În așteptarea unor vremuri mai bune și cu speranța descoperirii unor oameni mai pricepuți, comandamentele militare fuseseră schimbate, de la șeful Marelui Stat Major, până la șefii celor mai neînsemnate unități de luptă. Rămășițele armatei noastre, completate cu diviziile proaspete ale țarului Nicolae și ajutate mai ales de practica ofițerilor din misiunea militară franceză, reușiseră să fixeze frontul pe pozițiile strategice însemnate cu stegulețe tricolore, pe harta de la Marele Cartier. Nu știu dacă era o simplă coincidență, dar cele două armate dușmane se opriseră, parcă după comanda lui Nicolae Damianovici, pe linia care avea să formeze hotarul dintre cele două țări…
Părerea mea, însă, era că adevăratul autor al acestei prime victorii românești fusese iarna. Gerul și zăpada colaboraseră cu noi, mai sincer și mai eficace decât aliații.
Se începuseră acum pregătirile pentru campania de primăvară.
Această formulă sacramentală îmi aducea aminte de expedițiile împăratului Traian contra dacilor. Pe mine, operațiile militare nu mă pasionaseră niciodată. Și dacă le uitasem pe cele învățate în liceu, cu atât mai mult, nu eram ținut să le discut pe cele încredințate persoanelor competente de pe front sau din dosul frontului.
Rolul meu, ca și al câtorva alți confrați de la cenzură, fusese hotărât în mod definitiv de către Marele Cartier General. Comandamentul suprem ne făcuse marea cinste să ne încadreze și pe noi printre colaboratorii victoriei finale. Armata românească trebuia să-și refacă mai întâi moralul său, într-o formulă mai poetică, să-și regăsească sufletul pierdut pe Jiu, pe Olt și pe Argeș. Completarea cadrelor și munițiilor era o simplă chestie de câteva contingente mai mult și de alte câteva trenuri sosite din Rusia la timp. Animatorii victoriei de mâine, însă, nu puteam fi decât noi, redactorii ziarului “România”.
Iată-ne, deci, încadrați în serviciile auxiliare ale armatei combatante!…
Amorul meu propriu, care nu-și tulburase cu nimic starea lui latentă de până atunci, începuse deodată să aibă veleități de ghiocei, și, cu toate acestea, până la primăvară, mai era încă timp!… Eroismul, însă, nu este o “salată de sezon” și primele mele simptome de eroism începuseră să-mi gâdile sufletul, ca primele dureri artritice la încheietura degetelor.
Nu-mi puteam preciza încă bine aportul activității mele eroice în marea operă de pregătire a victoriei finale. Optimismul, însă, mă însuflețea ca o sărutare pătimașă de femeie. Începusem chiar să consider războiul ca o operă a mea personală. Nu-mi rămânea decât să-mi aleg sacrificiul cu care s-o pot desăvârși. Mănăstirea de la Curtea de Argeș se dărâmase atâtea nopți de-a rândul. Dar, în clipa în care visul meșterului Manole fusese trăit aievea de propria lui soție, cărămizile se transformaseră în piatră și piatra în veșnicie. Pentru un moment, ființa de care mă lega cea mai frenetică și sălbatică dragoste era Tatiana.
Tatiana, deci, trebuia să-mi ajute la desăvârșirea operei compromisă de alții. Pe porumbița mea de porțelan aveam s-o spânzur de streașina României de mâine, cu un clopoțel de argint în cioc!…
* * *
În dimineața zilei de 27 februarie, Nicolașa îmi bate în ușă. Căciula lui de oaie albă îmi pare aureola unui sfânt venit din fundul Siberiei.
Veselia lui miroase a praf de pușcă și a ploaie de primăvară.
— Bucură-te, Mircea Fedorovici, că se sfârșește războiul… De acum înainte, avem noi grijă de toată lumea!…
Unde o fi bătut Nicolașa toată noaptea, de a nimerit la mine așa de dimineață?… Mă frec la ochi, să-l pot privi mai bine, dar frazele lui mă orbesc parcă și mai mult.
— De acum s-a sfârșit și cu țarul nostru și cu nemțoaica lui. Or să se ducă dracului amândoi după popa Rasputin…
Nu pricep nimic. Nicolașa trebuie să fie beat turtă.
— Revoluția mult așteptată a început… Preobrajenski, Valinski și Litovski au trecut de partea poporului… De acum nu ne mai temem de nimeni. Regimentele astea fac mai mult decât toată armata țarului de pe front… știi cine a dat semnalul în armată? Cărpicinicoff!…
Un soldat din regimentul Litovski… Un simplu om liber!… Bravo lui!…
Trăiască revoluția!…
Abia acum încep să pricep. Dar, în momentul de fața, este oare posibilă o revoluție în Rusia?… Nu cumva cele povestite cu atâta patos de Nicolașa nu sunt decât simple tulburări de stradă? Trebuia să mă duc la redacție numaidecât. De la Nicolașa nu puteam afla decât ecoul știrilor trecute din gură în gură. Mie, însă, îmi trebuia textul telegramelor oficiale.
Nicolașa mi-ajută să mă îmbrac. Parcă aș fi un paralitic. Îmi lipsesc doar cârjele și cele câteva sute de spectatori ca să mă însoțească până la “scăldătoarea oilor”. În stradă, Nicolașa mă părăsește:
— Luați seama să nu scrieți vreo prostie la gazetă, că pe urmă n-o să fie bine… Dacă vreți să câștigați și voi războiul, să luați apărarea poporului… Dați-o dracului de oligarhie, că nu mai merge. Să nu care cumva să combateți revoluția, că aici vă putrezesc oasele. Să știți!…
Trageți la gazetă un titlu mare, pe toată pagina: “Trăiască democrația rusă!…” La redacție nu este încă nimeni. Dau fuga la tipografie. Aici găsesc pe secretarul de redacție, care pregătește o ediție specială. Știrile sunt adevărate. În Rusia, izbucnise revoluția de trei zile. Pericolul însă părea înlăturat. Poporul se revoltase contra trădătorilor de origine germană, care puseseră stăpânire pe țar și înlesniseră dezastrele armatei pe front. Foștii miniștri și demnitarii curții fuseseră arestați. Noul guvern era format din reprezentanții partidelor democrate din Dumă. Războiul avea să continue până la victoria finală.
Puțin mai târziu, de la cenzură ni se trimite o nouă telegramă: țarul abdicase în favoarea fratelui său mai mic, marele duce Mihail Alexandrovici, care avea să semneze o proclamație către poporul și armata rusă și să pună imperiul pe bazele democrației adevărate.
Surprizele se precipită, însă. Telegramele sosesc din sfert în sfert de oră. Dar, cele noi, prezintă situația sub un alt aspect. Curiozitatea și nerăbdarea populară cresc văzând cu ochii. Mulțimea umple străzile din centrul orașului, ca într-o zi de sărbătoare națională. Opinia publică este împărțită. Unii privesc evenimentele din Rusia cu simpatie; alții continuă să se îndoiască de schimbarea radicală a situației.
Autoritățile se abțin de la orice manifestație spontană. Rezerva oficialității noastre se identifică cu statuia lui Miron Costin, care continuă parcă să buchinească în Letopisețul său, că: “nu vremurile sunt sub cârma omului, ci bietul om sub cârma vremurilor”.
După-amiază, aflăm că marele duce Mihail a refuzat tronul, până ce Adunarea Constituantă nu i-l va oferi ca dar din partea poporului rus. Majoritatea deputaților, însă, înclină spre republică.
Ultimele știri de peste Prut contribuie să deruteze complet opinia publică. Toată lumea se întreabă: “Ce are să mai fie mâine?…” Dar ce trebuia să fie cunoscut la Iași abia mâine, în Rusia se petrecuse încă de ieri!… Guvernul provizoriu fusese constituit cu atribuții dictatoriale.
Le roi est mort, vive le roi!… Cu ce autoritate însă, și, mai ales, pe ce forță se baza noul guvern, ca să poată prezida mai departe destinele fostului imperiu țarist?… Cei care apucaseră războiul de la 1877 nu puteau concepe Rusia fără țar și pe țar ca un simplu sinecurist al republicii.
Vulgarifatea acestei eventualități făcea să roșească până și obrajii celor mai mari dușmani ai țarismului. Cei mai tineri, însă, proslăveau triumful democrației și, cu discreția impusă de stare de asediu, propovăduiau chiar o revoluție la fel și în România.
Pretențiile lor însă erau exagerate, fiindcă, în momentul acela, o Românie propriu-zisă nu mai exista. Oltenia, Muntenia și Dobrogea erau ocupate de dușmani, iar fâșia de pământ pe care se refugiase regele, guvernul, parlamentul și autoritățile care constituiesc suveranitatea unui stat liber, deși purta numele de Moldova și pe hartă făcea încă parte din România, era inundată de aproape un milion de soldați ruși, care ar fi putut-o alipi oricând la Rusia. O revoluție în România, în momentul acela, ar fi fost un act de sinistră megalomanie democratică.
Războiul ne scuturase de urechi, ca un profesor ce și-ar fi prins elevii cu lecția neînvățată. Idealul nostru de până atunci fusese să trecem examenele, cu intervenția părinților sau rudelor influente. De data asta însă, căzuserăm peste un profesor bătăios, care nu vrea să știe de nimeni. Războiul ca războiul!… Au mai mâncat și alte popoare bătaie și n-au dispărut. Ce te faci, însă, cu revoluția?…
Toto, pe care îl vedeam aproape în fiecare zi, mă ținea, ca și la București, în curent cu toate noutățile interzise cunoștinței marelui public. De data asta însă, șeful de cabinet al ministrului de interne nu mi le mai spunea cu precauția destăinuirii unui secret, ci cu sinceritatea mărturisirii unei nenorociri fatale. Revoluția rusă, de altfel, desființase toate secretele de stat. Lumea începuse să știe tot ce se petrece. Măștile începuseră să cadă una după alta. Carnavalul inconștienț ei durase destul. Mascarada ipocriziei se stingea în sufletul fiecă ruia, odată cu lumina ultimului lampion de hârtie multicoloră. Sinceritatea făcea ravagii, chiar printre cei care aveau de mărturisit anumite păcate. Iașii păreau o enormă casă de nebuni. Atâta cumințenie numai la balamuc puteai găsi!…
Părerea celor în măsură să cunoască adevărata situație era că România sărise din lac în puț. Dar puțul era așa de adânc, că deschizătura ghizdurilor nu mai îmbrățișa decât un pătrat de cer senin, mare cât o față de masă pentru patru persoane.
Orice s-ar fi întâmplat, deci; dar la masa asta trebuia să mă ospătez și eu. Nu puteam admite, pentru nimic în lume, să fiu sacrificat de dragul meu unui țar imbecil, care se aruncase în apă să scape de înec un copil zvăpăiat, fără să-și dea seama că el nu știe să înoate.
Un tacâm, deci, mi-l rezervasem, din oficiu, mie. Dar pentru celelalte trei?…
Nu-mi place vecinătatea oricui. La masă, mai ales, când nu pot fi singur, mă enervează tovărășia necunoscuților care mănâncă brânză cu cuțitul, scuipă sâmburii cireșelor din compot în farfurie și se scarpină după ureche cu furculița.
Deocamdată, mi-am găsit doi tovarăși de masă. Unul este, bineînțeles, Tatiana; altul, Nicolașa. Mai îmi trebuie un al treilea și, în urmă, “la Maître d’Hôtel” poate începe să ne servească “menu”-ul.
Vreau să-mi duc, însă, generozitatea până la capăt. Mă obsedează al patrulea tacâm liber. Dacă ar fi vorba de “marea frescă a Ateneului român”, l-aș lăsa liber, până ce s-ar îndura Dumnezeu să ne dea și nouă un artist decorator. Dar, pe vremurile astea de criză alimentară, e păcat să saturi numai trei flămânzi cu mâncare rânduită pentru patru inși.
Pe Toto nu-l chem, fiindcă oficialitatea șefului de cabinet ar putea jigni sentimentele democratice ale lui Nicolașa și, poate, chiar ale Tatianei. La domnul Aivazian, iar nu mă pot gândi, fiindcă nu vreau să-l smulg din abundența bodegii la “Cocostârcul de aur”. Ca să pot încheia dar cu succes ciclul Niebelungilor, trebuie să-l caut pe al treilea la București. Primul nume care îmi vine în gând este o Walkirie. Lotty se roagă poate și astăzi pentru mine la icoana sfintei Paraschiva și dacă nemții nu vor fi reparat încă uzina electrică, probabil că Lotty ține în fiecare noapte și candela aprinsă..
Cine o fi stând acum în camera mea? Cine îmi citește cărțile din bibliotecă?… N-am luat cu mine decât pe Baudelaire, pe Laforgue, pe Rimbaud, pe Corbiere și pe Saint-Pol-Roux… Mi-e teamă chiar că, din cauza lor, a început să se vorbească de revoluție și la Iași. Poezia nouă e ca dinamita veche. Când crezi că nu mai e bună de nimic, atunci face explozie singură. Am lăsat însă pe Villon, pe Ronsard, pe Mallarmé, pe Verlaine, pe Francis Jammes și toate romanele autorilor cu numele legat de câte o casă de nebuni. Pe Lautreamont l-am împrumutat Tatianei să-l citească. Efectul l-am constatat chiar a doua zi.
Tatiana mă sărută acum ca o meduză. Deși foarte personal, sufletul slav se adaptează, foarte ușor, oricărei formule de intelectualitate superioară.
De când i-am dat să-mi citească autorii favoriți, Tatiana are aerul că încearcă să mă instruiască ea pe mine. Zilele trecute mi-a vorbit de Gerard de Nerval și de Villiers de l’Isle Adam… Pe Aloïsius Bertrand l-am dat lui Nicolașa. Poemele lui Gaspar de la Nuit cadrează cu firea lui spontană și întunecată ca o sală de spectacol înainte de ridicarea cortinei. Nicolașa, însă, este un rus absurd. Principiile lui democratice l-au îngrădit ca pe o vespasiană în paravanul de tinichea atenuat cu afișe de teatru și reclame comerciale. Nu mai admite acum nici aristocrația intelectuală…
Dar mai am la masă un loc liber. Nicolașa, desigur, l-ar rezerva doleanței colective a papagalilor dresați să țipe “Trăiască libertatea”.
Din fundul perspectivei celor trei sute km. de la Iași la București, Lotty îmi aruncă parcă o mustrare sfioasă și imensă, ca resemnarea capitalei după ocuparea ei de armata dușmană… “Nu, dragă Lotty… Nu te-am uitat încă și nici n-am să te uit vreodată.
Dar, la masă, nu trebuie să stai niciodată cu două femei pe care le-ai avut. Și afară de astea, mi-e teamă că, odată ajunsă la Iași, vei cere să mănânci iar usturoi… Rămâi la București, dar. Am să te regăsesc, după ce revoluția rusă și Tatiana și-or spune ultimul lor cuvânt…” A, da!… Iată și pe al patrulea comesean. L-am găsit. Trebuia să mă gândesc la el chiar din primul moment. E Laurențiu Blebea, pe care Toto și-a propus să-l aresteze, imediat ce-și va vedea visul cu ochii. E spionul nemților din timpul neutralității noastre. E trădătorul cauzei naționale și al vagoanelor de cereale românești trecute peste Carpați!…
Nu mai păstrez pentru Blebea, în sufletul meu, nici un fel de dragoste, nici măcar reflexul unei linguri de lemn într-o strachină cu ciorbă de linte. Dar dacă Blebea a reușit să ne înșele pe toți ca să-și poată duce infamia cu succes până la capăt, înseamnă că Blebea este cu adevărat un om mare și merită să stea la masa celor patru. Eu, cel puțin, îl găsesc, în momentul de față, superior nouă tuturor. Eroii lașității conservatoare de la Iași nu se pot compara nici chiar pe departe cu atitudinea eroică a celui ce riscase tot timpul să dispară prin asasinat sau sinucidere. Cei care tremurau în mână cu telegramele sosite din Rusia, invidiau acum și atitudinea lui Blebea dinaintea declară rii de război, și soarta lui după problematica încheiere a păcii…
Ofer lui Blebea, dar, locul de cinste din capul mesei. Știu că masa este pătrată și nu are nici un atribut ierarhic. Dar capul mesei va fi acolo unde va sta Blebea. Mă închin înaintea lui, ca în fața geniului reprezentativ al unei rase. Blebea este mai armonic, mai simetric, mai dinamic și mai extatic, și decât mine, și decât Nicolașa, și chiar decât Tatiana — singura femeie, până astăzi, care m-a obsedat mai mult de trei zile.
* * *
Rușii au înnebunit de-a binelea. De altfel, fericirile neașteptate îți zdruncină totdeauna creierii. Democrația face ravagii înspăimântătoare. Nu știu ce-ar putea fi în Rusia, unde noul regim a trebuit să niveleze o întreagă serie de clase sociale. La Iași, însă, deosebirea dintre soldați și ofițeri a dispărut cu totul. Salutul superiorului s-a redus la o chestie de bunăcreștere. În primul moment, cocardele roșii apăruseră numai pe pieptul stâng al uniformelor pământii. Cu timpul, însă, ele s-au urcat până la șapcă și în prezent astupă cu totul vechea cocardă țaristă cu culorile ordinului “Sfântu Gheorghe”. Emblema democrației li s-a urcat pâna la creier, ca manifestațiile unui sifilis în faza terțiară. Cu cât soldatul este mai democrat, cu atât cocarda este mai mare. Unele ating circumferința unei străchini cazone. Altele sunt împodobite cu banderole de aceeași culoare, care atârnă pe uniforme ca dârele de sânge ale unor răni imaginare. Fiecare soldat din armata Rusiei democrate concurează parcă pentru un loc de figurant în opera Carmen. Cei mai sprinteni își iau aere de toreadori. Spiritul de imitație al celor mai simpli îi încadrează în ceata picadorilor, iar cei care nu pot pricepe încă ce înseamnă cocarda roșie, îndeplinesc, ca și mai înainte, rolul taurilor, deși, în majoritatea lor, nu sunt decât niște simpli boi.
Luptele pe front nu-i mai interesează. De altfel, bieții oameni au, poate, dreptate. Ce caută ei în România?… Cum pot cetățenii Rusiei democrate să se lupte pentru o țara oligarhică?… Emisarii de peste Prut avuseseră grijă să sosească la timp, ca să poată strica mecanismul fostelor manechine țariste. Oratorii de la Iași, ca și cei de pe front, le explicaseră ce înseamnă un soldat democrat, care, la urma urmelor, nu era decât un cetățean liber și atâta tot.
Printre aceștia, cel mai înfocat propagandist era Nicolae Damianovici!…
Nicolașa dispăruse pentru câtva timp din Iași. Domnul Aivazian era dezolat, fiindcă nu știu ce pusese tocmai la cale cu cel mai de seamă client al bodegii la “Cocostârcul de aur”. Tatiana jura că nu are nici o știre de la el. Bănuia, însă, că trebuie să fie în Rusia, unde se pregătește temelia lumii noi, pe care eu și confrații de la ziarul Marelui Cartier nu o puteam pricepe încă. Tatiana, însă, vorbea din auzite. Deocamdată, n-o interesa decât faptul că răniții din spital se împuținaseră și că alții noi nu mai soseau de pe front. De câte ori încercam să-i cunosc părerile asupra viitorului, Tatiana îmi da aproape același răspuns. Fiindcă îmi jurase, să nu se despartă niciodată de mine, căuta să mă convingă că în Rusia de mâine s-ar putea trăi mult mai convenabil decât în România betejită de război. Nicolașa avea relații în toate cercurile intelectuale din Petrograd și Moscova. În felul lui, Nicolașa era un om superior care putea juca un rol preponderent în noua Rusie, dacă, bineînțeles, s-ar fi lăsat de băutură…
Porumbiței mele de porțelan începuse să-i crească gheare de erete!…
Iată-l, însă, pe Nicolașa apărând din nou la Iași. Fusese la Chișinau, unde se pusese de acord cu “tovarășii” basarabeni asupra unor anumite chestii care interesau frontul românesc și chiar dosul frontului de la Siret până la Prut.
Dar Nicolașa este curat nebun, i s-a urcat și lui democrația la creier!…
Bine i-a spus Tatiana, că o să moară de paralizie!…
* * *
E luna mai.
La Iași, a înflorit parcă amintirea trandafirilor de altădată. Armata noastră refăcută a început să înlocuiască pe front unitățile rusești, de care comandamentul superior nu mai este sigur. Pe strada Lăpușneanu trec regimentele de vânători, care au început să pună pe gânduri pe membrii sovietelor rusești și diferiții comisari ai poporului pripășiți și pe la noi…
Soldații cântă din gură și din frunză. În capela fiecărui, o altă frunză de stejar îi înfrățește, parcă, cu pădurile din mijlocul cărora s-au desprins.
Cântecul lor răsună mai puternic și mai departe ca toate discursurile patriotice și minciunile sentimentale cu care fuseseră cântați prin cărți, prin ziare, prin întrunirile publice și prin parlamentele românești sau ale diferitelor țări aliate. Din marșul lor, din chipul lor și din cântecul lor simplu, sfios și totuși grav — ca și clipele acestea în care pornesc spre moarte — simt cum se desprinde, imensă și curată, întreaga jale și vitejie strămoșească, pe care eu nu le-am cunoscut-o decât din veșnica și obsedanta lor “frunză verde”.
Cu aceeași frunză verde, prinsă în capelă și între buze, se duc, și de data asta, pe front. Toți sunt la fel. Parcă toți n-ar fi decât același țăran român multiplicat în rândurile regimentului ce parcă nu se mai sfârșește.
Redactorii de la ziarul Marelui Cartier au ieșit pe trotuar ca să-i aplaude. Animatorii eroismului pe hârtie își anticipau colaborarea cu executanții operei lor, pe front. Era singura ofensă pe care grațiații sorții o puteau aduce condamnaților la moarte!…
Eu m-am retras în fundul redacției, cu Nicolașa care a venit să mă vadă. Rusul a văzut scena și mi-a priceput revolta.
— Așa e că-i păcat să moară atâta lume?… Trebuie să se sfârșească odată și cu măcelul ăsta. Noi o să ne facem datoria până la capăt.
Rămâne ca și voi să ne ajutați frățește. Noi nu mai luptăm. Nu te lua după informațiile Cartierului. Ăștia nu știu nimic. Rușii nu mai luptă, fiindcă n-au pentru ce să mai lupte. Dacă vă simțiți în stare să luptați singuri cu nemții, bravo vouă!… Am s-o vad eu și pe asta… Nu încercați însă marea cu degetul… Hai să dăm mai bine mâna frățește și să nu lăsam pe mâine ce putem face astăzi… Dacă am reușit să scăpam noi de țarul nostru, dar voi de al vostru!… Ce? Crezi că-i mare lucru?…
Un simplu păhărel de coniac !… Îl dai pe gât dintr-o singură dată… și-atâta tot!… Încerc să-l potolesc. Dar Nicolașa se aprinde și mai tare:
— Ascultă-mă pe mine. Să știi că le vine rândul la toți. O să se curețe unul după altul… Ai să vezi că, după noi, n-au să mai lupte nici nemții… Noi nu stăm degeaba. Lucrăm vârtos, că ne-am legat cu jurământ de moarte. Deviza noastră este: Donec totum impleat orbem.
Până ce nu vom cuceri pământul tot, nu ne lăsăm… Să fie al tuturor, nu numai al unora!… Să-l împărțim frățește… Fiecare cu bucățica lui…
Ce?…Ai ceva de zis?… Fiindcă ești pus astăzi la adăpost de gloanțele nemțești, crezi că n-are să te ajungă mâine gheara propriilor tăi călăi?… Ce-ai făcut până acum în viață?… Ce te-au lăsat să faci, ăi care nu știu să facă nimic?… Câine de curte boierească vrei să trăiești toată viata? Să-ți fie rușine!… Ajunge atâta lașitate… Mișcă-te o dată și tu, să le spui cine ești… Nu mai aștepta degeaba, că ei n-au să te cunoască niciodată… Hai cu noi!… Hai să vezi ce înseamnă să fii om liber, om mare, supraom!…
Nu-i pot răspunde nimic, fiindcă regimentul de vânători a trecut și colegii au început să intre în redacție. Unul din ei își freacă mâinile de bucurie:
— Grandios spectacol!… N-am ce zice… Hei, domnul Gorski…
Vânătorii noștri luptă, nu se încurcă!… Volga dumneavoastră o fi ea mare, dar prea e plină de nămol!… Dumneavoastră parcă nu aveți sânge în vine… Până să vă hotărâți s-o mișcați din loc, vă dă neamțul mereu peste cap… Dar, ia să vezi cum au să se schimbe acum lucrurile…
Așteaptă numai s-ajungă vânătorii noștri pe front!… I-ai văzut?…
Oltenii, săracii!… Oltul nostru n-are nămol în el… Are, amestecat în apă, sânge de roman și dac!…
Nicolașa își clatină capul distrat și crâșnește printre dinți donec totum impleat orbem, în timp ce colegul meu de redacție continuă:
— Am să trag un articol, să se ducă pomină!… Dacă nu mi-or da pe “Mihai Viteazul” nici de data asta, să le fie rușine!…