Toată lumea și-a pierdut capul. Sfântul Denis cel puțin rămăsese cu el în palme. Dar sfinții anonimi de la Iași n-avuseseră nici măcar prezența de spirit a primului episcop al Parisului. Capetele noastre se rostogoliseră ca niște bolovani în prăpastie… Dacă s-ar fi strâns launloc toate miresele de pe lume, a doua zi după noaptea nunții, spectacolul ar fi fost, probabil, mult mai decent decât al războinicilor de la Iași, amenințați să-și piardă, în fine, și târzia lor virginitate.
De câteva zile, nemții atacă cu furie frontul de pe Siret, intenția dușmanului este să ne întoarcă flancul stâng, să pătrundă în sudul Basarabiei, să ne taie legătura cu Odesa și să ne prindă ca pe o muscă în palmele Carpaților și Prutului. Nu știu cum s-ar putea opera această mișcare strategică, deși specialiștii de la ziarul Marelui Cartier ne dau explicații suficiente pentru ca articolele noastre să nu pară, celor de pe front, anecdote traduse din limba chineză. La Iași, însă, panica produsă de ofensiva dușmană a luat proporția holerei, la Hamburg, sau a cutremurului de pământ de la Messina.
Românii rezistă fiindcă, de data asta, întâmplător, au cu ce să reziste.
Parte din materialul de război trimis din Franța și Anglia a sosit la timp, pentru a ne putea fi și el de folos. Frontul, însă, nu este ocupat numai de români. Ba, ceva mai mult, deși pe hartă poartă numele de “frontul român”, grosul lui este format de ruși.
De când s-a democratizat, însă, armata rusă a devenit mai protocolară ca o recepție la Palatul de iarnă al fostului țar. Nu mai admite decât opt ore de… luptă, pe zi, iar, în caz de atac, anunțarea lui cu cel puțin trei zile înainte. Nu mai vorbesc de tratativele cu diferiții comisari ai poporului și de dreptul de “veto” al sovietelor care, în ultimul timp, s-au înmulțit în așa fel, că aproape fiecare soldat rus a devenit o entitate militară, socială și națională.
Sub regimul țarist, rușii nu se bătuseră, fiindcă nu le sosise încă ordinul de la Petrograd. Sub regimul republican e drept că ordinele soseau zilnic, dar libertatea voinței individuale trebuia respectată înaintea angajamentelor anterioare, luate fără consultarea și prealabila aprobare a poporului.
De îndată ce artileria dușmană începea bombardamentul, trupele rusești părăseau pozițiile expuse și se retrăgeau acolo unde se credeau mai la adăpost. Majoritatea lor, însă, întrebuința o tactică și mai avansată. Părăsea armele pur și simplu și venea la Iași ca să se plângă marelui soviet al armatei de sud de mizeriile unor anume generali prea bătrâni, care nu puteau înțelege rostul unei armate democrate.
Până să vină românii să ocupe pozițiile părăsite, nemții se instalau în ele ca într-un compartiment gol de drum de fier și cadrilul începea iar, parcă tot cu figura schimbului de… dame. Și azi așa, mâine așa, până ce, într-o bună zi, exasperarea comandanț ilor români atinse limita extremă a frăției de arme și câteva companii românești trecură prin mitraliere o întreagă divizie rusă, ce fugea de pe front numai cu căruțele de alimente.
De data asta, dar, trebuia să ne batem și cu nemții, și cu rușii.
Rezultatul final nu era greu de ghicit. Frontul românesc nu mai putea rezista multa vreme. Odată spart însă, ultima fâșie de pământ din România liberă dispărea și ea… Ce era, dar, de făcut? Noi, ca noi… Făceam parte din cadrele armatei și, în ultimul moment, s-ar fi putut găsi în depozitele Iașului câte o uniformă de gradat și pentru civilii mobilizați la ziarul Marelui Cartier. Eventuala noastră situație de prizonieri începuse chiar să ne surâdă. A cădea prizonier, nu însemna, numaidecât, a fi laș. Câți eroi de pe front nu fuseseră făcuți prizonieri fiindcă, în toiul luptei, își pierduseră revolverul sau întrebuințaseră până chiar și ultimul glonț cu care trebuiau să-și zboare creierii!…
Publiciștii români puteau fi, deci, mândri că luptaseră până la ultimul strop de cerneală!… Nemții n-aveau decât să vină la Iași. Ne-ar fi găsit pe toți la posturile noastre de onoare, drapați în toga misiunii naționale, ca niște senatori romani, gata să azvârlim cu călimara în cap primului barbar care ar fi îndrăznit să ne atingă…
Persoana noastră, însă, nu reprezenta decât o cantitate neglijabilă din prestigiul țării. Dar parlamentul?… Dar guvernul?… Dar regele?…
Ce era de făcut cu aceste trei elemente constitutive ale suveranității naționale?…
E drept că pentru parlamentari se găsise o soluție mai dinainte.
Majoritatea deputaților și senatorilor plecase în concediu nelimitat, să-și facă vilegiatura prin Suedia, Norvegia, Danemarca, Anglia și Franța. Mai rămânea, deci, guvernul și regele. De altfel, cineva trebuia să mai rămână și cu noi la Iași, până în ultimul moment, când avea să se hotărască soarta României ce aștepta, ca și micul Isaac, să fie urcată pe rugul sacrificiului biblic. În redacția noastră se vorbea de soluția dată de unul dintre miniștri.
Armata se va retrage de pe front și va forma în jurul Iașilor un triunghi strategic, botezat “Triunghiul morții”. În mijlocul lui, regele, guvernul și ultimii demnitari ai statului aveau să repete gestul strămoșului Decebal și al ultimilor ostași din Sarmisegetuza, sau — pentru înțelesul celor care nu cunosc bine istoria neamului — aveau să-și aștepte sfârșitul, ca echipajul unui vapor englez ce se cufundă cu pavilionul național arborat pe puntea de comandă, strigând în cor: God save the King.
Noi trebuia să strigam, bineînțeles, “Trăiască regele” și poate chiar “Trăiască România Mare!”…
Alții, însă, mai în curent cu cele ce se puneau la cale în cercurile conducătoare, afirmau că s-a hotărât retragerea generală, peste Prut, peste Nistru, peste Nipru, peste Don, și peste munții Caucaz, până în Mesopotamia, unde trebuia să facem o joncțiune strategică cu trupele engleze. Ajunși pe Tigru și Eufrat, soldații români aveau să-și croiască drum prin Asia Mică până la Dardanele sau să fie îmbarcați în golful Persic, pentru alte fronturi desemnate de comandamentul suprem al armatelor aliate. Lucrul acesta n-ar fi imposibil, deoarece aceeași operație militară fusese aplicată și resturilor armatei sârbești, cu doi ani în urmă.
Mărturisesc că o a doua soluție mă încânta mai mult decât “Triunghiul morții”. Ea mi-ar fi dat prilejul să călătoresc gratuit în Orientul care mă obseda încă din copilărie și, poate, cine știe, m-ar fi apropiat de Homer, cu poema pe care aveam de gând s-o scriu după încheierea păcii.
Dar, pesemne, scriitorilor români nu le fusese dată încă mângâierea unei opere trăită cu adevărat. Ce scrisesem până atunci, atât cât eu și ceilalți confrați, nu fusese decât minciuni. Minciuna ne îmbătase, minciuna ne adormise, minciuna ne mângâiase în vis și tot minciuna ne deșteptase din somn. Naționalizasem minciuna ca o societate pe acțiuni din care eliminasem, încetul cu încetul, întregul capital străin.
Adevărul fusese decretat ca dăunător intereselor superioare ale statului. Și fiindcă statul se topise ca o lumânare de seu în celula unui condamnat la moarte, unde am fi mai putut regăsi voluptatea adevărului decât pe ruinele Ninivei și Babilonului?…
* * *
De două zile aștept cu geamantanele făcute, gata să-mi iau adio de la domnul Aivazian, Nicolașa și Tatiana, la primul ordin de plecare.
De două zile, din sufletul meu, ca dintr-un trunchi de stejar, cresc parcă două crăci în direcții opuse, dar deopotrivă de asemănătoare la coajă și la sevă. Una se îndreaptă spre Prut, spre necunoscut, și-atâta tot… Alta se îndreaptă peste Siret, spre București și mai departe chiar, spre Olt, spre cuibul copilăriei mele distrus de dușman și spre crucile sărace de lemn cioplit sub care ai mei se odihnesc de veci, sub cerul și în vecinătatea caselor noastre strămoșești… De două zile aștept cu nerăbdare să-mi citesc singur sentința expatrierii. Peste Prut sau peste Siret, este același lucru. România nu mai există nici de o parte, nici de alta. Răsfoiesc calendarul, mă uit pe hartă, și îmi ridic ochii spre cer, doar voi putea găsi undeva un mucenic, un Bethleem sau vreo stea cu care să-mi pot înfrăți lașitatea de a trăi, nu știu unde, pentru ce și pentru cine… De două zile, parcă este noapte continuă…
Iată, însă, că cineva a aruncat o vorbă în vânt… Și vorba asta nu este mai mare ca un bob de grâu sau de porumb… Și bobul a căzut undeva pe câmp și, ca o adevărată minune, a început să încolțească în sufletul celor care până atunci trecuseră cu picioarele peste el…
Victorie!…
Armata română continuă să reziste. Armata dușmană a început să se retragă…
Comunicatele noastre sunt clare. Dar cine mai are încredere în comunicatele de la Iași? Comunicatele dușmane, însă, confirmă și ele victoria românească…
De la începutul războiului, aceasta este prima zi în care lașitatea mea se înveșmântă în odăjdii sacerdotale… Aproape nu mi-o mai recunosc.
Eu, însă, o împiedic să arate mulțimii podoabele ce-ar putea-o înstrăina de sufletul meu…
De la începutul războiului, aceasta este prima zi în care mi-e rușine parcă să dau ochii cu lumea!…
* * *
În bodega de la “Cocostârcul de aur” redacția ziarului România sărbătorește victoria de la Marășești. Întâmplător, colonelul unui regiment rus, care nu fugise încă de pe front, era văr cu Nicolașa. Asta înseamnă că “doctorul” Gorski — cum îi zic românii — nu poate lipsi din mijlocul nostru. Tatiana, care m-a căutat acasă, mă găsește la bodegă.
Colegii de redacție, care au botezat-o “Rusoaica lui Băleanu”, o primesc cu aplauze zgomotoase. Se strigă chiar “Trăiască Rusia”. Pentru prima dată, la Iași, apariția unei femei frumoase atenuează impresia unei acțiuni urâte. Adăugați, apoi, la frumusețea Tatianei cantiRoș u, galben și albastru 111 tatea de alcool consumată în proporțiile impuse de natura petrecerii și veți ghici ușor pentru ce simpla prezență a Tatianei ne răzbuna de trădarea întregii Rusii. O victorie ca cea de la Mărășești nu se putea sărbători numai cu apă de Timișești. Și românul — iertător din fire
— în fața unui pahar cu vin bun, devine mai bun ca însuși Isus Hristos, în fața buretelui muiat în oțet și fiere…
Dar pe Tatiana o dezgustă oamenii beți. Pe mine mă tolerează, fiindcă nu i-am dat încă ocazia să mă vadă cu limba și picioarele împleticite.
Pe Nicolașa, însă, nu-l poate suferi. În mijlocul acestor străini care țin cu tot dinadinsul s-o asocieze bucuriei lor, Tatiana pare, oarecum, stingherită. Zâmbetul ei purifică parcă atmosfera bodegii, ca o ploaie de primăvară… Îmi face semn să plecăm. Eu mă apropii de ea. Privirile tuturor se abat asupra noastră ca o salvă de mitraliere. Românul, însă, la beție, este mitocan, nu-și poate ține gura și face glume nesărate. De la o masă, unul dintre colaboratorii victoriei de la Mărăsești zbiară ca un măgar:
— Bravo, Bălene!… Așa lovitură, zic și eu!… Să nu te lași, până ce n-ai să ne răzbuni de toate mizeriile rușilor.
Infamia cea mare, însă, pornește de la altă masă:
— Și dacă te simți obosit, să ne-o treci și nouă!… Tresar, ca și cum as fi primit o palmă din senin. Tatiana nu a priceput fraza, dar a înțeles din gestul meu reflex că a fost vorba de ea. Nicolașa a sărit de pe scaun, răsturnând masa cu paharele și sticla plină de vin. Statura lui ne domină pe toți ca un Guliver în țara piticilor.
— Cine a îndrăznit să insulte o femeie rusă?… Tăcere și lașitate generală!…
Bodega pare mai goală ca o tranșee după bombardamentul artileriei grele. Domnul Aivazian a înghețat la tejghea, cu ochii țintă la mine. Vinovatul era un locotenent de cavalerie, detașat la cenzură în toiul luptei de la Mărășești. Mă îndrept spre el și îl bat prietenește cu palma pe epoletul ierarhiei sale militare.
— Domnule locotenent… Cereți-vă scuze imediat sau, dacă nu, pregătiți-vă să trageți consecințele cuvintelor pronunțate.
Deși calmă, intervenția mea produce efectul unui gest eroic. Ea se varsă ca un hârdău cu apă rece în capul celor înfierbântați de băutură.
Toată lumea s-a trezit, parcă la comandă. Disciplina lașității este începutul înțelepciunii omenești. Corul figuranților repetă cu insistență după bagheta capelmaistrului:
— Scuze… scuze…. scuze…
Locotenentul se ridică, galben și umilit ca o lămâie stoarsă de zeamă, bolborosește câteva cuvinte și așteaptă verdictul. Unul din judecă torii improvizați îi ordonă:
— Sărută mâna rusoaicei. Și locotenentul pornește de la masă ca o păpușă automată și execută ordinul, în aplauzele asistenței care consideră incidentul închis.
Tatiana a ghicit, probabil, tot ce nu putuse pricepe în primul moment.
Ochii ei mă învăluie ca o acoladă regală, cu care se răsplătește un act de eroism pe front. Nicolașa întinde mâna locotenentului care, de data asta, și-a revenit în fire, se urcă apoi pe o masă și începe să peroreze:
— Frați români!… Vă zic frați, fiindcă abia de azi înainte începem să fim cu adevărat frați… Deși aliați pe frontul nostru de luptă comună, gândurile noastre nu s-au contopit niciodată până astăzi și pumnii noștri n-au amenințat decât dușmani imaginari… De azi înainte, însă, trebuie să ne spunem cuvântul cinstit pe față și adevărata noastră frăție să înceapă așa cum stă scris în cărțile sfinte, fiindcă la început era cuvântul, și cuvântul era de la Dumnezeu, și Dumnezeu era cuvântul…
Asta înseamnă că Dumnezeu a dat omului cuvântul ca să-și poată pune în valoare mintea. Cuvintele sunt vehiculele rațiunii, vorbite sau scrise, ele singure ne mută dintr-un loc în altul, ne multiplică, ne descifrează, ne rezolvă și ne umanizează… Revoluția noastră nu este decât opera cuvântului propovăduit sau tipărit. Cine cugetă fără să vorbească, moare înainte de a se fi născut… Să ne spunem, dar, ce avem de spus fiecare… Să ne amestecăm durerile, ca să le putem pierde din urmă… Să ne controlăm, odată pentru totdeauna, idealurile, ca să ne descărcăm sufletele de povara contabilității duble…
Să ștergem frontierele dintre țări, ca să dispară odată cu ele și fronturile de luptă… și să desființăm toate rafturile naționale din prăvălia umanității… Dușmăniile actuale nu sunt decât iluzii optice… Misterul care ne desparte pe unii de alții nu este decât efectul lentilelor fumurii, prin care ne privim de la distanță… Ca să ne dăm seama, însă, că toți oamenii suntem la fel, trebuie să ne apropiem, să ne pipăim, să ne demisterizăm, să ne realizăm, să ne umanizăm!… Rusia vă pune la îndemnă, de azi înainte, materialul necesar să vă puteți construi și voi în formule noi. Rusia vă dă putința să ieșiți de sub tutela burgheziei care vă soarbe ca un fitil de lampă cu gaz. Cine-i întreține flacăra decât voi?… Fitilul uscat nu arde. Se pârlește numai și îți gâdilă nările cu mirosul lui de cârpă. Aruncați-l, dar, ca pe o cârpă murdară în lada cu gunoaie, să nu vă mai infecteze sufletul, că pe urmă o să fie prea târziu… Datoria voastră, a intelectualilor din România, este să înființați și voi odată un serviciu de ecarisaj social. Luați exemplu de la noi. Și dacă n-aveți brațe destule, ale noastre vă stau la dispoziție…
Dar, dezrobiți-vă odată, pentru numele lui Dumnezeu!… Deșteptați-vă, numerotați-vă, valorificați-vă, cuceriți-vă dreptul vostru sub soare, fiindcă soarele adevărat al unui popor voi sunteți, intelectualii!…
Burghezia nu-i decât un fitil de cârpă murdară… Nu-i mai împrumutați lumina soarelui, când nu vă răsplătește nici măcar cu sclipirea timidă a stelelor anonime din “Calea robilor”. Până când să vă fie viața o veșnică noapte?… Până când adevărata voastră viața să nu înceapă decât după moarte?… Ce sărbătoriți voi astăzi?… O victorie militară?…
O excrocherie burgheză, nenorociților!… Cine s-a bătut la Mărăsești?…
Cine a învins și cine putea să fie învins?… Stăpânii sau slugile?… Hai, spuneți-mi, dacă aveți curaj… Unde erau stăpânii și unde erau slugile?…
Cine a fugit peste frontieră și cine a rămas să moară în pragul casei atacată de bandiți?… Faceți-vă singuri dreptate, fiindcă dreptatea stă pe loc totdeauna; nu fuge niciodată. Victoria de la Marăsești este victoria poporului anonim, care, de azi înainte, trebuie să poarte numele celor care au renunțat la el. Slugile au scăpat casa de bandiți, slugile trebuie s-o stăpânească, de azi înainte… Așa stă scris la cărțile sfinte, unde vorbește cuvântul lui Dumnezeu, nu cuvântul oamenilor… ăsta este adevărul, asta este dreptatea și ăsta este cuvântul lui Dumnezeu… Și Dumnezeu trebuie să fie singurul nostru cuvânt, fiindcă la început era cuvântul, și cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era…
Nicolașa nu mai poate vorbi. Ultimul cuvânt i se pusese de-a curmezișul în beregată, ca un os de pește. Aceeași impresie, însă, o aveam parcă și cei care îl ascultaserăm până atunci. După discursul rusului, douăzeci și trei de guri căscate și patruzeci și șase de ochi holbați presăraseră, în atmosfera glacială a bodegii, urmele calde încă ale unor explozii de obuze.
Cine avea să-i răspundă? Cine putea să-i răspundă? Cine și ce trebuie să-i răspundă?…
Situația intelectualilor români era mai penibilă ca a soldaților de pe front, prinși între două focuri. Cel care ar fi luat cuvântul trebuia să interpreteze sentimentul unanim al celor de față și poate chiar și al celor absenți. Eroismul acesta, însă, nu era prevăzut în regulamentul activității colaboratorilor externi ai victoriei de la Mărășești. Fiecare ne priveam cu nedumerirea unei regăsiri neașteptate. Nimeni dintre noi, însă, nu ne puteam regăsi ceea ce simțeam că pierdusem probabil pentru totdeauna. Curajul cuvântului, poate, nu lipsea nimănui dintre noi. Dar cuvintele erau vehiculele rațiunii și rațiunea noastră, de când se începuse războiul, pierduse obișnuința călătoriilor de plăcere!…
Nicolașa nu înțelege parcă și ne plânge de milă. Dar Nicolașa se înșală. România, în momentul acela, nu era nici a burghezilor fugiți peste frontieră, nici a intelectualilor de la Iași, nici a soldaților anonimi de pe front. Era a celor ce aveau s-o reclame mâine, pe baza hrisovului domnesc în care se da fiecărui ce se cuvine… Dar care dintre noi, în momentul acela, putea să facă pe Nicolașa să priceapă că palmierii de la Iași erau de hârtie vopsită și că pielea leopardului din bodega la “Cocostârcul de aur” fusese cumpărată de domnul Aivazian de la un armean care fusese prin India?…
Totuși, unul din noi, se aventură să șoptească la urechea altuia:
— Hai să-l combatem, că rusul este complet idiot!….
Dar sentimentul siguranței personale a fiecăruia din noi se opunea net.
— Ce, ești nebun?… Vrei să ne stâlcească rusul cu pumnii ?…
— Hai să zicem, atunci, ca el…
Siguranța personală, însă, este o stofă cu “double face”.
— Atât ne mai trebuie!… Să audă la Cartier numai, și gata… Ne-a și dat în Consiliul de Război!…
Locotenentul de cavalerie se sculase de la masă și dispăruse. Probabil că tot așa reușise să se subtilizeze și de pe front. În război, soluțiile ofițerilor activi sunt, incontestabil, mult mai adecvate situației decât soluțiile civililor sau ofițerilor de rezervă.
Parte din confrații mei încep să-l imite și, cinci minute mai târziu, nu mai rămâneam în bodegă decât eu, Tatiana, Nicolașa și domnul Aivazian.
Tatiana mă întrebă cu zâmbetul ei răutăcios:
— Tu nu zici nimic?…
— Ce vrei să zic?… Nicolașa are dreptate… Cu o singură excepție, însă… La început nu a fost cuvântul, cum scrie la Evanghelia lui Ioan…
La început a fost lașitatea și lașitatea a fost la început a lui Dumnezeu și pe urmă, abia, a fost a omului pe care Dumnezeu l-a făcut după chipul și asemănarea să…