Pe șoseaua Kiseleff automobilele se țin lanț, ca în zilele când sunt curse de cai. Dacă n-ar fi noaptea, felinarele stinse și lanternele mașinilor căptușite cu foiță albastră, ai crede că războiul a trecut și viața de toate zilele și-a reluat mersul ei normal.
Ironia cerului se manifestă printr-o lună la primul pătrar și prezența completă a stelelor după mărimea și importanța lor. Ai zice, o reprezentație de gală, la care, din cauza întunericului din sală, nu se văd decât decorațiile înalților demnitari ai statului, care umplu lojile și primele scaune cu bilete gratuite. Sunt singurele spectacole, de altfel, unde asistența, deși cu totul străină de ce se petrece pe scenă, face parte integrantă din ansamblul spectacolului.
Gara Mogoșoaia este ticsită de lume. Bărbați, femei, oameni maturi și copii forfotesc, ținându-se de mână să nu se piardă. “Orbii” lui Maeterlinck au reușit în fine să se reprezinte și în România. Se vorbește pe șoptite și frazele scurte sunt presărate cu oftaturi lungi, de parcă nu se mai sfârșesc. Cei care se recunosc, se privesc prin întuneric cu resemnarea unui burghiu înțepenit într-o scândură de stejar. Frazele care circulă mai des sunt:
— Pe cine-ai lăsat acasă?
— Unde-ai ascuns cazanul de rufe?
— Ce-ai făcut cu lingurițele de argint?
— Ți-ai luat cearșafurile de olandă? Gospodarii se mângâie între ei:
— Ce-o fi, să fie!… Doar o să fie la fel pentru toată lumea…
Burlacii, însă, trag numai cu urechea și cu coada ochiului. Pentru ei, formula “Ce-o fi, să fie” n-are să fie la fel ca pentru toată lumea. Șeful gării, un ofițer de rezervă, anunță că trenul pentru Iași se găsește pe linia a treia. Masa compactă de oameni amărâți se revarsă cleioasă, ca asfaltul, peste primele doua rânduri de șine… În ușa fiecărui vagon, un jandarm cercetează biletele de identitate.
Peronul se golește ca un joc de șah, după ce adversarii și-au mâncat majoritatea figurilor. De o parte și de alta, n-au mai rămas decât regii, câte o regină, câte un nebun, sau câte un simplu pion. Șeful gării face pe regele. Măsoară peronul gării cu pași mărunți și după ce constată că s-a îmbarcat toată lumea, dă ordin să se atașeze și vagonul special de pe linia de garaj. În vagonul special se găsesc deja instalați o regină și un nebun, care îi ține de urât până la plecarea trenului.
Eu nu mă grăbisem să mă îmbarc, fiindcă îmi aveam locul asigurat.
Doamna Jenny colonel Vasilescu și Toto Radian nu se așteptau să mă vadă. Surpriza lor fredonează aceeași romanță, dar transcrisă pe registre diferite:
— Ce-i cu tine?
— Plec.
— Unde?… La Iași?…
— Da… Pentru câteva zile numai… Sunt trimis într-o misiune specială.
— Asta s-o spui lu’ Mutu, dragă… Te-ai și învârtit… La repezeală…
Brava ție…
Amanta prietenului meu mă întreabă cu vocea lipsită de orice entuziasm.
— Aveți loc, domnule Băleanu?
— Da, doamnă… mulțumesc… Am o bancă întreagă.
— În vagonul oficial?
— Chiar în compartimentul de alături…
Apoi, fiindcă nici ea, nici Toto nu găsesc ce să mă mai întrebe, încep să-i întreb eu pe ei:
— Tu ce faci?… Când ai de gând să vii?
— Știu și eu…! În orice caz, nu cred să mai întârziem.
— Dar dumneavoastră, doamnă, aveți ceva rude pe la Iași? Unde o și fiți găzduită?…
— N-am pe nimeni. Am luat însă o recomandație pentru șeful biroului de cartiruire.
Toto intervine:
— Dacă cumva ai vreo neplăcere, dă-mi o telegramă imediat.
Iar eu completez:
— Veniți cu mine la cenzură când aveți de comunicat cu Bucureș tii…
După alte câteva clipe de tăcere, doamna Vasilescu mă întreabă brusc:
— Sunteți singur, domnule Băleanu?
— Mai singur ca Iov după ce-și pierduse averea…
— N-ați luat cu dumneavoastră nici o coniță?
— Vai, doamna!… Ce întrebare… Am eu mutră să călătoresc în doi?…
— Dar sălbatic mai sunteți, domnule Băleanu!… V-am mai spus-o eu și aseară. V-aduceți aminte? Mi se pare chiar că v-ați supărat! Și întorcându-se spre Toto, îl explică:
— Știi ce mi-a făcut aseară?… Nici nu vrea să intre în casă. Zicea că e grăbit. Nu-i vorbă, că dacă mai întârzia un sfert de ceas numai, îl apuca bomba la mine în stradă…
* * *
Pleacă trenul…
Toto s-a coborât. Eu și amanta prietenului mea am rămas să călătorim singuri. Regina și-a pierdut nebunul de pe negru și a rămas cu nebunul de pe alb. Toto e brun. Eu sunt blond…
Trenul se pune în mișcare fără nici o pregătire aproape. Nici un semnal de conductor, nici un fluierat de locomotivă, nici un “rămas bun”, nici un “bun voiaj”… Parcă ducem cu noi un bolnav de lepră. Înaintea noastră, cineva agita un clopot de lemn. Zgomotul lui e destul de slab ca să nu deștepte pe cei care dorm și destul de puternic ca să înlăture din calea noastră pe cei care s-ar putea molipsi. Nimic mai asemănător cu trenul nostru, ca îndepărtarea unui lepros dintr-un sat cu oameni sănătoși. În vagoanele trenului e întuneric, dar noaptea din sufletele noastre e și măi neagră decât noaptea de afara. Mergem Încet. Parcă abia ne mișcăm. Atârnă, oare, așa de greu tristețea celor care pleacă, sau trenul s-a încurcat în păienjenișul Bucureștilor, care nu ne mai lasă să plecăm? În compartimente discuțiile fierb înăbușite ca apa într-un samovar.
Dar până mâine dimineață, samovarul o să se răcească și în strecură toarea cerului găurit de stele n-are să mai rămână decât amărăciunea frunzelor de ceai. Lichidul parfumat al momentului o să fie golit odată cu alcoolul primelor senzații și trenul o să meargă mereu așa încet, încet detot, tot mai încet, cât mai încet, până ce călătorii se vor deștepta în plină realitate a visului învățat pe dinafară…
* * *
După o tăcere destul de lungă, în care timp fiecare ne gândisem, probabil, la lucruri diferite, Jenny mă întreabă:
— Cum îl găsești pe Toto?… Gentil băiat. Nu?
— Cam simplu.
— E tânăr încă.
— Și prost…
Amanta lui Toto nu se aștepta probabil la răspunsurile mele.
— Știi că nu ești deloc drăguț cu prietenii dumitale?
— Eu spun totdeauna ce gândesc.
— Ești teribil… începe să-mi para rău că te-am primit aseară.
— Ai remușcări?
— Nu… Dar… Oricum…
— Îl iubeai?
— O!… Ce idee l… Cum îți închipui lucrul ăsta?… Nu suntem deloc potriviți pentru așa ceva. Nu-l vezi?… E aproape un copil.
— Un copil de vârsta mea.
— A, nu… Tu ești altceva… Ești mai bărbat, mai sălbatic… mai…
Lasă-mă-n pace că ești obraznic. Să știi că m-ai supărat… În timpul ăsta, mi-am dezbrăcat pardesiul și am aprins o țigară.
— Îmi dai voie să stau cu dumneata?
— Dacă-ți face plăcere…
— Nu te supără fumul de tutun?
— Nu, deloc…
Mă așez lângă dânsa pe canapea. Ea se ferește parcă s-o ating, îi caut mâinile prin întuneric și nu i le găsesc. Și le-a ascuns la spate. O întreb:
— Unde-ți sunt mâinile?
— Le-am pierdut.
— Cu ce-ai să te aperi, atunci când o să vrea cineva să te sărute?
— Cu dinții.
— Hai să încercam, atunci… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Nu-mi plac femeile care cedează ușor, chiar când nu sunt interesate bănește. Fructele viermănoase se desprind singure de pe cracă.
Dar nici rezistența exagerată n-o pot suferi. Suprema cochetărie a femeii, când ți se dă pentru prima dată, este să-ți zică ție “nu” și ei “da”. În felul acesta se împacă reciproc amorul propriu al celor două sexe și actul se săvârșește conform ritualului profan, de către pontifii cu drepturi și cu îndatoriri egale. Victoria este și a unuia și a altuia. Fiecare o apreciază în felul lui. Dar efortul unuia și rezistența altuia nu sunt, în fond, decât pile ou face ale aceleiași monede cu efigia lui Eros. N-am preferințe pentru un anume gen de femeie. Îmi place numai femeia și atâta tot. Pentru mine femeia este un obiect de artă, ochit de un colecționar priceput și pătimaș. Colecționarii de obiecte de artă nu sunt chiar cei mai păcătoși dintre muritorii de rând! Unii colecționează covoare persane, alții stampe japoneze; unii, vechi obiecte bisericești, alții, vechi porțelanuri străine; unii, docuRoș u, galben și albastru 49 mente și ediții rare, alții, icoane sau fotografii obscene… Specialitatea pasiunii nu are nici o importanță, fiindcă orice colecționar este un hirotonisit cu darul sfânt. Pe mine, însă, soarta colecționarilor mă înduioșează. În viață, o colecție bogată îți satură sufletul, cum ți-ar sătura stomacul o masă bine garnisită. După moarte, însă, colecția trece în posesia rudelor, a statului sau a creditorilor. Singuri colecționarii de femei frumoase își duc colecția cu ei în groapă!…
Lucrurile astea le explic amantei prietenului meu ca să-și dea seama și ea pentru ce Toto este mai prost decât mine și pentru ce, de azi-noapte, pe mine mă găsește mai bărbat decât pe Toto, deși amândoi avem aceeași vârstă.
Ne despărțim târziu, după miezul nopții.
— Vrei să te odihnești și tu? Eu trec în compartimentul meu, să mă culc.
Ea îmi răspunde, fără să-mi răspundă:
— Ești un nebun. Pentru prima oară mi se întâmplă așa ceva în tren!…
Vreau să-i explic pentru ce — fiindcă trenul nostru nu este un tren ca toate trenurile și fiindcă trenurile, de când s-a început războiul… Renunț însă. Mi-e somn. Și teroarea somnului e mai sintetică decât a Zepellinului… O culc pe canapea, o înfășor în pătura de voiaj, o mai sărut o dată și o las singură în compartimentul ei.
* * *
La Focșani începe să se lumineze de ziuă. Potriveala asta pare un simbol. Răsăritul soarelui desparte iar Moldova de Muntenia. De aici înainte, începe lumina, liniștea, libertatea… Pe Argeș, însă, probabil că nu s-a crăpat încă de ziuă. La București, mai ales, noaptea cea mare de-abia acum începe cu adevărat.
De la Mărășești părăsim linia Siretului. Mergem la Iași pe linia Bârladului. Trenul nostru merge tot așa de încet ca și în timpul nopții.
Se oprește în toate stațiile și, unde se oprește, acolo parcă îl uită și Dumnezeu și personalul mobilizat pe loc la C.F.R. Până să pornească din nou, citești toată Fedra lui Racine. Încep să regret plictiseala lecturilor clasice din liceu !…
Zeci de trenuri militare se încrucișează cu trenul nostru, aproape în fiecare stație. Într-unele așteptăm până trec la vale câte două, trei și chiar mai multe la rând, din sfert în sfert de ceas.
Din Basarabia și nordul Moldovei armata rusă coboară spre București, în fragmente greoaie și nesfârșite ca niște baloturi de marfă ce dispar în pântecele unui transatlantic. Comparația nu e deplasată.
Deși curgea mereu, ca și cum s-ar fi deschis cataractele cerului, armata rusă intra parcă în pământ. Nimeni nu știa unde se găsește. Cartierele generale o vedeau numai pe hârtie. Frontul, însă, n-o văzuse nici măcar pe hartă. Armata țarului Nicolae era o armată fantomă. Nu-i mai lipsea decât un Wagner rus, și Olandezul zburător putea să iasă din repertoriu pentru totdeauna.
Abia acum încep și eu să-mi dau seama ce înseamnă o armată care pleacă la război. Încep să văd cu ochii ceea ce până acum nu văzusem decât cu imaginația. Armata română n-o văzusem decât la 10 Mai. Excursia de plăcere de la 1913 în Bulgaria nu-mi satisfăcuse decât amorul meu propriu de român și mândria mea de latin. Veni, vidi, vici! Dacă m-ar fi auzit Iulius Caesar, sunt sigur că m-ar fi tras de urechi.
Armata rusă, însă, o văd, o sorb cu ochii și o mistui cu toate simțurile lașității mele de combatant în dosul frontului…
Avea dreptate prietenul meu de la cenzură: “Te pui cu colosul de la nord!”… Ce va face însă acest colos? Se va bate, oare, colosul și pentru noi? A primit cu adevărat ordin să se bată?… Deocamdată, colosul se plimbă numai, bea ceai, mănâncă semințe de floarea-soarelui și cântă din gură și din balalaică…
Uniformitatea colosului ăsta mobil te înspăimântă. Îmbrăcați la fel, aproape nu poți deosebi pe ofițeri de soldați. Hainele și șepcile lor cenușii au ceva din cromolitografiile cu tiraj nelimitat. Vai de bietul autor!… A căzut pe mâna unui editor bandit…
O deosebire exista, totuși. Soldații se îmbată cu spirt ordinar, iar ofițerii și generalii cu rom, coniac și, la nevoie, chiar cu apă de Colonia.
Amanta prietenului meu se topește după ei, de la fereastra vagonului.
Nu coboară geamul, fiindcă i-e teamă să nu dea peste vreunul rău crescut. Uniforma însă, cu nasturii de la manta și cocarda de la șapcă, o hipnotizează ca niște ochi de șarpe. Și în fiecare nouă stație, broasca simte parcă nevoia să cadă victima unei reptile. Nevasta colonelului român a rămas sclava disciplinei militare pe care bărbatu-său probabil i-o localizase, în sentimentul de camaraderie, chiar pentru ofițerii aliați.
Prezența mea în compartimentul doamnei Jenny Vasilescu devine, în anume momente, chiar jenantă. Modestele mele haine civile mă scot din luptă, mai înainte de a începe atacul. Dintre cei care se perindă prin fața ferestrei, aproape toți sunt mai bărbați, mai sălbatici și mai puțin lași decât mine. Chipiul deformează interiorul capului, dar conservă prestigiul aparenței exterioare. Trebuie să optez, dar, pentru una sau pentru alta. Oricât m-aș trudi să par altul decât fugarul din București, îmi dau seama că e în zadar. Capul meu nu poate fi un cap de erou, nici chiar în urma celor două victorii succesive, repurtate asupra nevestei colonelului român, amanta prietenului meu, șeful de cabinet al ministrului de interne.
* * *
În gara Crasna ni se înfundă și unora și altora. Evacuații din București nu mai pot merge spre Iași, iar a 18-a brigadă de cavalerie rusă nu mai poate porni în ajutorul Bucureștilor.
Ofițerii beți au devastat restaurantul gării, au golit toate sticlele de coniac, au arestat pe comandantul militar, au dezarmat milițienii români și au tăiat firele de telegraf…
Mulțumescu-ți ție, Doamne! Armata rusă a intrat în fine în acțiune!… Colegul meu de la cenzură de acum poate dormi liniștit…
Soarta războiului începe să se schimbe!…
Unul dintre eroi este român basarabean. E tânăr și frumos, înalt și subțire ca un clarinet și blond ca o papură uscată. Îmi vine să cred că românul-rus din Basarabia, trebuie să fie un neamț de la vreun “Gesellschaft” din București ! Se agită pe peron cu o sticlă de coniac într-o mână, cu sabia scoasă din teacă în alta și vorbește românește cu bucureștenii îngroziți:
— Eu nu sunt bat… Eu, moldovan adevărat… Rumânu, țigan…
Ptiu!… Și se scuipă singur pe tunica cu panglica “negru și galben”, insigna Crucii sfântului Gheorghe… Îmi aduc aminte de Sergentul lui Vasile Alecsandri. Și noi ne-am împotmolit tot ca și el, “pe drumul de costișe ce duce la Vaslui”… și de acolo ceva mai departe, la Iași. “Și nici că-i vine a crede, când crucea Sfântu Gheorghe, pe sânul lui o vede”. Eu însă credeam, fiindcă i-o vedeam. Vasile Alecsandri nu crezuse, fiindcă, probabil, nu văzuse nici Crucea rusească pe sânul românesc, nici scena cu “Colonelul dând mâna cu sergentul”.
Scandalul se potolește, când începe să se însereze sau, mai bine zis, când sosește un nou tren rusesc cu ofițerii treji. Se repară în grabă firele telefonice, se reia comunicația cu Vasluiul și cu Bârladul și mersul trenurilor se restabilește după cum fusese hotărât, cu singura excepție a celor patru ore de întârziere din gara Crasna.
Locomotivele fluieră din nou. Iată-ne iar porniți — românii spre Iași, rușii spre București…
* * *
Iar e noapte. În Moldova însă nopțile par mai puțin sinistre ca la București. Pe cer nu se văd decât stelele și același pătrăr de lună cu care pornisem din gara Mogoșoaia. Reflectoarele electrice au dispărut și, odată cu ele, au amuțit și bateriile antiaeriene. În clipa asta poate, la București, ele au intrat din nou în acțiune. Regret pentru cei care au rămas acolo. Statul are însă nevoie de funcționari destoinici, pentru care sacrificiul părăsirii căminului este egal cu o trimitere pe front. Și, funcționarii aceștia, călătorim în momentul de față spre Cartierul general de mâine, al celor ce trebuiesc să conducă destinele țării de la adăpost. Până atunci frontul rămâne același meridian militar, pe care împrejurările îl pot împinge chiar până la Iași.
Lașitatea noastră, dar, e relativă, sau, mai bine zis, eroismul nostru este condiționat de imposibilitatea unei alte noi retrageri.
Ajungem la Iași pe la ora zece. Orașul e luminat. Lumea umblă pe străzi fără teamă, ca în vremurile de pace. Războiul n-a ajuns încă până la Iași…
Dăm fuga la biroul de încartiruire. Șeful biroului, care este ieșean, începe să se enerveze la vederea atâtor bucureșteni. E o adevărată invazie de lăcuste. Un evacuat țipă din fundul sălii:
— Și-o să vedeți ce-au să mai vină!… Ce-i astă-seară, nu-i nimic!…
Rumoarea cucerește mulțimea autohtonă. Liniștea Iașului patriarhal amenință să se ducă la vale pe Bahlui. Zurbagiii de la Făgădău, din Dealul Spirei, Cuibul cu barză și Delea Veche sunt în stare să strice tabietul bătrânului oraș domnesc, pentru care strada Lăpușneanu, Păcurarii și Sărăria fac mai mult decât zece capitale ale României launloc. Moldovenii, și în special ieșenii, au ceva din pitorescul naivității grave a francezilor din sud. Poate fiindcă la Iași miroase a usturoi ca și pe întreaga coastă a Mediteranei, de la Perpignan până la Villefranche. Reflecțiile câtorva bătrâni ieșeni îmi amintesc raționamentul francezului din Marsilia: Si Paris avait une Cannebiere, il serait une petite Marseille.
Adevărul era că Iașul nu cunoscuse încă războiul propriu-zis. Din clipa aceea însă, proiectilele de pe front începuseră să se spargă în timpanele celor adunați în jurul statuii lui Cuza-Vodă. Războiul pentru întregirea neamului românesc abia acum începea și în vechea capitală a Moldovei.
Doamna Jenny colonel Vasilescu căpătă bilet de cartiruire în strada Muzelor, peste drum de spitalul Sfântul Spiridon, iar eu, în strada Lozonski, lângă seminarul Veniamin Costache: Fără să fie ideală, odaia mea prezintă marele avantaj de a nu avea proprietăreasă. Proprietarul e văduv, fără copii și fără pensie de la stat. Nu e mobilizabil și nu urăște pe bucureșteni, fiindcă evacuații nu vin de plăcere și dacă statul găsește cu cale să-i aducă la Iași, înseamnă că tot statul o să le plătească și ceva mai mult decât leafa obișnuită.
Domnul Hacik Aivazian mă primește cu brațele deschise și cu cămașa fără guler. A sfârșit tocmai masa și a gustat două, trei păhărele mai mult, dintr-un tămâios turbat. Pe vremea aceea, la Iași, masa de seară ținea până peste miezul nopții, ca mai în toate orașele patriarhale și cu respect pentru tradiție. Domnul Aivazian este mijlocitor în tot felul de afaceri urgente, secrete și rentabile: vânzări, cumpărări, ipoteci, dobânzi convenabile și vorbe bune pe drum de seară. În felul său, noul meu proprietar este un adevărat erou. Războiul nu-l înspăimântă și nu-l indispune. Războiul este o afacere ca oricare alta.
Depinde cum știi s-o învârtești. Și domnul Aivazian speră s-o ducă până la capăt cu bine. Deocamdată, i-a luat pe ruși în antrepriză. Rusul înseamnă aur, nu glumă. Rubla rusească e de două ori și jumătate mai mare ca leul românesc. Și dacă știi cum să te porți cu rusul, poți transforma, fără nici o greutate, rublele în lei și leii în ruble.
Nu s-a împlinit ora de când stau de vorbă cu domnul Aivazian și suntem mai prieteni de cum am fi copilărit împreună. Comparația, însă, este exagerată, fiindcă proprietarul meu are vreo douăzeci de ani mai mult ca mine. Abia am început să mă dezmeticesc de drum și domnul Aivazian propune să mergem la cafenea. I s-a sfârșit tocmai “melanjul” său de “Moca” cu “Ceylon”, că altminteri mi-ar fi preparat dânsul o gingirlie, cum nici la Constantinopol nu se poate lua totdeauna.
Cafeneaua e la doi pași, la “Hotel Traian”. De când au început să vină bucureștenii, cafeneaua stă deschisă până la miezul nopții.
Starea de asediu este și ea un fel de Janus cu două fețe. Cu una privește dincolo de Siret, cu alta dincoace…
Prima cunoștință pe care o întâlnesc în ușa cafenelei, e Laurențiu Blebea. Regăsirea asta neașteptată ne emoționează parcă pe amândoi.
Aproape în același timp ne întrebăm unul pe altul.
— De când la Iași?
— Eu de trei zile…
— Eu picai adineaori…
— Va să zică, e adevărat ce se vorbește?… Se evacuează Bucureștii…
— Tocmai evacuare, nu… Dar, înțelegi… e vorba de funcționarii statului care nu mai pot lucra la birouri din cauza bombelor…
— Dar tu ce cauți la Iași?… În loc să-l iau eu de guler, trădătorul începuse să-mi ia el interogatoriul.
Domnul Aivazian rămăsese cu gara căscată, căutând să se apropie cât mai mult de noi și să intre în vorbă imediat ce i s-o prezenta ocazia. În momentul acela însă, nu-mi convenea să-i recomand lui Blebea pe noul meu proprietar, fiindcă, pentru spionul nemților, voiam să țin secret scopul venirii mele la Iași. Lăsai, deci, pe domnul Aivazian să-mi aprecieze educația după cum i s-ar fi părut, iar lui Blebea îi răspunsei de data asta pe un ton ceva mai ridicat.
— Eu ca eu… Am venit într-o misiune specială… Dar tu?… Te știam la București… Cu ce ocazie pe aici?…
De data asta, elocvența lui Blebea apropie de noi pe domnul Aivazian care la început aproba cu capul, iar mai târziu repeta mereu:
— Brava, domnule!… Așa este. Aveți dreptate…
Blebea vorbește zgomotos și caută să-și creeze simpatii printre necunoscuții din jurul lui.
— Eu, dragă, nu aștept ca tine să plec din București cu misiune specială, că pe mine, dacă mă apucă nemții acolo, mă curăță la sigur.
Eu nu sunt ca voi filofrancez pe comandă… Eu sunt român transilvă nean… Eu știu ce mă așteaptă, când or pune ungurii mâna pe mine. Pe voi, cel mult, o să va închidă sau o să vă trântească un picior undeva… Pe mine, însă, mă spânzură!… Cât sânge rău le-am făcut eu singur, nu le-ați făcut voi cu toții launloc… Am mirosit eu în ce ape se scaldă guvernul. Umblă să se scape de noi acum… Până aici ne omora cu dragostea. Mă mir cum se mai ține pe picioare calul lui Mihai Viteazul, de câți nebuni au călărit pe el în ultimii doi ani… Dați-i, băieți, înainte… țineți trează conștiința națională… A sunat ceasul dezrobirii fraților de peste Carpați… și acum?… Să scape cine poate?… Pardon!… Datoria guvernului e să se ocupe mai întâi de cine trebuie… Să ne scape mai întâi pe noi, că dacă se întâmplă să iasă altfel, nouă ni s-ar fi datorat libertatea fraților de dincolo, nu domnilor care o învârtesc, când albă, când neagră, după cum le convine…
Domnul Aivazian strânge mâna lui Blebea și-l asigură de toată simpatia și sprijinul său. Îi propune chiar să se mute la dânsul, dacă cumva nu e mulțumit de odaia unde stă. Blebea însă nu e patriot de “Sala Eforiei” și n-a venit la Iași numai ca să fugă de frica ungurilor. A venit să-și aranjeze intrarea în școala militară de la Botoșani. Vrea să se ducă pe front pregătit să moară ca un erou, nu ca o victimă a politicienilor fără scrupule.
Spovedania lui Blebea m-a înduioșat și pe mine. Cum l-am putut crede oare trădător, după o simplă vorbă aruncată în vânt de un șef de cabinet al unui ministru de interne?… Parcă Siguranța Generală a statului nu se poate înșela și ea!… Încep chiar să cred că în timpul neutralității noastre, presa opoziției avea perfectă dreptate. Serviciul Siguranței trebuie complet reorganizat. Așa cam se găsește, în momentul de față, nu mai poate corespunde menirii lui într-un stat cu pretenții de civilizație. Ar fi o adevărată crimă să încredințezi siguranța statului pe mâna unor astfel de oameni, care pretind că Laurențiu Blebea este spion neamț și trădător de patrie…
Sosirea mea la Iași mă dezbrăcase de tunica lui Nesus, purtată doua zile și trei nopți cu intermitența acceselor de tuse măgărească.
Laurențiu Blebea era același!… și Laurențiu Blebea era hotărât să moară pe front ca un erou, în timp ce eu aveam să mă stafidesc la cenzură… De atâta lașitate nu m-aș fi crezut niciodată capabil.