Roșu, galben și albastru

Arcușele se cabrară pe coarde ca o turmă de girafe sălbatice, prinse într-o plasă de sârmă ghimpată și spaima lor răsună ca niște lovituri surde în poarta îmblânzitorului de bestii umane și note muzicale. Albastru și multiplicat ca fumul pipelor pe sfârșite, ecoul abecedarului simfonic zbura din cutiuțele de lemn, drept în sus, ca sufletul sinucișilor cu dinamită. Odată ajunse în tavanul roș-pompeian al Ateneului, toate aceste fire imaginare se îndoiră ca niște undițe, la vederea cărora delfinii de aur își încovoiară spinarea și spaima lor se contopi cu spaima arcușelor din orchestră, care, de data asta, rămăseseră inerte ca gâturile unor girafe împăiate. Și se făcu tăcere… În sala Ateneului nu mai era nimeni. Dispăruse și orchestra și publicul. Un singur auditor mai rămăsese în fotoliul 49. Eram eu. Și peste mine, cupola edificiului cobora vertiginos ca un balon sferic, incendiat în spațiu de un trăsnet. Voiam să țip; dar cu un singur țipăt nu poți înlătura un pericol.

Voiam să fug, dar brațele fotoliului mă înlănțuiau ca o femeie stupidă și sentimentală. Undițele albastre prinseseră delfinii galbeni și gipsul decorativ trăgea după el toată această minusculă mare de flăcări. Spectacolul era grandios și deprimant. Cataclismul se mutase de data asta în spațiu și, afară de mine singur, în spațiu nu mai exista decât roșu, galben și albastru… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mă deșteptă vocea proprietăresei care, în timpul visului, îmi bătuse în ușă, parodiind fără să vrea începutul Simfoniei a V-a.

Ah! Que le monde est grand à la clarté des lampes!…

Aux yeux du Souvenir que le monde est peut! Charles Baudelaire Era grăbită și speriată. Se întâmplase, oare, ceva neobișnuit?… De când se începuse războiul, obișnuința cotidiană se schimbase și ea după prescripțiile stării de asediu.

Sar jos din pat și mă uit la ceas. E ora două și jumătate, sau, după orarul oficial, paisprezece și jumătate. E ziuă, dar. În odaia mea însă e întuneric. Ferestrele sunt căptușite cu hârtie albastră, precauțiune inutilă contra Zepellinului care vizita Bucureștii numai noaptea.

Aprind lumina electrică și deschid ușa. Doamna Charlota Grümberg dă buzna și se repede să deschidă fereastra.

— Ce e? Ce s-a întâmplat?

— Ceva teribil.

— Ard Bucureștii?… L-au aprins bombele incendiare?

— Ai să vezi, ai să vezi… Poftim, privește… Și din cadrul ferestrei, mai agitată ca a șaptea nevastă a lui Barbă-Albastră, doamna Grümberg se aplecă spre stradă, lungindu-și gâtul în direcția pieței Sfântul Anton.

— Spune dacă ai mai văzut așa ceva… Mai mare rușinea !… O să râdă de noi ofițerii aliați…

Curios, mă apropii de ea, privesc în stradă și parcă nu-mi vine să cred ochilor. Revolta proprietăresei mele era, în parte, justificată.

Mai mulți gardiști și comisari de poliție asaltează magazinele de pe strada Carol, smulgând drapelele naționale pe care, nu știu de ce, negustorii le arboraseră peste tot, ca la 10 Mai. Întreaga stradă nu e decât o vastă agitație de roșu, galben și albastru. Celelalte culori aproape nu mai există. Se aud țipete și chiar înjurături. Din când în când, se sparge și câte un geam. Nedumerirea unora mărește revolta altora. Mulțimea anonimă începe să umple strada. Un tramvai cu cai s-a oprit în fața Poștei și nu mai poate înainta. Conductorul strigă și sună clopotul disperat. Ferestrele s-au deschis peste tot. În cadrul lor, capetele femeilor speriate se agită confuz, ca un cârd de gâște care te amenință de la distanță. Balcoanele sunt tixite. Toată lumea se întreabă cu privirea, cu gestul și cu vorba. Dar autoritățile polițienești, fie că nu vor să dea nici o lămurire, fie că nu cunosc nici ele cauza pentru care li s-a dat ordin să curețe orașul de tricolorul național. Nimeni nu știe de ce și pentru ce…

E de-ajuns să arunci însă o singură piatră în baltă, ca orăcăitul broaștelor să tacă pe dată…

Din Dealul Mitropoliei, primul dangăt de clopot se rostogolește peste oraș, greoi și resemnat ca un tren de marfă ce s-ar fi prăbușit într-o prăpastie. Urmează apoi altele și altele tot mai dese. Odată cu ele, țignalele gardiștilor săgeteză somnolența văzduhului cu impertinența lor de femei isterice.

Pe măsură ce semnalele de alarmă măreau cacofonia acestui duet lugubru, strada Carol se golea tot mai grabnic de mulțimea curioșilor care o invadase câteva minute mai înainte. Gloata compactă se topea ca o pastilă de sublimat coroziv într-un lighean cu apă fiartă. Cât ai clipi din ochi, în stradă nu mai rămăsese nimeni. Cetățenii anonimi și reprezentanții forței publice intraseră parcă în pământ. Tramvaiul cu cai dispăruse și el. Balcoanele păreau acum niște colivii goale, iar ferestrele căptușite cu hârtie albastră, pleoapele unor călugărițe în rugăciuni. Vitrinele magazinelor se îndoliară și ele sub carapacele obloanelor de tinichea și hârșâitul lor de fierăstrău însângeră parcă și mai mult rănile, nevindecate încă, ale orașului.

Cinci minute mai târziu, pe stradă nu mai rămăsese decât bucăți răzlețe de stofă tricoloră, sfâșiată din drapelul național: Roșu… Galben… și Albastru!…

Aeroplanele dușmane veneau să bombardeze iar Bucureștii…

* * *
Închid fereastra și, cu prestanța exagerată a unui erou de operetă, încerc să-mi liniștesc proprietăreasa care a început să tremure.

Relațiile dintre mine și doamna Charlota Grümberg sunt de așa natură că, în prima săptămână după ce m-am mutat la dânsa, i-am zis “coană Lotty”, iar după alte trei zile, “dragă Lotty”. Doamna Grümberg este o văduvă de treizeci și patru de ani, socotiți după vârsta domnișoarei Viki, singurul ei copil, care a împlinit cincisprezece ani, în ziua declarării războiului. Are părul galben auriu ca tărâțele de lemn, fața rumenă ca o turtă dulce spoită cu sirop de zahăr ars, ochii albaștri ca sticlele de apă gazoasă, nasul scurt și insinuant, cu nările vizibile ca două lanterne de automobil și buzele cărnoase, obraznice și răsfrânte ca ghizdurile unei fântâni. E înaltă, corpolentă, solidă și, totuși, admirabil proporționată. Brațele ei albe și generoase așteaptă parcă să te prindă ca un colac de salvare, într-un naufragiu pe mare, iar degetele argintii și roze par două legături de sparanghel pe taraba unui negustor de legume. Picioarele fine și delicate suportă cu grația unor socluri minuscule pulpele stilizate ca două coloane clasice, pe cornișa cărora frontonul șoldurilor elastice și nervoase completează arhitectura minunată a acestui templu feminin destinat cultului profan.

Lotty are, ca sălbaticii din Africa centrală, preferințe numai pentru lucrurile care i-au violentat atenția. Îi place cinematograful, caramelele de ciocolată, esența de roze și pantofii americani cu tocul drept și scurt, probabil o veche obsesie moștenită de la bărbatu-său, care era reprezentantul fabricilor “Walk Over”, “Hanan” și “Edwin Klapp”.

Pe mine mă iubește fiindcă seamăn (deși nu am în vine nici un strop de sânge semit) cu un văr al ei, pe care l-a iubit la nebunie când era fată mare. N-a putut să-l ia de bărbat însă, fiindcă văru-său era violoncelist și nu câștiga îndeajuns. Din cauza asta, Mauriciu Polak s-a sinucis chiar în ziua nunții ei cu Solomon Grümberg. Și bărbatu-său, care era bogat și iertător, a reușit s-o vindece mai repede de cum și-ar fi închipuit de amintirea vie a primului ei amor defunct.

Când m-a văzut pe mine însă, a tresărit din nou, ca și cum s-ar fi găsit față în față cu mortul de acum șaptesprezece ani. Când am întrebat-o de prețul odăii, a închis ochii, s-a sprijinit de speteaza unui scaun și, cu vocea bemolată ca un tremolo de violoncel (bineînțeles), mi-a răspuns oftând:

— Cât vrei să-mi dai dumneata…

M-am mutat, fără să știu cât am să plătesc și, de trei ani, prețul odăii mele a variat după dispoziția sufletească a fiecăruia din noi.

Lotty e o femeie ideală. Eu o iubesc fiindcă e caldă și dulce ca o ceașcă de ciocolată cu frișcă.

* * *
Aeroplanele dușmane zburau acum pe deasupra casei noastre. Le auzeam mârâitul motoarelor, ca preludiul unui lătrat de câine. Bateriile noastre antiaeriene își întețeau bubuiturile. De la începutul războiului însă, nici un aeroplan dușman nu fusese doborât, nici unul nu fusese scos din luptă. Câte veneau, atâtea plecau. Era o distracție macabră, la care cei de sus nu luau parte decât ca spectatori inviolabili și aproape chiar invizibili. Blestemul celor de jos nu-i putea nici ajunge, nici emoționa. Și spectacolul acesta se repeta în fiecare zi, cu o precizie exasperantă, la aceeași oră, ca același număr de bombe aruncate asupra orașului și ca aceeași inutilă intervenție a obuzelor românești, fabricate în arsenalele apărării noastre naționale. Tragedia noastră cotidiană se banalizase într-atât, că publicul începuse, cu timpul, să ridă ca la o piesă de Caragiale.

Simt că Lotty e supărată pe mine. Eu nu mă știu vinovat cu nimic.

Dar mai știu că, de câte ori este supărată pe mine, Lotty are perfectă dreptate. Sunt un incorigibil. Iubirea femeilor îmi deviază acul busolei sufletești. La mine, steaua polară s-a mutat în emisferul austral.

Când e supărată, Lotty scrâșnește din dinți și își presează buzele ca niște Dardanele în miniatură. De data asta, arhipelagul nu-și mai amestecă apele cu Marea de Marmara.

— De ce ești supărată, Lotty?

— Și de ce n-aș fi?…

— Te plictisește războiul?

— Ce am eu cu războiul?…

— Ți-e frică de bombe ?

— Parcă frica te păzește de moarte!…

După câteva duzini de întrebări și răspunsuri în felul celor de mai sus, reușesc să aflu că azi-dimineață, pe când dormeam, m-a căutat o femeie acasă. Pentru prima oară, o femeie vine la mine acasă. De trei ani, singura femeie care intră în odaia mea e Lotty. Cu celelalte mă întâlnesc la cafenea, la redacție, la hotel, sau la ele acasă. Sunt curios să știu cine a fost.

— N-a spus cum o cheamă?

— A spus că știi tu cine este.

— Și cum era? Tânăra, bătrână?…

— Iaa!… o biată fetiță… o mucoasă!… A spus că este elevă la Conservator.

De la Conservator cunoșteam poate zece eleve, nu una singură.

Lotty, însă, nu-mi dă răgaz s-o ghicesc.

— Ea a spus… Dar cine poate ști dacă este așa?… Mie mi-a făcut o impresie foarte proastă. Așa eleve de conservator nu se găsesc decât pe la bariera Moșilor…

Mă jur că nu mi-am dat întâlnire acasă cu nici o femeie, că dintre elevele de la Conservator nu cunosc decât pe sora unui coleg de redacție, care, de altfel, este logodită cu un ofițer de pe frontul de nord și care, probabil, a și plecat din București în Moldova, ca să fie mai aproape de el.

Ne împăcăm după un anume protocol, pe care, de trei ani, îl respectă m cu sfințenie. Ce femeie delicioasă e Lotty!… Eu o iubesc fiindcă e caldă și dulce ca o chiflă rumenă, abia scoasă din cuptor!…

După ce s-a convins că fusesem străin de vizita elevei de Conservator, mi-a destăinuit mica ei răzbunare.

— Când mi-a spus: “Vreau să vorbesc cu domnul Mircea Băleanu”, mi-a râs în față…

— Și tu ce-ai făcut?

— Ce să fac?… Parcă puteam s-o bat!… I-am răspuns: “Nu mai stă aici, domnișoară dragă… S-a mutat de frica bombelor mai spre mahala…”

* * *
În momentul acela, sirenele fabricilor începură să sune mai răgușite ca olifantul lui Roland la Roncevaux. Aeroplanele dușmane își făcuseră obișnuita plimbare de după-amiază și plecaseră. Orașul începea să-și trăiască iar parodia vieții impusă de înaltele rațiuni de stat.

La ora patru trebuia să fiu la biroul cenzurii, unde guvernul adăpostise câțiva din intelectualii cei mai de seamă ai țarii. Intelectual însemna: scriitor, ziarist, artist plastic, muzicant, actor, profesor, avocat, doctor și, la nevoie, chiar militar activ. Eu unul întruneam aproape toate titlurile și calitățile cerute unui bun cenzor — eram scriitor, ziarist, avocat și, pe deasupra, prieten bun cu ministrul Instrucțiunii Publice, șeful cenzurii. Biroul cenzurii ca și “Marele” sau diferitele alte Cartiere mai mici ale armatei, serveau de refugiu dezertorilor cu “bilet de voie”. Aici se găsea cea mai mare parte din animatorii războiului, din vremea neutralității. Era natural, deci, ca statul să se îngrijească de soarta acestor superbi vizionari, pe care aurul german nu-i putuse corupe.

Cei care propăvăduisem intrarea în acțiune pentru întregirea neamului, ne îndeletnicim acum cu cea mai calmă și stupidă dezagregare a propriei noastre ființe. Dezlipim plicurile și citim scrisorile ce nu ne sunt adresate nouă. Profanăm toate podoabele sanctuarelor sufletești: dragostea celor care se cheamă, curiozitatea celor care se caută, nerăbdarea celor care se așteaptă și nedumerirea celor care se chinuiesc. Fiecare din noi este un fel de bărbier al regelui Midas, care a descoperit niște noi urechi de măgar, necunoscute încă marelui public.

Nimeni nu-și poate însă potoli mâncărimea de limbă. Și trestiile vorbărețe cresc pestetot — pe străzi, prin cafenele, prin birouri, prin tramvaie și chiar pe front.

Mă simt obosit. N-am dormit toată noaptea. Am jucat pocher cu colegii de la cenzură. Până pe la miezul nopții eram în pierdere și nu puteam pleca. După miezul nopții eram în câștig și iar nu puteam pleca. Când se lumină de ziuă, am vrut să plec, dar nu mi-am găsit biletul de liberă circulație. De la pocher ne-am dus cu toții direct la birou. Nu știu ce-au făcut ceilalți. Eu însă, pe la ora zece, m-am făcut bolnav și-am venit acasă, să mă culc. Dacă nu mă deștepta Lotty, puteam dormi până seara. Aș fi pierdut însă spectacolul din stradă și poate că visul meu s-ar fi desfășurat în decorul altor culori decât cele naționale. În sală mă întâlnesc cu domnișoara Viki. Fata seamănă cu mama la păr, la ochi, la nas și la gură. Cu timpul, probabil că are să semene și la corp. De la tată-său n-a moștenit decât obrajii pistruiați și încăpățânarea omului de afaceri, de a nu renunța la nimic din ce și-a pus în gând.

Cu domnișoara Viki sunt în veșnică ceartă. Am prins-o de câteva ori uitându-se prin gura broaștei. Nu știu pe cine spionează — pe mine sau pe mamă-sa? Copiii au simțurile mult mai dezvoltate ca oamenii maturi. Bănuiește oare ceva, sau este o simplă deprindere de copil prostcrescut? Dacă ar avea mai mult decât cincisprezece ani, curiozitatea ei m-ar încânta poate. Cum însă nu-i dau nici o atenție, mă simt oarecum jenat când trebuie să-i ascund prezența mamă-sei în odaia mea. Când îi aduc bomboane englezești, strâmbă din nas ca și cum i-aș da să mănânce chinină, iar mărțișorul pe care i l-am dat anul acesta, după ce a trecut luna martie și l-a legat la piciorul stâng, pe sub ciorap. Poate că domnișoara Viki este un copil precoce. Lotty, însă, crede că toate aceste mici extravaganțe sunt influența pensionului.

Dar pensioanele s-au închis odată cu declararea războiului și Viki își continuă acum studiile acasă, cu Lotty și cu mine.

Mi-aduc aminte de un principiu biologic: “Necesitatea creează organul”.

Dacă Lotty n-ar fi avut o fată, eu nu aș fi făcut niciodată pe profesorul de istorie și dacă Viki n-ar fi avut cincisprezece ani, profesorul n-ar mai fi fost, poate, chiriașul mamei sale.

— Bonjour, Viki.

— Bonjour, Mircea.

— Cum stăm cu istoria?

— Am ajuns la lupta de la Nicopole.

— Unde creștinii au fost bătuți de turci?

— Fiindcă Mircea Basarab și-a trădat aliații…

Răspunsul domnișoarei Viki mă plesnește ca un bulgăre de zăpadă drept în frunte. Nu cumva eleva începuse să știe mai multă istorie decât profesorul?…

O mângâi în treacăt și mă grăbesc să cobor în stradă. În poarta casei însă, mă așteaptă o noua surpriză. Agenții unui birou de pompe funebre țintuiesc tocmai o perdea de doliu pe echisonul căreia, citesc inițialele numelui meu: M. B. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Dacă la București poți avea într-o singură zi numai atâtea surprize, ce trebuie să fie oare pe front?…

Mă apropii timid de unul din ciocli și-l întreb:

— Cine a murit, vă rog?

— Un domn de aici, de sus… A fost omorât de bombe.

— Nu cumva știți cum îl cheamă ?

— Moritz Braunștein…

Răsuflu adânc și ușurat de cea mai stranie nedumerire ce avusesem până atunci în viață. Era locatarul de la etajul al III-lea, de care auzisem, cu o zi înainte, că fusese rănit de o bombă chiar în fața Poștei.

Pornesc grabnic pe Calea Victoriei spre Capșa. Până la ora patru aveam timp să culeg și ultimele noutăți de la marele cartier al sedentarilor.

Aici găsesc mobilizate toate forțele disponibile ale inutilității omenești. Majoritatea o formează ziariștii și pensionarii.

De ziariști nu se mai simte nevoie, fiindcă ziarele nu mai pot publica decât ce le îngăduie cenzura. Faptele sunt șablonate după chipul și asemănarea comunicatului oficial și al informațiilor dictate ne varietur.

Cât despre comentariile scrise cu apă de fleurs d’oranger, nu mai vorbesc. Ele întrec în banalitate și platitudine pe cel din urmă analfabet guvernamental.

Adevărații candidați la sinucidere însă sunt pensionarii. De când s-a declarat războiul, cea mai sinistră parodie de activitate o desfășoară octogenarii. Soluțiile lor sunt ca sentințele Curții de Casație. Păsuiții morții au devenit campionii vieții. În lipsa celor care trebuie să trăiască, fiecare din ei încearcă să se justifice pentru ce n-a murit încă. Într-un cerc mai zgomotos se discută întâmplarea din strada Carol.

Aflu în sfârșit și eu pentru ce negustorii arboraseră tricolorul național, pe care poliția românească avea să-l întâmpine, pentru prima oară poate, cu brutalitate, necuviință și amendă.

Unul din ajutorii de primar ai capitalei adusese la Palatul de Justiție vestea unei mari victorii românești pe Argeș. Știrea se împrăștiase ca fulgerul. Până să ajungă la centru însă, știrea trebuia să treacă, fatal, mai întâi pe străzile Carol, Șelari și Lipscani. Negustorii, în majoritate evrei, crezuseră că momentul e bine venit pentru o spontană manifestație de simpatie și lealitate față de țara în care nu trăiau încă cu titlul de cetățeni legali. Știrea, însă, era falsă. Imbecil sau extrem de distrat, ajutorul de primar mințise sau fusese mințit. Adevărul era altul. Armata noastră suferise o nouă înfrângere, grație neglijenței sau trădării unui general, care fusese chiar destituit și trimis în judecata Curții Marțiale. În primul moment, exuberanța patriotică a negustorilor din strada Carol fusese interpretată ca o manifestație de simpatie față de puterile centrale, spre care majoritatea sentimentelor evreiești oscilase pe față, tot timpul neutralității noastre. Când s-a aflat de isprava ajutorului de primar, era prea târziu. Simbolul patriei fusese terfelit de însăși puterea executivă a statului. În cafenea nu se discuta decât gafa poliției. Aceasta era, de altfel, singurul fapt la ordinea zilei. Noua noastră înfrângere nu mai impresiona pe nimeni. Opinia publică se obișnuise să privească situația, cu resemnarea unui bolnav ce trebuie operat de apendicită.

Trădarea generalului produsese la început oarecare senzație.

Nedumerirea bucureșteanului însă nu trăiește decât ce que vivent les roses. Îndepărtata origine străină a trădătorului motiva îndeajuns gestul omului cu chipiu, de general român.

Cei câțiva care încearcă să însuflețească discuția, renunță copleșiți de indiferența celor mai mulți. La Capșa, respectul vârstei primează greutatea rațiunii. Fiecare din ei leagâ evenimentele prezente de amintirea unui pretins eroism personal. Închiși ermetic în borcanele de sticlă ale trecutului, s-au pomenit deodată cu etichetele șterse de frecătura anilor. Dulceața de cireșe amare se confundă cu pelteaua de gutui și magiunul de prune cu șerbetul de zahăr ars. Luați în total sau în parte, aspectul personalității lor rămâne același. Dinastia Ptolemeilor scrie pe bucățele de zahăr cubic istoria întregirii neamului românesc!…

La masa din fund, un căpitan în rezervă perorează:

— Pe vremea mea, când am trecut Dunărea, la șaptezeci și șapte.

De la o masă de alături însă îl înfundă un fost prefect în Basarabia:

— Când l-a văzut Vodă-Cuza așa dârz, i-a zis: Bravo, băiete!… Na trei galbeni, să te duci la Țarigrad și să… Și n-am mai auzit nimic. Am ieșit din cafenea cu un zâmbet pe buze și cu o piatră de moară pe suflet.

Târziu detot, sau poate mai curând decât m-aștept, mă vedeam și eu într-un fotoliu de bunic sau la o masă de cafenea, în mijlocul alor mei sau într-un azil de bătrâni, povestind, ca și ei, ce s-a întâmplat pe vremea când eram… Da! Când eram mobilizat la biroul cenzurii, aeroplanele dușmane bombardau Bucureștii de câte două ori pe zi. Tunurile noastre înghețaseră la Arhanghelsk, iar escadrilele aeriene se rătăciseră pe Volga. Aliații ne mângâiau cu bilețele dulci trimise prin telegrafia fără fir, iar rușii cântau “Boje țaria hrani” și așteptau ordine să se bată și ei odată — cu nemții sau cu românii

— le era egal. Armata noastră plecase la război pregătită ca pentru o vânătoare de iepuri. Și ca nepoții de mai târziu să poată pricepe mai bine cum se bătuseră bunicii lor în prima fază a războiului pentru întregirea neamului, aveam să le citesc din poveștile conchistadorilor spanioli pasajul cuceririi Perului de către Francisco Pizarro.

Călăreți necunoscuți, îmbrăcați în fier, coborâră de pe stâncile Anzilor. Unul din ei purta stindardul Castiliei și Francisco Pizarro călărea în fruntea lor. Incasul Atahualpa îi aștepta cu douăzeci de mii de peruvieni. Tovarășii lui Pizarro nu erau decât trei sute. Peruvienii însă nu mai văzuseră până atunci cai. Ei credeau că cele două animale — călărețul și calul — fac o singură ființă, un fel de zeitate nouă cu două capete. Și Atahualpa, care se considera el însuși un zeu, înaintă în litiera lui de aur, înconjurat de marii preoți, de fecioarele templului și de soldații goi, înarmați cu lăncii de lemn. Credea că, la vederea lui, ființele necunoscute vor fi orbite de măreția și strălucirea spectacolului și vor îngenunchea umilite în fața stăpânului suprem al munților de aur. Pizarro însă ridică spada, invocă pe sfântul Iacob și călăreții șarjară, în timp ce preoții cântau Exurge Domine.

Armata oamenilor goi fuse parte distrusă, parte pusă pe fugă, iar Atahualpa căzu prizonier. Ca să-și poată recăpăta libertatea, incasul învins dărui spaniolului învingător tot aurul său personal, apoi tot aurul supușilor săi și, în fine, tot aurul Anzilor Peruvieni. Dar aurul, ca și păcatul, este tot o născocire a diavolului. El întunecă mintea și pietrifică inima, exagerează nevoile vechi și creează pofte noi. Și când Atahualpa nu mai avu ce să-i dea, înduioșat de suferința prizonierului său, Pizarro îl dădu pe mâna Inchiziției…

* * *
Cupola Ateneului ce se prăbușise peste mine, în vis, devenea astfel simbolul realității nemărturisite. Bătăile în ușă, cu care Lotty parodiase fără să vrea începutul Simfoniei a V-a, răsunau, de data asta, mult mai puternic în ușa zăvorită de minciunile trecutului, a unui neam întreg.

Nu știu cine era, ce dorea, cât cerea și până când avea de gând să mai bată încă… Ecoul luptelor de pe front, însă, îmi asurzea urechile ca niște ciocănele de țambal, cu nume și sonorități diferite: sol, sol, sol, mi bemol… fa, fa, fa, re!…