Rușii s-au hotărât, în fine, să lupte, dar nu contra dușmanului ci contra aliaților care nu voiau să adere la revoluție. Dușmanului nu-i puteau pretinde lucrul acesta decât, cel mult, după încheierea păcii.
Aliaților de la Iași, însă, le puteau oricând impune voința lor, mai ales că românii făcuseră apel la ei, ca la niște “protectori”. O alianță între un țânțar și un armăsar nu era posibilă nici măcar în fabulă.
Victoria noastră de la Mărășești fusese “Visul unei nopți de vară”, în ultimul moment, însă, decorurile fuseseră amestecate și din pădurea fermecată a lui Shakespeare ne trezisem în pădurea “Hoților” lui Schiller.
Rușii părăsiseră frontul și se împrăștiaseră prin țara necotropită încă de dușman, ca să propăvăduiască frăția între oameni și binefacerile alcoolului de nouăzeci de grade, cu care noul regim democrat voia să egalizeze drepturile omului și circumvoluțiunile creierului.
Parte din ei își luaseră concediu nelimitat, lăsaseră în păstrarea primarilor, în schimbul unei “zapiska”, tunurile și materialul de război neîntrebuințat încă și trecuseră Prutul în Basarabia, unde era grânarul armatei de sud și pragul haosului democratic. Aceștia reprezentau voința poporului autentic, pe care pontifii de la Petrograd și Moscova îl scosese de sub robia țarismului, a cnutului și a nopților polare.
Alții, însă, rămăseseră pe loc. Își dădeau seama că misiunea lor nu putea fi complet terminată, până ce libertățile acordate poporului rus nu s-ar fi revărsat, ca niște râuri de lupte, pe tot cuprinsul pământului frământat de sclavajul social, economic, intelectual și politic și al altor popoare.
Era natural, dar, ca opera lor de umanitarism imperativ să înceapă cu România, care era cea mai aproape și cea mai potrivită pentru un prim câmp de experimentare… Aceștia erau adevărații apostoli ai revoluției, erau “poporul ales” din “poporul chemat”, erau smântâna laptelui democratic cu care ierarhia roșie atenua obsesia teroarei albe. Și aceștia nu voiau, pentru nimic în lume, să plece din România. Sovietele rusești votaseră în unanimitate fericirea poporului român. Protectorii noștri nu ne puteau lăsa în voia soartei, ca pe o barcă fără cârmă în voia valurilor. Democrația rusă nu putea fi capabilă de asemenea acte de lașitate. Armata rusă, care plecase de pe front, nu putea pleca și din țară, până ce n-avea să detroneze pe rege, să distrugă oligarhia, să proclame înfrățirea rușilor cu românii și, pe urmă, chiar înfrățirea cu dușmanii de pe front, ca să se poată pune odată pentru totdeauna capăt războaielor.
Situația noastră devenea tot mai critică, din zi în zi. Frontul de luptă își pierduse aproape importanța psihologică. Meridianul militar oscilase după fantezia neprevăzutului, de pe frontieră, pe diferitele cursuri de apă, trecuse apoi prin București, într-o dimineață posomorâtă de toamnă și se fixase, după părerea celor de la Marele Cartier, pe Dunăre, Siret și Carpații Moldovei. Acesta era, însă, frontul oficial, frontul comunicatelor trimise prin telegrafia fără fir. Dar frontul adevăratei noastre primejdii se înfipsese, ca și cuiul lui Pepelea, în inima Iașilor, pe care rușii puseseră stăpânire ca și nemții pe București.
Noutătile zilei nu mai veneau nici de pe Siret, nici din Carpați, ci de la sediul sovietului soldaților ruși de pe frontul de sud. Dar frontul și sovietul formau una și aceeași asociație de câțiva dezertori, care își țineau ședințele în sala Circului, de unde, apoi, rezoluțiile erau comunicate celor de la Socola. Acolo erau adunate marile depozite de muniții cu care rușii amenințau să arunce Iașii în aer, în cazul când regele n-ar fi voit să abdice și oligarhia să treacă puterea în mâna poporului suveran.
Generalul-șef al armatei rusești ajunsese un fel de premier moutardier du Pape. Rămăsese cu titlul doar și cu apartamentul de la Copou, în care sta închis și păzit de o sotnie de cazaci credincioși, pe care, însă, nu știa cât timp o să mai poată conta. Parte din ofițerii ruși, degradați de soldații revoluționari, se oferiseră să facă de gardă la palatul regal din strada Lăpușneanu, probabil pentru a-și răscumpăra vina de a nu fi știut să facă această gardă pe frontul de luptă. În această atmosferă de enervare și nesiguranță generală, conducătorii poporului român combinau, în laboratoarele consiliilor de miniștri și Marelui Cartier, tot felul de substanțe imaginare, din care sperau să scoată, într-o bună zi, “piatra filozofală” cu care să poată clarifica situația de față… Știința alchimiei evoluase, însă. Demagogia roșie nu se mai impresiona de secretele magiilor albe sau negre. Preoții lui Zoroastru și călugării evului mediu nu se mai puteau reîncarna în generalii sau miniștrii vremurilor noastre. Ne trebuia un pic de la Mirandola care să poată ține piept rușilor ca un nou de omni re scibili.
Soluția trebuie căutată în altă parte. Eroismul, însă, n-o putea găsi, fiindcă eroismul este un act spontan și spontaneitatea exclude matura chibzuință. Rămânea lașitatea singură. Dar cum nu pot face elogiul lașității, mă voi mărgini să citez pe Erasm care a scris Elogiul nebuniei.
* * *
De câtva timp, între mine și Tatiana se dă o luptă surdă, o luptă nemărturisită încă, dar destul de accentuată pentru a ne îndârji deopotrivă, și pe unul, și pe altul. Tatiana este trăsura de unire dintre mine și Nicolașa. Amândoi suntem, însă, ca doua cuvinte care încep și se sfârșesc cu câte o vocală. Oricum ne-am aranja în frază, unul din noi trebuie să iasă cinstit. O eliziune este fatală. Una din vocale trebuie să dispară. Care din noi amândoi, însă, vom renunța la ea? Nicolașa este sclavul Tatianei care, până la o nouă orientare sentimentală, este și rămâne sclava mea. Dar Tatiana este admiratoarea concepțiilor politice ale lui Nicolașa, pe care eu, deocamdată, nu le pot admite, fiindcă sunt, mai întâi, român, apoi, mobilizat la ziarul Marelui Cartier al armatei și, în fine, practicant diletant al lașității profesionale. Tatiana va decide, dar, pe care din noi va trebui să-l sacrifice sau, mai bine zis, ce anume sacrificiu își va impune singură. În cele două tirizii ale balanței atârnă, de o parte, egoismul sentimental, iar de alta, altruismul social. Pe mine, Tatiana mă iubește. Pe Nicolașa, îl admiră numai… Nu știu care va fi sfârșitul dragostei noastre.
Ziua de mâine îmi poate aduce surpriza unui cataclism nebănuit.
La aceeași surpriză, însă, se poate aștepta și Nicolașa. Șansele noastre, dar, sunt egale, atâta timp cât fiecare din asociați ne mulțumim cu natura aportului nostru. De îndată, însă, ce vom încerca să ne amestecă m specialitățile, un deznodământ fatal se poate produce…
Sunt hotărât să grăbesc acest deznodământ, oricare ar fi el. Vreau să știu dacă Tatiana pune mai mult preț pe revendicările sociale, cu care ne terorizează rușii lui Nicolașa, decât pe revendicările propriului ei suflet, cu care mă las să fiu terorizat ca să-i fiu pe plac. Nu-mi acord nici o calitate excepțională, dar ochii mei sunt răi de deochi… Pătrund și răscolesc adânc, tulbură apele liniștite, ca elicea unui vapor, răstoarnă pământul înțelenit, ca fierul unui plug și transformă blocul de marmură inertă, ca dalta unui meșter inspirat. Vreau să știu dacă mai pot conta pe ochii mei și dacă Tatiana mai este sau nu victima lor.
Astă-seară rușii au de gând să hotărască de soarta regelui și guvernului nostru. Moțiunea votată astă-seară va fi adusă la îndeplinire, dacă va fi nevoie, chiar cu prețul unei vărsări de sânge. Automobilele blindate așteaptă la Socola gata să pătrundă în oraș, la primul semnal, iar dezertorii de pe front s-au înarmat cu toții ca să lupte pentru scăparea poporului român din ghearele oligarhiei…
Ah!… Frazele astea au început să mă sugrume, ca niște gulere vechi care mi-ar fi rămas strâmte. Adevărul, însă, este că, la Iași, de multă vreme încă, nu se mai pot găsi nici gulere, nici fraze noi. Unele au fost consumate de război, altele de revoluția rusă. Astă-seară, însă, trebuie să se sfârșească. Trebuie să știm, odată pentru totdeauna, cine sunt stăpânii Iașilor și ai fâșiei de pământ strămoșesc ce ne-a mai rămas liber… Noi sau ei?…
După-amiază, Tatiana vine, ca de obicei, să mă vadă. O aștept cu rolul învățat pe dinafară, de cu noaptea. Sunt hotărât să realizez, pe rând, și cu orice preț, toate planurile iluștrilor mei predecesori închiși prin diferitele case de nebuni, din țară sau din străinătate…
Am să-i propun, deci, Tatianei un pod peste ocean, o scară până la cer și un voiaj cu aeroplanul în planeta Marte. Dacă Tatiana mă iubește cu adevărat, n-are să-și dea seama că fac pe nebunul și, în cazul acesta, regele și guvernul român sunt salvați. N-au decât să-și aleagă ce vor: podul, scara sau aeroplanul. Dacă, însă, Tatiana nu mai vede în mine decât un bărbat la fel cu toți ceilalți, de prisos să mai întrețin relații cu o gâscă pe care, într-un moment de miopie sentimentală, o luasem drept o porumbiță de porțelan.
Cum, însă, lupta se dă între mine și o rusoaică intelectuală care cunoaște reprezentațiile de la “Teatrul Mic” din Moscova, fatal că trebuie să fiu mai tare ca… Stanislavski. O feerie, însă, nu o poți pune în scenă cu mijloacele intelectuale și materiale de care dispun teatrele noastre naționale. Și feeria, pe care o pregătesc Tatianei, trebuie să întreacă, cu fastul montării, până și fantezia creatoare a celui din urmă “Abenserai” al teatrului modern.
Iata, dar, ce-am imaginat: Scena reprezintă odaia unui om de geniu, mobilată simplu dar cu gust. Proprietarul sau, mai bine zis, chiriașul ei, suferă din cauza unei intoxicații lente, produsă de lipsa alimentelor, de prea lunga durată a războiului, de revoluția rusă și de alte ingrediente sociale și farmaceutice.
Omul de geniu este condamnat să moară din cauza mediocrităț ilor oligarhice, care l-au îmbrățișat cu atâta dragoste și căldură, că i s-a uscat cerul gurii și mațele i s-au transformat în tromboane muzicale. În actul al doilea, decorul reprezintă o grădină cu plante exotice și tot felul de animale pe care nu le poți vedea prin atlasele zoologice.
Cum acțiunea actului nu se petrece într-o menajerie, și animalele nu sunt închise în cuști cu gratii de fier, oligarhia, îmbuibată de tot felul de bunătăți materiale și avantaje sociale, este amenințată să fie sfâșiată de animalele flămânzite în timpul actului întâi. Omul de geniu, însă, pândește din umbra unui sicomor, cu trunchiul căruia a început să se confunde încă dinaintea începutului actului întâi.
Genialitatea nu exclude umanitarismul, resemnarea, mila, inconștiența și absența totală din cadrul realităților posibile. La gestul lui, dar, o porumbiță coboară din văzduh și cu ciocul ei de mărgean scoate ochii tuturor fiarelor apocaliptice. “Vițelul de aur” este salvat și, după ce-și regăsește poarta, intră triumfător în ograda națională, recitând ca un școlar de clasele primare: “Fericiți cei săraci cu duhul”… Actul al treilea se petrece în pragul umanității de mâine, adică în plin întuneric. Pe scenă nu se zărește nimic decât o coroană regală, un fotoliu ministerial, un mandat parlamentar care acoperă, cu prestanța lui, un alt “mandat de aducere”, un titlu definitiv al unei asociații pe acțiuni, un om mascat ținând în mâna dreaptă Vacuum Cleaner, iar în mâna stângă o oală de noapte și trei abecedare pentru uzul celor trei figuri mai reprezentative din trecutul, prezentul și viitorul României…
Tatiana intră, tocmai când sfârșeam repetiția generală a feeriei cu care aveam de gând să rezolv problema realității de la Iași.
Trebuie să fi fost foarte schimbat la față, deoarece Tatiana, în loc să mă sărute ca de obicei, se oprește nedumerită în prag și mă întreabă:
— De ce ești așa trist, Vaniușa? Cum se cunoaște că Tatiana nu mai aparține unei țări monarhice constituționale!…
— Fiindcă, astăzi, ne vedem, poate, pentru cea din urmă oară, Tatiana dragă…
Sunt sigur că în clipa aceea chipul meu se și lipise pe ființa Tatianei, ca figura lui Hristos pe năframa sfintei Veronica. Chipul fără frază și fraza fără chip este ca o ramă fără tablou și un tablou fără semnătură. Tatiana pare mișcată. Știrea izbucnirii revoluției rusești n-o impresionase așa de mult ca eventuala noastră despărțire.
— Cum așa?… Ce s-a întâmplat?
— Până acum, nimic încă.
— Atunci?…
— Am zis: “poate”. Poate că are să se întâmple… Bunăoară, la noapte chiar… și dacă se va întâmpla, să știi că numai tu ești de vină, Tatiana mea dragă!… Tu și cu Nicolașa, bineînțeles. Eram sigur c-o să se sfârșească așa. Voi nu ne pricepeți pe noi și noi nu vă pricepem pe voi… Iată adevărul. Ne iubim, fără să ne pricepem… Dacă m-ai iubi cu adevărat, ai renunța la nebuniile tale umanitariste…
Tatiana nu pricepe nimic. De altfel, nici nu trebuie să priceapă, chiar de la începutul reprezentației, fiindcă o scenă de dragoste trebuie să păstreze decența unei progresii aritmetice, nu geometrice.
Tatiana nu pricepe nimic, fiindcă nu m-a auzit niciodată vorbind așa de repede și încâlcit. Pentru prima oară polemizez cu ea pe tema dragostei noastre. Și frazele de dragoste sunt ca chibriturile de ceară. Nu se sting niciodată singure, fiindcă nu sunt fabricate în România, și dacă nu sufli în ele la timp, îți ard degetele și-ti pătează rău unghiile… Îi recapitulez principalele pagini din sintaxa dragostei noastre și-i mai expun încă o dată părerile mele asupra analogiei dintre om și univers, pentru care întrebuințez expresiile: microcosm și macrocosm, ca să o pot impresiona mai puternic.
— Dragă Tatiana, tu știi că eu nu admit nici progresul, nici decadența omenirii. Admit numai individul, care rămâne același în permanență și care nu urmărește decât propriul lui interes, chiar când pretinde că se sacrifică pentru binele altuia. Cu atât mai mult dar, nu pot admite nici teoriile lui Nicolașa și ale revoluționarilor ruși, mai ales când ne sunt impuse cu forța. Românii nu au nici un interes să facă revoluție. S-o știi de la mine. Rușii au făcut-o, fiindcă le era necesară.
Dar coca ce lor le folosește, nouă ne vatămă… Românii vor să-și păstreze oligarhia, fiindcă sunt un popor tradiționalist. Românii au avut totdeauna un stăpân și nu s-au încântat niciodată de perspectiva unui “sat fără câini”. Că stăpânii noștri s-au schimbat de-a lungul veacurilor, asta e treaba istoricilor și a fanteziei noastre naționale. N-o să vă dăm vouă socoteală de ce a fost așa. Rușii, însă, n-au să se amestece “acolo unde nu le fierbe oala”. Noi vrem să ne păstram regele și guvernul și suntem gata să-i apărăm până la ultima picătura de sânge.
Destul pământ am pierdut până acum… Să ne salvăm cel puțin oamenii care ni l-ar putea da înapoi… ! O pun apoi la curent cu tot ce s-a hotărât în cazul unui eventual atac din partea rușilor.
— Să nu credeți că n-am aflat toate planurile voastre. Va cunoaștem tot programul pentru la noapte. Să știți, însă, că nimeni nu va putea ieși din Circ, în cazul când se va vota revoluția la Iași. Șoseaua de la Socola a fost minată în dreptul Abatorului, ca să nu poată pătrundă în oraș nici un automobil rusesc. Populația a fost înarmată până la ultimul om, iar ofițerii țariști, din oraș, s-au înrolat în armata română, ca simpli soldați, și au jurat în fața mitropolitului că vor ucide fără cruțare pe toți cei care poartă cocarde roșii. Nu va mai fi, deci, o luptă pentru triumful democrației, ci un adevărat măcel, ca în noaptea Sfântului Bartolomeu… Vă convine?… Spune… Vă simțiți destul de tari? Nu vă e teamă de lașitatea celor care au fugit și de pe front?… Cu ăștia vreți să dați piept la noapte cu noi?… Aoleo!… și, pe urmă, cine are să plătească oalele sparte?… Tu… Nicolașa și alți nebuni ca și voi amândoi…
Tatiana s-a făcut albă ca varul. Se uită în tavan, ca o brazdă uscată de soare care așteaptă un strop de ploaie din cer și sufletul ei rănit își sfâșie parcă bandajul cu care doctorul o mințise că se vindecă până la noapte.
— Asta e situația adevărată, Tatiana… Iată de ce ți-am spus că ne vedem, poate, pentru ultima oară… La noapte, poate să mor eu… Poate să mori tu… Cum ne-o fi norocul !… Poate chiar să murim și unul și altul… Dar să scăpam amândoi… asta e greu!…
Tatiana mă întrebă grăbită:
— Ce e de făcut, atunci? Privirile mele o săgetează ca pe sfântul Sebastian.
— Mă iubești cu adevărat, Tatiana? Ea nu-mi răspunde. Mă privește numai cu ochii umezi de lacrimi și buzele ei mestecă parcă ultima picătură a paharului cu zeamă de cucută.
— Dacă mă iubești cu adevărat, tu singură poți face la noapte o minune.
— Spune ce trebuie să fac.
— Să găsești pe Nicolașa numaidecât și să-l convingi să renunțe la nebunia plănuită. Pentru rușii de la Iași, cuvântul lui Nicolașa e literă de evanghelie și textul evangheliei astea numai tu poți să-l schimbi, Tatiana… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe la ora două după miezul nopții, Nicolașa, Taliana și cu mine ne întoarcem de la mitingul soldaților și muncitorilor ruși de pe frontul românesc.
Moțiunea votată exprimă admirația asistenței pentru regele erou, care luptă alături de soldații săi pentru dezrobirea pământului strămoșesc, cotropit de dușman. Cât privește schimbarea regimului politic din România, ea a fost amânată după victoria definitivă, când poporul român va fi liber să hotărască singur de soarta lui.
Nicolașa ne conduce până în poarta casei. Nu pot ghici pentru ce nu s-a dus, ca de obicei, la bodega domnului Aivazian. Tot drumul n-a scos un singur cuvânt. A mârâit numai printre dinți un cântec aspru și greu ca de plumb topit. Din când în când, a oftat adânc și tot timpul a mers doi pași în urma noastră.
Ne despărțim cu gravitatea funebră a martorilor într-un duel în care unul din adversari ar fi fost ucis. Tatiana a intrat în casă. Nicolașa mă oprește de mână.
— Să-i mulțumiți Tatianei și s-o respectați ca pe o sfântă, dobitocilor…
Ea v-a scăpat!… Să știți…
* * *
A doua zi dimineața, în fața ușii noastre, cu preșul făcut pernă sub cap, Nicolașa dormea ca un câine credincios, pe scândurile goale, de-a lungul antretului plin de noroi și igrasie…