” şi „dispensaţi”, şi unul sau două batalioane de grăniceri, care au înaintat peste noapte, împingând pe bulgari îndărăt, în tranşee, şi mulţumită cărora golul dinspre răsărit fusese astupat. Dar atunci nu aveam nici o ştire temeinică, ci numai zvonuri care sporeau zăpăceala.
Locotenentul nostru primise ordin să facă deocamdată paza la pontoane, în jurul cărora stătea mare mulţime de răniţi, aşteptând să fie trecuţi dincolo. Pe sub maluri se îmbulzeau şi acum fără astâmpăr cei fugiţi din foc, unii fiindcă îşi pierduseră cu totul nădejdea în izbândă, iar alţii din pură mişelie, pândind cu ochi de lup vreun mijloc de trecere. În curând jandarmii începură săi alunge cu focuri de puşcă pe coastă; dar peste puţină vreme ei reveneau în număr şi mai mare, ameninţând să strivească în picioare răniţii de la capătul punţii de ponton.
Uneori, câte un ofiţer, venit de cine ştie unde, striga: „Oamenii din regimentul cutare să se adune aici! Hai, băieţi…” Şi strigătul lui se pierdea în larma generală, se auzea din nou… Mulţi se rânduiau în jurul ofiţerului şi porneau la deal, prin văi, dar mulţi se ascundeau şi nici că voiau să audă.
Obuze se spărgeau uneori prin viile de deasupra. În răstimpuri se auzea o răpăială îndepărtată de împuşcături. Pe ponton şi sub mal, răniţii, pansaţi în grabă de doi medici, sporeau necontenit.
Un ofiţer de artilerie trecu dincolo cu luntrea pontonului să ceară muniţii… În curând, un vaporaş sosi, având la remorcă un bac cu muniţii, care se alătură de pontonul nostru. Soldaţii valizi, câţi erau pe aproape, se găsiră fericiţi să-şi facă de lucru cu descărcarea lăzilor pe mal. Presimţeam că muniţiile acelea nu vor mai ajunge la destinaţie, dar n-aveam nici o putere.
Pe măsură ce bacul se descărca, rânduiam răniţii în locul cutiilor de cartuşe.
Sărmanii! Nici nu mai gemeau, de bucurie că trec Dunărea şi de teamă să nu rămână dincoace… Mă apropiai de unul care stătea lângă punte. Avea stânga retezată de un obuz şi o ureche ruptă. Bluza, pantalonii, cămaşa îi erau ude, parcă făcuse o baie de sânge. Îl văzui ridicându-se, ca să-şi încerce rămăşiţa de puteri. Se ţinea de balustradă şi se clătina, galben, cu ochii pierduţi.
– Cum te cheamă?
– Matei.
– Unde te-a rănit?
– Nu ştiu.
– De unde eşti?
– Nu ştiu…
Vorbea cu greutate. L-am luat de subţioară, l-am dus pe bac şi l-am lăsat jos, într-un colţ, unde rămase cu ochii împăinjeniţi. Tunurile vuiau întruna.
În apă vedeai acum capete răzleţe de înotători, care luptau cu valurile. Dar pe celalt mal, jandarmii îi primeau cu focuri de carabină.
Câteva monitoare de război, venind din susul apei, trecură cu toată viteza la vale şi, peste puţină vreme, se pierdură în dosul crângurilor din ostrov. Se retrăgeau… Unul singur se opri la capătul ostrovului şi de acolo trimise câteva obuze spre Antimovo, din tunul lui de mare calibru, care bufnea c-un sunet metalic, la câteva palme deasupra apei. Pe bordul lui, jos şi turtit ca o carapace, nu zăreai nici un om. Era vădit că-şi face ultima datorie, înainte de a părăsi malurile Turtucaii… Îmi bătea inima privindu-l cum îşi primejduieşte trecerea la vale în această întârziere zadarnică, dar plină totuşi de o patetică bravură – şi în acelaşi timp o jale imensă mă cuprindea, când mă uitam în jurul meu.
Eram acum jos, pe mal, între căruţe, trimis acolo nu ştiu cu ce ordin de locotenentul meu. Şi nu trecuse nici un minut de când mă coborâsem – dar o singură clipă şi o singură mişcare banală sunt de ajuns ca să hotărască soarta unui om. De câte ori nu m-am gândit în urmă, c-un fel de ciudă superstiţioasă, la întâmplarea asta! Fiindcă m-am coborât câteva momente de lângă locotenent, a trebuit să mă trezesc peste câteva zile tocmai în fundul Macedoniei şi să îndur o captivitate atât de lungă!
Ce se întâmplase?
Tot vălmăşagul acela de oameni grămădiţi acolo fu cuprins deodată, fără pricină aparentă, de o panică nebună. Ca nişte fiare speriate se repeziră pe punte, pe ponton, inundară bacul, împingându-se sălbatic, făcându-şi loc cu pumnii şi călcând în picioare răniţii, apucaţi fără veste şi striviţi din toate părţile. Era un ţipăt sfâşietor, vaiete de oameni în agonie, gemete de piepturi strivite sub cizme, de oameni cu capul zdrobit sub călcâie, de schilozi cu rana sângerândă, în neputinţă de a se apăra. Şi îmbulzeala sporea întruna, cu cei de pe alături; se înghesuiau, se împingeau cu îndârjire, în tăcere, fără o vorbă, se ridicau unii peste umerii celorlalţi, se rostogoleau, şi dădeau iarăşi năvală, cu feţele schimonosite de încrustarea aceluiaşi gând, şi stăpânit fiecare de o singură pornire instinctivă: să scape el cu orice preţ, să-şi apuce un loc pe puntea vasului.
Rezemat de o căruţă, priveam încremenit. Niciodată n-am simţit mai adânc ca atunci că omul e mai rău decât fiara.
Locotenentul striga, jandarmii trăgeau focuri în grămadă – degeaba! Nici revolverul, nici carabinele care le trosneau sub nas nu erau în stare să-i oprească. Cei din spate împingeau pe cei din faţă, care începură a se rostogoli în Dunăre, peste balustrada de dincolo, ruptă…
În cele din urmă vaporul porni şi bacul se dezlipi uşor de ponton. Toţi cei de la margine se prăvăliră în apă.
Iar în locul lor, dintre răniţii de adineaori nici unul nu mai gemea, nici unul nu mai mişca. Era o amestecătură de sânge, de membre zdrumicate în picioare, de carne zdrobită, de cadavre încremenite în spasme cumplite.
Peste câteva clipe, puntea şi pontonul, care se aplecase într-o parte ameninţând să se scufunde, se goliră de oameni. Coborau întunecaţi, năuci…
Am trecut pe punte la marginea pontonului şi de acolo mă uitam cum se depărtează bacul încărcat, în josul apei… Era cel din urmă vas care se dezlipea de malul nostru.
După ce şi-a descărcat oamenii în faţa gării, vaporaşul cu remorca lui porni din nou spre noi şi în curând încercă să se apropie iarăşi de ponton. Abia avui vreme să mă cobor şi să mă trag mai la o parte. Aceeaşi năvală de oameni îndârjiţi era gata să mă prindă la mijloc… Zeci de inşi căzură în apă şi fură striviţi între ponton şi pereţii de fier ai vasului. Unda tulbure se încrâncenase de sânge.
Şi cum vaporul se depărta din nou, un om gol, abia ieşit din apă, trecu ca o nălucă în picioare peste cei grămădiţi, călcând pe capetele şi umerii lor, şi se aruncă, cu braţele înainte, pe balustrada bacului.
Puntea care lega pontonul de mal se rupsese. Cei rămaşi sus coborâră pe un podeţ de cadavre, înghesuite până în marginea nisipului.
În vremea asta, mulţi oameni se iveau deasupra valurilor, cerând ajutor. Un popă răsări din apă, cu capul buhos şi ud, împroşcând stropi în toate părţile. Cineva îi aruncă o frânghie de pe vapor şi îl trase până sus. Dar, cu mâinile zdrelite de marginea vasului, preotul scăpă frânghia şi căzu iar: o clipă se văzu cu anteriul umflat în cădere ca o fustă, apoi se duse la fund. În cele din urmă, l-am tras pe bord în nesimţire, cu braţul rupt.
Dunărea era presărată până dincolo de înotători. Un monitor mic, venit nu ştiu de unde, alerga pe faţa apei, în zig-zag, trecând peste zeci de oameni care se luptau cu moartea şi ale căror strigăte pierdute ajungeau până la noi. În urma lui rămânea apa lucie: toţi se duceau la fund.
Monitorul trecu repede de-a lungul malului nostru, pe când cineva striga cu megafonul de pe bord: „Domnul general!… Unde e domnul general?…”
În curând dispăru şi acest monitor în josul apei.
De data asta eram definitiv părăsiţi pe malul bulgăresc.