Roșu, galben și albastru

Bodega domnului Aivazian nu are în aspectul ei nimic din grația păsării călătoare care i-a dat numele firmei. Din stradă, prin geamul vitrinei pătrate și al ușii dreptunghiulare, nu se văd decât perdelele galbene-limonii, pe fondul cărora literele albe ale celor doua inscripții “Cocostârcul de aur” și “Intrare” par niște fărâmituri de brânză de oaie, presărate neregulat în două ceaune de mămăligă.

Pasărea călătoare, însă, nu există decât în cele șapte vocale și nouă consoane ale alfabetului. Cocostârcii, probabil din cauza sezonului înaintat, plecaseră din Iași spre Constantinopol și, în lipsa modelului autentic, zugravul n-avusese după ce să-i facă portretul.

Fațada localului era, dar, severă și discretă, așa cum se cuvenea să fie o bodegă născută din nevoile războiului.

Interiorul, însă, dovedea oarecare preocupare de confort din partea patronului, care cumpărase, de ocazie, zece mese și treizeci și două de scaune, de forme și stiluri diferite. Pereții erau albi și se terminau în tavan printr-un chenar cu așa-zise motive românești, vopsit, bineînțeles, cu roșu, galben și albastru. Tariful consumațiilor, o ordonanță a prefecturii de poliție și două cromolitografii — una cu “Maurul din Veneția” și alta cu “Bărbierul din Sevilia” — formau podoabele artistice ale acestui interior de strict interes practic. Ca să facă mai mult efect, domnul Aivazian spânzurase în perete o piele de leopard, pe care până atunci o avusese în odaia să de culcare. Tejgheaua era un fel de pupitru de școală, iar în dosul ei, un dulap cu geamuri adăpostea garnitura sticlelor cu băuturi spirtoase. Conținutul lor, însă, nu corespundea etichetelor. El era unul și același, deși domnul Aivazian marcase pe sticle prețuri diferite, precum să se știe că romul e mai ieftin decât coniacul, coniacul mai ieftin decât vișinata și vișinata mai ieftină decât benedictina.

Ziua inaugurării ne adunase ca în corabia lui Noe, toate vietațile pământului, care în momentul acela se reduceau la diferite categorii de mobilizați pe loc sau detașați la serviciile de specialitate. Catalogarea lașității după specialitățile vieții era singurul lucru pe care îl imitaseră m cu succes de la nemți. Erau de față reprezentanții autorităților civile și militare, reprezentanții presei, ai “Crucii roșii” și ai cenzurii.

Erau de față chiar un căpitan de la comenduire, doi comisari de la prefectura poliției, un ofițer aviator francez, un inginer american de la căile ferate, trei ofițeri ruși și un popă român-ortodox. Domnul Aivazian nu uitase pe nimeni dintre cei care ar fi putut să-i fie vreodată de folos. Mai eram, apoi, eu cu Toto și, bineînțeles, Nicolașa cu Tatiana.

Ne înghesuiam unii într-alții, fără să ne mai cerem “pardon”, ne vorbeam, fără să ne cunoaștem și ciocneam paharele, fără nici un entuziasm, fără nici o legătură sufletească, fără nici o speranță de mai bine, ca și cum fantezia mediocră a unui mare agricultor ar fi amestecat în aceeași baniță și grâu, și porumb, și orz, și secară.

Nicolașa bea și servea de interpret. Traducerea fiecărui compliment la adresa patronului era apreciată după felul băuturii care se schimba în pahar. Nicolașa bea de toate și făcea la toți declarații de dragoste și cursuri de umanitarism. Tatiana ne măsura cu ochii pe fiecare și, în gând, ne punea parcă note de sârguință și bună purtare.

De data asta, o pot vedea mai de aproape. O pot judeca la lumina zilei și-i pot aprecia podoabele luminoase cu care ființa ei orbise pe Nicolae Damianovici, care o iubea până la sacrificiul de a o respecta toată viața.

Nicolașa avea, poate, dreptate. Tatiana e o porumbiță de porțelan străveziu. Bețivii din bodegă o murdăresc cu ochii și cu gândurile ascunse.

Privirea mea de colecționar, însă, întârzie pe luciul obrajilor ei de caolin, ca și cum ar vrea să-i descifrez marca fabricii. E un “Sevres”, un “Meissen”, un “Nymphenburg”, un “Alt Wien” sau un “Kutany?”…

E o piesă rară, o piesă unică poate, modelată într-un acces de nebunie și arsă într-un cuptor supraîncălzit, care a dat pământului strălucirea unui spectru solar, simplificat la roz, albastru și argint. N-aș putea spune pentru ce e frumoasă, fiindcă pentru religia frumosului nu s-a întocmit încă un catehism. Nu seamănă însă nici cu Jenny, nici cu Lotty și nici chiar cu Viki. Nu seamănă cu nici una din femeile cu care mi-am familiarizat ochii și mi-am domesticit amintirea. E un amestec ciudat din tot ceea ce arta a putut realiza mai sintetic și mai înrudit cu intenția premergătoare creației: o icoană de Panselinos și o infantă de Vélasquez, o stampa japoneză și “Olympia” lui Manet. E parcă duhul sfânt coborât în formă de porumbiță în mijlocul acestei mlaștini omenești, în care orăcăitul batracian din jurul “Cocostârcului de aur” salută, în același timp, și reînvierea și apropierea morții.” Femeia asta a venit aici pentru mine. Prezența ei îmi sugrumă până și inițiativa unui eroism problematic. Lașitatea mea se coboară de data asta până sub temelia edificiului meu sentimental. Altă dată mi s-ar fi dat cel puțin mângâierea unui simulacru de luptă. De data asta însă, nu voi putea avea nici măcar curajul unei rezistențe convenționale.

Luarea în stăpânire a trofeului profan se va face după protocolul impus de cel mai tare. Și cel mai tare dintre noi doi este ea. Simt că n-aș putea-o violenta nici măcar cu completa mea resemnare. Nicolașa avea dreptate. Tatiana trebuie iubită. Dar pe Tatiana n-o poți iubi decât făcându-te tu, mai întâi, iubit de ea. Și Nicolașa n-a mințit. Tatiana mă iubește. Tatiana mă urmărește cu ochii, discret, ca fumul țigării ce mângâie portretele din perete, în drumul lui spre tavan. Insistența ei mă face să roșesc. Din bucuria clipei, se desprinde, însă, regretul eternității. E ca și cum s-ar împlini ultima dorință a unui condamnat la moarte. Și cel care n-a prețuit până acum viața altora începe să se tocmească cu propria lui viață…

Cu cit mă uit mai mult la Tatiana, cu atât îmi dau seama că până azi n-am cunoscut încă femeia. De-acum pot să-mi înstrăinez întreaga mea colecție de bibelouri. Oricât le-am crezut de felurite, toate laRoș u, galben și albastru 87 unloc nu fac nici cât fotografia unei femei adevărate. Dar Tatiana este, oare, cu adevărat o femeie?…

Pentru ce femeia, pe care o iubește Nicolașa, mă iubește pe mine?…

Nu cumva Mircea Fedorovici nu-i decât umbra lui Nicolae Damianovici prelungită pe luciul unui lac, de răsăritul lunii pline?… Dacă Nicolașa n-a înțeles gândul adevărat al Tatianei, când i-a spus că mă iubește pe mine?… Încep să tremur. Îmi simt tâmplele reci și sloiul de gheață începe să coboare din creier prin toate arterele și vinele mele, în a căror plasă de mătase roșie închisesem porumbița de porțelan, ca într-o colivie agățată de vârful ventricolului stâng.

Pentru prima oara, o femeie îmi dă vertijul prăpastiei sufletești. Începe să-mi fie frică s-o mai privesc. Aș vrea să-mi închid ochii, să nu mai văd nimic. Dar dacă, în timpul ăsta, Tatiana privește pe altul?…, Tatiana, Tatiana!… Simți tu, cum EU am început să te iubesc, nu TU?… Încerc să mă apropii de ea. Picioarele, însă, îmi sunt mai grele ca roțile unui obuzier, împotmolit în mlaștinile Neajlovului… Dacă Tatiana îmi va întoarce spatele?… Dacă Tatiana nu mă iubește pe mine?…

Dacă Nicolașa s-a înșelat?… Îmi tremură trupul ca o piele tăbăcită de bivol, pe care un toboșar, înnebunit subit, ar bate șarja unei divizii de cavalerie destinată sacrificiului până la ultimul cal și călăreț… Ce-mi trebuie, să pornesc și eu în fruntea ei?… Care e băutura cu care își potolesc setea morții imediate eroii de mâine? Domnule Aivazian, domnule Aivazian!… Destupă sticla din care n-ai dat nimănui să bea… Umple-mi din ea cel mai mare pahar din bodega dumitale și dă-mi să-l sorb până la fund, ca să pot striga imbecililor îmbuibați de alcool și prostituție:

— În lături, lașilor, faceți loc eroului, gata să moară pentru dragostea Tatianei, fiindcă pe Tatiana n-o poate iubi decât un erou… și dintre voi toți, eu singur pot iubi pe Tatiana… Eu singur iubesc pe Tatiana… iubesc pe Tatiana… iubesc pe Tatiana!…

* * *
— Nu te-am văzut de mult, Tatiana Grigorievna.

— Eu te-am văzut mereu, Mircea Fedorovici.

— Unde?

— Pestetot…

Tăcui o clipă, ca și cum aș fi căutat să ghicesc unde m-ar fi putut vedea Tatiana. Ea zâmbea și mă privea drept în ochi.

— De ce nu m-ai oprit, să-mi vorbești?

— Dar eu ți-am vorbit tot timpul.

De data asta, Tatiana nu mai zâmbea. Își ridicase mâna dreaptă până aproape de gură și privea încruntată cornalina inelului din degetul arătător.

— E o glumă ce-mi spui… Nu?

— Eu nu glumesc niciodată… N-am timp de glume…

— Dacă este așa, spune-mi ce ți-am răspuns când mi-ai vorbit. Eu nu-mi mai aduc aminte.

— Ai tăcut din gură… N-ai vrut să-mi răspunzi niciodată.

— Poate că mi-ai vorbit rusește.

Tatiana ridică din umeri și o strâmbătură vulgară îi răsuci buzele ca două foi de porumb, fragede…

— Inima nu vorbește decât o singură limbă!… Încercai să-i apuc mâna. Fiindcă nu i-o puteam mușca de bucurie, vream să i-o sărut măcar. Tatiana se feri însă și-mi zise:

— Hai să plecăm de aici. Bețivii ăștia mă dezgustă.

— Luăm cu noi și pe Nicolașa?…

— A, nu… Eu nu umblu pe stradă cu doi bărbați deodată.

Probabil că plecarea noastră fusese observată și chiar comentată.

Dacă Nicolașa n-ar fi fost de față, faptul acesta m-ar fi încântat. Gândul, însă, că l-aș fi putut face pe el să sufere, mă întrista și pe mine. În stradă, mâinile noastre se întâlniră ca doi soboli ce s-ar fi căutat pe sub pământ. Ce-i puteam spune mai mult decât:

— Te iubesc, Tatiana.

— Exact același lucru vream să ți-l spun eu.

— Te iubesc, Tatiana… M-auzi tu?… Te iubesc!…

— N-aud nimic… Nu vreau s-aud nimic… Nu face zgomot pe stradă, că se uită oamenii la noi.

— Unde vrei să mergem, atunci?

— La tine acasă. În colțul străzii Brătianu cu strada Muzelor, doamna Jenny colonel Vasilescu se despărțea tocmai de căpitanul de jandarmi. Căutai un pretext să-i atrag atenția. Voiam cu tot dinadinsul să fiu văzut în intimitatea unei femei frumoase. Oprii pe Tatiana și-i spusei:

— Vezi pe doamna de alături? E amanta lui Toto, pe care-l înșală cu căpitanul de care s-a despărțit adineaori.

Tatiana întoarse capul cu dezgust.

— Femeile voastre nu știu să respecte bărbații de la care își împrumută propriul lor prestigiu. Noi, însă, nu ne înșelăm niciodată bărbații cu care trăim, îi schimbăm cu alții care ne plac mai mult, dar nu-i înjugăm niciodată ca pe boi, câte doi, la plug…

Morala porumbiței de porțelan ar fi înviorat poate tristețea lui Nicolașa, care continua să bea la “Cocostârcul de aur” în sănătatea ei și în ciuda problematicului său număr de ordine.

* * *
De când au căzut Bucureștii, mi-am dat seama că șederea mea la Iași depinde de victoria finală. Nu știam care anume din beligeranți va aduce, ca Salomeea, pe tipsia de argint, capul lui Ion Botezătorul.

Oricare ar fi fost rezultatul războiului însă, știam că Bucureștii vor rămâne mai departe capitala României de mâine. Până atunci dar, Iașii trebuiau să mă adăpostească cu toată cinstea cuvenită unui evacuat oficial. Cu învoirea domnului Aivazian, deci, îmi transformasem odaia după chipul și asemănarea Zeului vagabond care poposise în ea, fără termen și fără obligații legale. Starea de asediu mă punea la adăpostul oricărei neplăceri de ordin material, vizavi de proprietarul meu. Mi-am reconstituit, în parte dar, odaia mea din strada Carol, cu personalitatea rafinamentului primitiv, potrivit vremurilor excepționale prin care trecea toată lumea. Târgul Cucului îmi furnizase câteva lucruri de preț, pe care nu le-aș fi putut găsi nici în Calea Vacărești a Bucureștilor. Înnădisem firul celor aduse cu mine de firul celor găsite la Iași și făcusem din odaia domnului Aivazian un labirint minuscul, pe pereții căruia ochii unui nou-venit s-ar fi putut pierde ca și Teseu prin coridoarele lui Minos.

Tatiana privește uimită în jurul ei. Lăcomia slavă începe totdeauna cu unul din cele cinci simțuri. Individual, se continuă cu pofta de mâncare, băutură și dragoste, iar colectiv, se încheie cu mirajul stăpânirii Constantinopolului. Lăcomia Tatianei a început cu ochii și are să se sfârșească probabil cu gura.

— Unde te-ai născut tu, Mircea Fedorovici?

— La București.

— Ce anume rasă românească reprezintă Bucureștii?

— Propriu-zis, nici una… E un amestec savant din sângele diferiților clienți ai unui laborator de analize medicale. Negustorii sunt ovrei, birjarii sunt muscali, servitorii sunt unguri, croitorii sunt nemți, lăutarii sunt țigani, birtașii sunt francezi și oamenii politici sunt parte greci, parte armeni, parte albanezi. Români adevărați nu sunt, probabil, decât funcționarii inferiori — singurii cărora li se cer actele stării civile, la intrarea lor în slujbă.

Tatiana crede că glumesc. Numără pe degete toate categoriile de bucureșteni și, după ce sfârșesc, mă întreabă din nou:

— Dar tu nu ești român?

— Ba da… Eu sunt oltean.

— Ce însemnează asta?

— Un fel de român cu douăzeci și patru de măsele, cu cămașa lungă până la glezne, cu cuțit la brâu, cu o garoafă roșie după urechea dreaptă, și cu toți sfinții din calendar pe buze.

— Ce cauți, atunci, la București?

— Fiindcă oltenii cutreieră toată țara. Vând zarzavaturi și fructe, fură găinile din curțile boierilor, înmulțesc populația cu copiii din flori ai bucătăreselor și învață pe candidații la cetățenia română să cânte Doina.

Tatiana și-a aruncat haina de blană pe pat și a rămas în șorțul alb de infirmieră la “Crucea roșie”. Aiurelile mele încep s-o intereseze. O consultație medicală se impune. Pentru diagnostic, însă, medicul are nevoie să mai cunoască și alte simptome.

— Cum se face, atunci, că te-ai născut la București?

— Fiindcă a fost o naștere incidentală, dacă nu chiar accidentală…

Tatiana s-a lungit pe pat ca un Harun al-Rașid, acordându-mi și cinstea sexului și întâietatea cuvântului de aur al Șeherezadei.

— Povestește-mi viața ta, Mircea Fedorovici… Vreau să știu mai întâi dacă meriți să te iubesc.

Mă apropii de dânsa cu ochii fragmentați în elipsa primei rugăciuni din ierarhia dragostei. Tatiana s-a ghemuit însă lângă perete și, cu vocea ei severă, mă țintuiește locului:

— Stai pe scaun, dacă nu te mai țin picioarele și povestește-mi, mai întâi, viața ta, Mircea Fedorovici. Altminteri, plec și nu mă mai vezi niciodată.

Mă supun ca un copil sau, mai bine zis, anticipez supunerea octogenarului căzut în vârsta copilăriei.

— M-am născut la București, fiindcă preludiul nașterii mele a fost moartea tatei. Sunt un copil postum, Tatiana. Noroc însă că n-am întârziat decât șapte zile după moartea tatei. Altminteri, nu ți-aș fi putut spune azi, exact, al cui sunt. Aș fi preferat, desigur, să mă nasc și eu acolo unde îmi este obârșia strămoșilor. Graba tatei, însă, a făcut să văd lumina zilei în orașul unde el închisese ochii pe vecie. Poate vrei să știi cine a fost tata?… N-a fost nici boier, nici mojic. Era exact ceea ce unii ar putea să fie, dacă ar voi, iar alții vor să fie, fără să poată.

Era negustor de pietre și metale prețioase. Era un suflet de artist vagabond înfrățit cu clipa vieții trăită integral. Vântura țara în lung și în lat. Cumpăra unde găsea, vindea unde putea și, la nevoie, schimba o piatră de topaz, pe o damigeană de Drăgășani vechi și două pietre de smarald sau safir, pe doi ochi de fată mare. Iartă-mă, dacă eu nu-i pot semăna întru toate. Dar de când s-a început războiul, nimic din ce este nu se mai aseamănă cu ce-a fost. Aurul și pietrele prețioase le-am trimis la voi, la Moscova, Drăgășanii au fost distruși de filoxeră și fetele mari s-au făcut surori de caritate.

Tatiana bate din palme și-mi dă să înțeleg că nu mai este nici ea fată mare.

Eu încep să simt greutatea răspunderii mele de istoric fără pergamente domnești și galerii de portrete strămoșești. Ce mult aș fi dat, să-l fi putut avea pe tata cu mine, măcar într-o simpla fotografie!… L-aș fi păstrat în carnetul meu de identitate, fiindcă sufletele copiilor, de cele mai multe ori, se tocesc mai repede ca actele stării civile. L-aș fi consultat în momentele mele de grea cumpănă și l-aș fi impus controlului Tatianei, să-mi spună dacă semăn cu el, sau dacă nu cumva păstrez din greșeală o altă fotografie decât a tatei. Îmi dau seama că toate bănuielile mele din clipa aceea sunt abjecte.

Aș prefera să renunț chiar la despuierea scrutinului meu de familie.

Tatiana însă mă teorizează. S-a întins în pat ca o strună de argint pe pântecele unei viori și se uită țintă în ochii mei ca un “Aeternum vale” de pe poarta unui cimitir! și mă gândesc că o strună de vioară poate plesni, iar pe poarta unui cimitir poți intra, câteodată, fără să mai ieși afară. Îi încep, dar, povestea vieții mele cu sfârșitul vieții tatălui meu, săvârșit în noaptea revelionului din 1881. Amănuntele complete nu le cunosc nici eu. Prietenii tatii, cu care petrecuse, n-au vrut să-mi spună nimic mai mult decât să blesteme “ceasul rău”, ceasul cu care se începea un An nou în ciocnet de cupe și, poate, chiar în atingeri de buze. O iarnă grea împiedică transportul cadavrului la Târgu Jiu și înmormântarea se făcu la București, unde familia fuse nevoită să aștepte reluarea circulației pe căile ferate. Grație acestui caz de forță majoră, văzui pentru prima dată lumina unei… lămpi de gaz, în noaptea sfântului Ioan Botezătorul.

Dacă evenimentele profane nu sunt decât reflexul voințelor divine, aș putea spune că nașterea mea n-a fost decât o pastișare a nașterii lui Isus Hristos. Amândoi ne-am născut la drum, cu singura deosebire a decorului în care se săvârșea misterul apariției noastre pe lume. El se născuse pe paiele unor iesle de grajd, eu pe cearșaful de olandă al unui pat de bronz. Amândoi, apoi, ne legasem nașterea de numele primului sfânt al bisericii creștine. Dar, nașterea lui fusese numai anunțată de Ioan Botezătorul, pe câtă vreme nașterea mea fusese chiar patronată de el. Ca recunoștință pentru deosebita cinste ce-mi făcuse, familia hotărî să mă numesc Ion. Dorința tatei însă, care purta numele lui Tudor Vladimirescu, spaima fanarioților, făcuse ca fiu-său să poarte numele lui Mircea Basarab, învingătorul turcilor la Rovine. Și iată pentru ce, în cazanul cu apă sfințită, mă botezară Ion, iar în registrele stării civile, de la primărie, fusei înscris Mircea Ion Băleanu… Altă deosebire nu mai văd. Bethleemul și Bucureștii încep cu aceeași literă!…

Somiera patului scârțâie ca schela unui edificiu în construcție. Tatiana se ridică în picioare, ca un obelisc alb, crescut din mijlocul cuverturii cenușii de pe pat și-mi strigă:

—Vania, Vaniușca….Vino încoa să te sărut!…

Eu mă înalț în vârful degetelor spre ea, ea își frânge mijlocul în două, aplecându-se spre mine și buzele noastre fierbinți se lipesc, întregindu-se ca cerul și marea la orizont.

Tatiana nu mai vrea să audă nimic. Restul vieții mele n-o mai interesează.

Nu-i cunosc încă părerea asupra primului meu foileton. Îi ghicesc însă intenția fermă de a colabora cu mine la cele nescrise încă.

De altfel, e tot ce-aș fi putut visa să găsesc la Iași!…

Războiul nu mai îmi procura nici o senzație nouă. Eram condamnat să-mi îmbrac până și sufletul în uniforma verzuie a celor ce trebuiau să se mulțumească cu simple roluri de figuranți. Până atunci, e drept că mobilizaților de la cenzură li se respectase haina civilă. Pe scenă însă, importanța rolului nu se judeca după costum, ci după text.

Oare, la Iași nu se reprezenta aceeași piesă ca la București? Nu erau aceiași actori și publicul nu era aproape același?… Pentru ce, dar, s-ar fi schimbat numai rolurile?…

Tatiana îmi adusese aminte de ceea ce nu trebuia să uit niciodată.

Războiul nu este decât o simplă problemă de perspectivă, și atâta tot.

E același peisaj, văzut numai prin diferite ochiane de panoramă.

Aceeași arie exasperantă de flașnetă anunță orașului sosirea panoramei și aceeași babornița, soră cu moartea, îți întinde biletul de intrare, în schimbul banilor cu care ți-ai putea cumpăra o pâine…

Deși despărțiți prin frontul de luptă, Bucureștii și Iașii se țin încă de mână. Sunt frații care au pornit vara în excursie prin munți. Primul a alunecat în prăpastie, al doilea mai rezista încă, agățat de trunchiul unui brad. Care va fi sfârșitul, nu știu. Poate se vor prăvăli amândoi, poate vor scăpa amândoi. Depinde de prezența de spirit a excursioniștilor și de calitatea frânghiei cu care sunt legați.

Deocamdată, însă, în vârful bradului a poposit o porumbiță albă de porțelan. Se uită nedumerită în jurul ei și nu pricepe nimic din cele ce se frământă sub umbrela bradului. Pentru ea, prăpastia, ca și muntele, sunt mai netede ca o potecă pe Bărăgan. Adâncimile nu-i dau vertigiul prăbușirii și înălțimile nu-i grăbesc zborul spre mezalianțe astrale. Vine însă de departe și este obosită. Ar vrea să-și moaie ciocul în apa unui izvor ascuns, din care razele soarelui n-au sorbit încă nici un strop. Războiul s-a întins însă ca o pecingine pestetot, a otrăvit toate izvoarele munților și a îndoliat până și razele soarelui…

Nu știu dacă războiul respectă măcar simbolul biblic al porumbițelor.

Dar, pe umărul meu, ca și pe o cracă verde de brad, Tatiana și-a răsfirat degetele ca niște gheare fine de pasare obosită. A simțit, poate, că eu sunt singurul izvor de apa vie din care s-ar putea adapă în trecerea ei prin aceasta lume moartă. Și când glasul ei se agita în cuprinsul odăii mele ca zigzagul unei ramuri de măslin la poalele muntelui Ararat, ecoul fericirii biblice îi răspunde, frângându-se parcă în cele șapte culori ale curcubeului.

— Vaniușca, Vaniușca, abajaiu tiebea!…

— Taniușca, Taniușca… porumbița mea de porțelan!…