E o dimineață de sfârșit de toamnă, cu soare — soare mult și lacom ca pentru o despărțire mai lungă. În văzduh, parcă se fac pregătiri de plecare la fel cu cele din București… Încă o noapte pierdută. N-am dormit aproape deloc. Încep să cred că o partidă de pocher e mai puțin obositoare ca o femeie. Parcă aș fi beat. Picioarele mi se îndoaie ca niște macaroane opărite și ochii împăienjeniți încep să vadă toate firmele magazinelor, scrise în limba germană.
Sosesc la birou cel dintâi și mă postez la ușa pe care servitorii au lipit o filă de registru, pe care s-a scris cu cerneală violetă: “Șeful cenzurii”. Șeful însă a sosit înaintea mea. Mă anunț și intru imediat.
Ministrul e tânăr, nervos și distrat. Vorbește citind și te ascultă fredonând.
După ce-ai sfârșit ce-ai avut de spus, te întreabă de ce-ai venit.
Tu începi să repeți și dacă, întâmplător, repetirea conține două sau mai multe fraze, ultimele sunt totdeauna sacrificate. Ministrul n-are timp să asculte decât pe cea dintâi. De când s-a început războiul, timpul se socotește dublu, iar la biroul cenzurii, chiar triplu. Noroc însă că prietenia noastră fură câte ceva și de la unul și de la altul. De la el, o clipă mai mult de atenție; de la mine, un accent mai mult de îndră zneală.
— Am venit, Excelență, să vă întreb, pe noi când ne evacuați?
— Care voi?
— Noi, de la cenzură… Funcționarii ministerelor au primit ordin să plece la Iași.
Ministrul și-a ridicat ochii din telegramele cifrate și mă privește nervos.
— De unde știi lucrul acesta?
— La noapte pleacă din gara Mogoșoaia primul tren pentru Moldova.
— Foarte bine… Să plece sănătos.
— Și noi?
— Voi o să plecați când o să fie nevoie… Am eu grijă.
Apoi, distrat, continuă într-o altă ordine de idei.
— Ce-a fost azi-noapte în strada Nisipari? Tresar și răspunsul meu repetă întrebarea lui.
— A fost ceva în strada Nisipari? Nu știu nimic.
— Cum se poate? N-ai aflat încă? Era să-l curețe pe Tatarinoff.
— A, da, da… știu… Credeam însă că s-a întâmplat altceva mai interesant…
Adevărul e ca în strada Nisipari se întâmplase ceva și mai interesant decât bombardamentul de azi-noapte. Pe la cenzură însă, trec numai faptele care ar putea fi date publicității.
Prind ocazia să-i spun ce-aveam de spus.
— Excelență dragă, să nu vă supărați, dar eu am să vă părăsesc…
Nu speram, obosit cum eram, să repurtez două victorii consecutive.
Pentru a doua oară, ministrul își ridică ochii din telegramele cifrate și mă plesnește drept în frunte cu o frază umflată ca o minge de fotbal.
— Ce? Ești nebun?… Unde vrei să te duci?
— A !… Nu vă fie teamă, că nu mă duc pe front… Vreau să plec însă din București. Vă rog să mă detașați la biroul cenzurii din Iași.
Mâine, poimâine, tot o să veniți și dumneavoastră. Lăsați-mă să plec măcar eu înainte… Mă duc să-mi fac detașarea și vin cu ea să mi-o semnați…
Ministrul își vâră iar nasul în telegramele cifrate și, pe aria “șapte gâște potcovite”, fredonează mormăind:
— Bine, bine… Du-te, du-te…
* * *
La ora zece și jumătate eram posesorul tuturor actelor justificative cu care puteam călători la Iași, unde, până la noi ordine, rămâneam la dispoziția biroului de cenzură din capitala Moldovei. Îmi dau seama bine că plecarea mea din București nu este decât o dezertare deghizată. Prietenii binevoitori mi-ar fi putut-o taxa chiar de lașitate. Dar lașitatea, ca și eroismul, nu suferă grade de comparație.
Celor de pe front le puteam acorda dreptul să vorbească de rău pe cei de la București. Celor de la București însă, nu le dam voie să știrbească nimic din blocul compact al lașității noastre comune. Localitățile geografice nu-i pot nici micșora, nici mări valoarea. Lașitatea este de o uniformitate asomantă. O poți pune în borcane cu etichete felurite. Dar ce folos? Ea rămâne veșnic aceeași elocventă cocardă unică, pe care cei de la Iași sau de la București o poartă la fel cu cei de la Paris, Londra, Roma, Viena și Berlin, prinsă în butoniera hainei civile sau militare, în partea stângă, deasupra inimii. Nimeni nu se naște erou, după cum nimeni nu bănuiește că s-a născut laș. Dar eroismul distruge și lașitatea conservă. Cine pleacă de acasă cu gândul să fie erou, riscă să nu se mai întoarcă. Eu plec cu gândul să mă întorc. Dacă sunt laș fiindcă vreau să trăiesc, atât mai bine… Trăiască lașitatea!…
Cedez, dar, eroilor aureola trecutului și întreaga împărăție a pioaselor aduceri-aminte. Eu îmi rezerv nebulozitatea zilelor de mâine și nerăbdarea sfârșitului care vreau să-l trăiesc la fel după cum l-am început.
Mi-e sete încă de viață. O sorb cu lăcomia dezghețului de primăvară și parcă tot nu mă pot sătura. M-am ascuns în fundul pivniței și n-am să ies de acolo, până ce nu voi goli butea de vin până la fund.
Când voi fi sătul, îmi voi permite luxul să fiu și eu erou. Am să contribui, probabil, și eu cu câteva rânduri în cărțile de citire ale elevilor din clasele primare. Voi avea funeralii naționale și copiii eroilor de azi vor rămâne repetenți, dacă nu-mi vor ști biografia. Până atunci însă, nu dau voie nimănui să atenteze la libertatea lașității mele de a voi să trăiesc. Nu vreau să mă gândesc încă la formula eroismului, cu care voi emoționa până și pe antreprenorii de pompe funebre. Doresc să am nevoie de ea cât mai târziu posibil și dacă se poate chiar la “calendele grecești”…
Plec, așadar, la Iași. E primul meu act de eroism. Lașitatea celor de la București a început să mă dezguste de mine însumi. Plec singur fiindcă eroismul este personal, nu colectiv. Mi-e teamă însă că la Iași voi găsi aceeași atmosferă ca la București. Lașitatea e o boală contagioasă.
Probabil că voi găsi și acolo o proprietăreasă, voi avea colegi de birou și cu unul din ei, pe care îl voi simți mai aproape de sufletul meu, voi lega o prietenie mai mult sau mai puțin interesantă. Voi schimba Calea Victoriei cu strada Lăpușneanu, voi citi ziarele cu douăzeci și patru de ore întârziere și voi privi evenimentele prin deschiză tura unui unghi obtuz. În schimb, nu voi mai auzi clacsonul automobilului regal, clopotele de la Mitropolie și bateriile noastre antiaeriene
— sinecuristele războiului.
Lotty mă întâmpină furioasă. Două nopți de-a rândul n-am dormit acasă, și, în lipsa mea, eleva de la Conservator m-a căutat din nou. De data asta, mi-a lăsat un plic “personal”, pecetluit cu ceară mov.
Domnișoara Gabriela Movileanu mă roagă să intervin pe lângă directorul Teatrului Național s-o angajeze ca probistă. Regret. Dar cum sunt nevoit să plec la noapte, nu-i pot fi de nici un folos. De altfel, asemenea servicii nu se fac decât femeilor pe care le poți vedea mereu.
Eu, însă, nu-mi pot amâna plecarea și domnișoara Gabriela, probabil, n-are să vină după mine la Iași.
Vestea plecării mele neașteptate produce în micul apartament al doamnei Grümberg exact emoția întregii capitale din ziua primului bombardament al aeroplanelor dușmane. Abia în momentul acela îmi dau seama, cu adevărat, ce mare lucru este să poți fi erou. Lașitatea mea începe să oscileze între siguranța avantajelor mele sentimentale și avantajele siguranței mele personale.
Lotty plânge. Până astăzi n-am văzut-o încă plângând. Nu mi-am închipuit niciodată o femeie plângând pentru mine. Lacrimile ei mă încântă și mă umilesc în același timp. Ucigașul, nedescoperit încă, simte nevoia să aprindă o lumânare la icoana Maicii Domnului.
Lotty îmi aduce aminte că sunt un om care, până atunci, nu se întrebase încă cine este. Îmi promit solemn însă, că dacă nu va fi prea târziu, la Iași voi sta de vorbă și cu înțeleptul Socrate.
Bagajul meu se compune dintr-un cufăr și două geamantane — rufe, haine, câteva cărți, o caramanie, două estampe japoneze, un Iser și trei icoane. Lotty privește cu ochi umezi, cum se golește odaia de sufletul ultimilor ei trei ani. Îi las, în schimb, biblioteca aproape completă, câteva străchini vechi, un bronz de Brăncuși, prea greu să-l iau cu mine, și afișele ilustrate ale lui Toulouse-Lautrec, cu Aristide Bruant și Yvette Guilberte.
Ușa ambarului scârțâie ca un rămas bun, sugrumat de o presimțire tristă. Rafturile miros a levănțică și “Cuire de Russie”. Levănțica e parfumul trupului ei. Și trupul ei, trei ani de zile, l-am păstrat parcă închis în același flacon cu parfum de la Guerlain.
Icoanele sunt pline de praf. Lotty le scutură cu religiozitatea unei călugărițe care îngenunchează în fața altarului. Lotty nu crede în icoane. Dar icoanele sunt simbolul religiei mele. Și, trei ani de zile, religia mea a fost religia ei.
Când le așez în cufăr, Lotty mă atinge ușor pe umăr. Parcă nu îndrăznește să-mi spună ce vrea. Mă întreabă, în schimb, cu ochii, cu sufletul și cu sfințenia clipei când se coboară un mort în groapă.
— Vrei ceva, Lotty?
— Le iei pe câteșitrele?
— Vrei să-ți las și ție una? și Lotty izbucnește din nou în plâns.
Vrea să păstreze și ea o icoană. O vrea pe sfânta Paraschiva, pe sfânta Vineri, pe sfânta Venera…
De unde știe Lotty lucrurile astea? Unde le-a citit? Cine i le-a spus? Cine i-a deschis sufletul să creadă și ea în ele?… Îi las icoana cu mândria perpetuării propriei mele stăpâniri în odaia asta, de unde plecam fără să știu dacă am să mă mai întorc vreodată.
Bagajul este gata. La ora cinci, vine un servitor de la cenzură să mi-l ducă la Mogoșoaia. La noapte se îmbarcă numai persoanele.
Afară e încă soare. În odaie s-a întunecat însă, ca într-o după-amiază grăbită de toamnă târzie. Asfințitul de aici pregătește răsăritul de dincolo. Ne privim ca primii oameni goniți din raiul fericirii eterne. În jurul nostru, nimic altceva decât umbra propriei noastre nedumeriri.
Drumurile care duceau la Roma, se întorc fiecare spre locul de unde porniseră la început…
Pe capacul cufărului boltit ca spinarea unui elefant sacru ne alipim atunci sfioși ca într-o poveste de pe malul Gangelui și porțile Nirvanei se deschid să ne adăpostească din nou împreună, dar numai pentru o singură clipă și pentru cea din urmă oară.
* * *
Cobor să-mi fac provizii pentru drum. Prețurile s-au întreit. Negustorii au început să ascundă marfa. O păstrează probabil pentru armata germană. Peste zece, cincisprezece zile, au s-o dea poate chiar gratuit.
Un coleg de la cenzură mă oprește în fața Terasei Oteteleșanu.
— E adevărat că pleci la Iași?
— Adevărat, dar numai pentru câteva zile. Am o misiune specială.
— Așa da, înțeleg și eu… Trebuie să fie o plictiseală acolo… Ceva groaznic!… și apoi, știi că nu mai e nici un pericol. Situația s-a schimbat complet. Rușii au primit ordin să atace. De acum, să te ții!… Te pui cu colosul de la nord?… Ai văzut pe hatmanul cazacilor din Kuban?… Un tip admirabil… Un erou de tragedie clasică, îmbrăcat în costum de operetă vieneză… Am tras cu el azi-noapte un chef la “Flora”! … știi ce frumos se vedea Zepellinul de la șosea? Ceva feeric!…
Ne-a plictisit el destul, nu-i vorbă; dar acum i s-a înfundat și lui… N-ai aflat?… L-au doborât ai noștri azi-noapte. Uite-l coto, la “Independance”.
Hai să trecem să-l vedem… Și colegul meu de la cenzură mă ia cu mâna stângă de braț și cu dreapta face un gest semnificativ strigând:
— “Alivoar, țățico… și să-mi scrii pe glaspapir?…” În vitrina de la “Independance” o bucată de stofă cauciucată, ruptă neregulat și pe alocuri arsă și înnegrită de fum, se răsfăța obraznic, încurajată de afișul care o explica mulțimii de “cască-gură”: Fragment din Zepellinul doborât azi-nopte la Ciocănești de bateriile noastre antiaeriene de la fortul Chitila. În fața vitrinei, publicul se înghesuie ca la pomană. Se fac glume și chiar comentarii serioase. Se explică materialul din care e făcută învelitoarea unui Zepellin, se povestește cum a fost ochit și doborât și, printre cele câteva sute de persoane care se perindă cu greu prin fața vitrinei, se găsesc chiar și foarte mulți martori oculari ai acestei prime și strălucite victorii a artileriei noastre antiaeriene.
Colegul meu de la cenzură este entuziasmat. Intră în vorbă cu toți necunoscuții care îi ies în cale și cu vocea de stentor afirmă, cu autoritatea atribuției sale oficiale, că dezastrul Zepellinului s-a petrecut așa după cum îl povestește un căruțaș din dosul Filantropiei.
Mie, însă, nu-mi vine să cred nimic din tot ce văd și aud. Asistasem cu o zi înainte la terfelirea tricolorului național și mă întrebam dacă învelitoarea Zepellinului din vitrină nu este cumva tot opera vreunui ajutor de primar imbecil. Eu rămâneam la informațiile mele. Șeful de cabinet al ministrului de interne îmi spusese chiar mai mult decât trebuia. și Toto Radian nu și-ar fi trimis amanta la Iași, dacă Bucureștii n-ar fi fost condamnați să cadă peste câteva zile.
* * *
Înaintea plecării, simt nevoia să mai vad o dată orașul în care mă născusem, fără să-i fi putut închina nimic din dragostea pentru locul natal. Bucureștii mi-erau străini ca un tată vitreg. Parodia asta de oraș somptuos și ridicol ca o baligă uscată, depusă cândva, întâmplător, între mocirlele din Tei, Colentina, Floreasca și Herăstrău, nu hrănise ani de-a rândul decât pe agenții electorali ai diferitelor partide politice.
Bucureștii n-au fost, nu sunt și probabil nu vor fi niciodată un oraș adevărat. Ca să poată trăi, orașele, ca și oamenii, au nevoie de un anumit organism: inimă, plămâni, aparat digestiv, căi respiratorii, sistem nervos, creier și tot ceea ce un doctor în medicină ar putea spune mai complet decât mine. Bucureștii n-au nimic din toate acestea. Au numai un amestec de mațe, pe care planul orașului le numește străzi. Strâmte și sucite ca niște gâturi de cocostârci sugrumați de eticheta grădinii zoologice, străzile Bucureștilor au pavajul pestriț și niciodată complet. Plăcile de bazalt ale trotuarelor sunt mobile ca niște clape de pian, felinarele sparte, rigolele pline de noroi și canalele împuțite. Locurile virane nu-și au niciodată în regulă actele stării civile, iar clădirile din epoca troglodită își prelungesc provizoratul la infinit cu certificatele de sănătate edilitară, eliberate chiar de domnul primar care mai este în același timp și corifeu politic, deputat sau senator, candidat la un portofoliu ministerial, membru în zece, douăzeci de consilii de administrație și multimultimultimilionar. Bucureștii îți fac impresia unei imense grădini fără stăpân. Pungașii, vagabonzii, înfometații și tot felul de oameni fără căpătâi intră în ea nesupărați de nimeni — unii să-i fure fructele, iar alții să-i murdărească peluzele cu produsul necesităților fizice.
Pe harta Europei, capitala României este însemnată cu un rotocol mare cât, bunăoară, capitala Franței sau a Angliei. Hărțile geografice însă, probabil că sunt făcute de oameni care n-au călătorit niciodată.
Deși trec drept capitala României, Bucureștii propriu-zis nu sunt ai nimănui, fiindcă România însăși nu este decât uzufructul unui cerc restrâns de oameni, care mâine nu mai sunt nici ei cei de astăzi.
Mâine, însă, probabil că Bucureștii vor fi ai nemților!…
Nu-mi plac Bucureștii. Dar despărțirea asta mă înduioșează. Calea Victoriei, mai ales, o să-mi aducă aminte totdeauna de fosforescența unică a femeilor ei !…
Am ajuns în fața grădinii Ateneului. Hai să-l mai văd o data pe…
Pe cine?… Nu știu… Vad eu astăzi toate lucrurile răsturnate sau statuetele ateneiștilor îmi răstoarnă noțiunea limitei, de la care zbieretul măgarului nu mai poate fi luat drept acompaniament de contrabas?…
Doamne, Doamne!… mă gândesc eu. Dacă fatalitatea a voit să vină nemții ca stăpâni la București, dă-le cel puțin ideea să topească bronzurile astea inutile, care vatămă ochii celor vii și pătează prestigiul celor morți — Dumnezeu să-i ierte!…
Mă doare în suflet perspectiva prezenței dușmanului la București.
Dar, ca un bun patriot ce sunt, nu văd altă soluție să scăpăm de rușinea monumentelor noastre artistice. Statuile, din grădina Ateneului mai ales, părcă sunt un joc de popice. Mai lipsește butoiul cu bere, untul proaspăt și legătura cu ridichi de lună.
Figura alegorică de pe soclul poetului Șerbănescu s-a îmbătat de alcoolul indiferenței publice și s-a rostogolit ca simbolul eternității în nisip. Traian Demetrescu, cioplit în marmură, pare o biserică de caș… Mânca-ți-ai opera, autorule, împreună cu comitetul ei de recepție!…
Puvis de Chavannes n-a putut picta marea frescă din sala Ateneului, fiindcă pontifii frumosului de pe vremea aceea au găsit că cerea prea mult două sute de mii de lei. În schimb, însă, de rușinea monumentelor ridicate mai târziu în grădină, Ateneul n-are să poată plăti cât îl vor ține temeliile…
Plec mai departe. Dar Bucureștii sunt aceiași pestetot. Aproape la fiecare colț de stradă, statuile marilor oameni care îl cinstiseră în viață, se întrec, care mai de care, să-l necinstească după moarte. De mortuis, nihil nisi bene. Dar, atunci, ce rost mai au statuile astea oribile, cu care li se tulbură eternitatea somnului de pe lumea cealaltă?… Ce bine e să nu fii erou!… Scapi de admirația urmașilor și de răsplata statuii inevitabile, cu care ți se denaturează și figura și activitatea vieții.
Nu mai vreau să mai văd nimic. Mă duc mai bine acasă. În odaia mea voi găsi, cel puțin, atmosfera prielnică în care să-mi pot reconstitui fericirea mediocră dar completă din ultimii trei ani.
Războiul m-a oprit la jumătatea drumului. Nu știu unde aș fi puRoș u, galben și albastru 41 tut ajunge, îmi dau seama însă că, de acum înainte, drumul începe să urce. Și când urci, ți se pare că nu mai ajungi… Mă mângâie doar ideea că nu sunt singur. În situația mea se găsesc atâția alții încă, o întreagă pleiadă de egocentrici matriculați cu nume și grade deosebite, ca și cum viața ar fi legiferarea unui serviciu militar obligatoriu.
Suntem o clasă de oameni aparte, o categorie bine distinctă, sau, mai precis, o întreagă generație. Suntem generația celor sacrificați!…
Mâine, efectele acestui sacrificiu vor constitui, poate, actele eroismului nostru de azi.
La încrucișarea bulevardelor cu Calea Victoriei, mă opresc din nou.
Spre Cotroceni apune soarele. E poate ultimul meu apus de soare din anul acesta, la București!…
Bulevardul Elisabeta se întinde drept ca un braț de atlet, în palma căruia soarele pare o portocală de Jaffa. Colo, la dreapta, e Cișmigiul cu idilele scurte și obscure ale anilor de școală. Alături e Liceul Lazăr.
Acolo l-am cunoscut pe Laurențiu Blebea. Trădarea lui Blebea îndurerează parcă orizontul apusului. Mai departe, e Dâmbovița cu podul Sfântul Elefterie. Acolo se descarcă iarna căruțele primăriei de zăpada ridicată de pe străzi. Vine apoi Facultatea de Medicină — corcitură arhitectonică și, alături de ea, căsuța în stil românesc a nu știu cărui om de gust. Proprietarul casei și arhitectul se confundă, însă, mai întotdeauna.
Palatul Cotroceni tânjește ca un tort de fisticuri în vitrina unei cofetării. De când s-a început războiul însă, cine mai mănâncă prăjituri ?… Pâinea cea de toate zilele este și mai neagră, și mai mică, și mai scumpă, și mai amară!…
Mă întorc acasă cu sufletul scămoșat de impresia recentă a unei înmormântări. N-am îngropat pe nimeni, în jurul meu însă, pe zi ce trece, văd deschizându-se atâtea gropi, că una din ele nu se poate să nu fie pregătită pentru mine.
Lașitatea are o mare superioritate asupra eroismului. Te ține într-un contact mai des și mai apropiat cu dumnezeirea. Rugăciunea nu este decât exteriorizarea lașității. Simt nevoia să mă rog. Unde? În odaia mea a mai rămas o icoană — icoana sfintei Paraschiva, pe care mi-a cerut-o Lotty. Deschid ușa cu capul plecat, așa cum se intră într-o biserică, și umilit, încerc să-mi ridic ochii spre peretele dinspre răsărit. O lumină vie, nebănuită, necunoscută încă, mă încremenește în prag. Pupilele mi se dilată ca un gălbenuș de ou răscopt, și sufletul îmi picură parcă printre buze, ca un izvor scăpat din stâncă, pe jgheabul lui de lemn de brad.
Icoana era la locui ei, acolo unde, timp de trei ani, stătuse nemișcată. De data asta însă, privirea sfintei Paraschiva nu mai era încruntată ca mai înainte… O candelă ardea dedesubtul ei… În odaia din care trebuia să plece un om, intrase un suflet! …
Chem pe Lotty. Convertirea evreicei mă uimise. Nu știam dacă sunt eu cauza. Dar autorul acestei strălucite convertiri simțea că sarcina ce-i fusese încredințată, fără să fi cerut-o, întrece cu mult puterile lui sufletești. Eu nu puteam fi apostol, fiindcă apostolii nu propovăduiesc în numele lor personal, ci în numele unei idei de care sunt stăpâniți.
Stăpânul meu însă eram EU. Mie singur îmi fusese dat să mă supun și numai pe mine singur mă preamărisem, după slabele dar deplinele mele putinți!… Cine putea fi dar apostol?… Icoana lui Ioan Botezătorul pleca cu mine la Iași…
— Mie mi-ai pregătit surpriza asta, Lotty?
— Te supără?
— Nu… dar… untdelemnul de candelă miroase greu… împute odaia…
— Lasă c-am să-l miros eu… n-ai să-l miroși tu…
— Cum așa?… Ai de gând s-o ții aprinsă și în lipsa mea?
— Și de ce nu?… Parcă tu ai fost vreodată credincios? Sau ai să fii la Iași mai mult decât ai fost la București?… Cum vrei să-ți ajute Dumnezeu și sfinții, dacă nu le aprinzi la icoană și o candelă?… Icoana este doar un trup de lemn… Dumnezeu adevărat însă este în lumina candelei!…
— Și te-ai gândit la mine, când ai cumpătat-o?
— La tine, la mine… totuna este… O candelă în casa omului nu strică… N-ai auzit?… De mâine nu ne măi dă electricitate deloc…
* * *
În antret îmi iau rămas bun de la domnișoara Viki. Vreau s-o sărut. Viki se ferește, însă. Își astupă fața cu ambele mâini, se trage înapoi și își tremură capul ca o frunză de plop. Lotty o ceartă.
— Nu-i frumos ce faci, Viki… Sărută pe Mircea. Dar Viki nu se supune. Răspunde numai prin deschizătura palmelor cu vocea gângavă, ca și cum i-ar fi rămas în gură un sâmbure de piersică.
— Pe copii, numai părinții îi sărută…
O rog atunci pe Lotty:
— Sărut-o din partea mea și urează-i s-o găsesc sănătoasă, cuminte, mare și frumoasă… Pe scară însă, mă ajunge un troncănit grăbit de pași. E Viki.
— Ce s-a întâmplat, Viki?
— Nimic. Vreau să-ti dau ceva… și-mi întinde un mototol de foiță albă.
— Ce e asta?
— Ai să vezi… Dar să nu-l desfaci aici. Ține-l până după ce pleci… și să-l păstrezi… Auzi?… Te rog s-o păstrezi și să mi-o arăți când ai să te întorci…
Mă simt înduioșat. Nu știu ce poate fi în foița asta de hârtie albă.
Dar parcă încep să ghicesc ce este în sufletul acestei copile de cincisprezece ani. O cuprind în brațe și, de data asta, Viki se lasă în voia mea. O sărut apoi pe frunte, pe ochi și pe gură…. În stradă, desfac pachețelul și curios mă chiorăsc prin întuneric să văd darul Vikei. E o cruciuliță albă — poate să fie chiar de argint — o cruce gamată, cu vârfurile îndoite ca simbolul infinitului din zvastica indică.
Darul neașteptat al unui copil e cea mai sigură proorocire de noroc.
O pipăi cu emoție și dragoste și degetele mele îi mângâie cele patru colțuri în care litera V — inițiala numelui ei — se repetă parcă mereu, la infinit, tot de câte patru, patru, patru, patru ori.