Locomotiva noastră urlă ca un câine la lună plină. Primele macaze ne zgâlțâie ca niște sughițuri nervoase și, pe peronul gării de Nord, un grup de prizonieri germani urează: Willkommen în der Heimat, primilor bucureșteni sosiți de la Iași fără “ausweis”.
Cobor din tren, ca și cum m-aș fi întors din vilegiatură. În cele două nopți și două zile de drum, mi-am recapitulat zadarnic episoadele faimoasei “Expediții a celor zece mii” și împreună cu tovarășii de vagon mi-am pregătit vocea să salut orașul natal: Talassa!… Talassa!… Scontasem însă o emoție la care, probabil, nu aveam nici un drept. Momentul liric mă trădase ca un aliat de ocazie, de care nu mă lega nici o afinitate sufletească. Îmi dau seama, încă o dată mai mult, că eroismul este un fel de articol de lux, pe care nu mi-l pot introduce în suflet, nici măcar prin contrabandă.
Privirile binevoitoare ale curioșilor încep chiar să mă enervezc. Și nu sunt măcar îmbrăcat în uniformă militară!… Cel puțin, i-aș putea minți că vin de pe front… Dar așa — civil, cu ghete de la misiunea americană, palton cu blana de la Odesa, pălărie de la “Herbert James” și cravată de la “Charvet”, nu pot avea altă scuză decât aceea, poate, ca n-aș fi român…
Noroc însă că nu mă cunoaște nimeni și, de la gară până în strada Carol, mă strecor ca chiurasatul “Goeben” printre vasele flotei engleze din Marea Mediterană. În drum, spre casă, admir arcurile de triumf pe care inscripția “Trăiască România Mare” se repetă ca galoanele de aur ale unui general, ajuns pe culmea ierarhiei militare. Noul calificativ al țării nu-mi pare deloc exagerat. Dacă nu mă înșel, pe vremea lui Mihai Viteazul, România fusese chiar ceva mai mare!… În schimb, constat cu bucurie că aspectul orașului nu s-a schimbat deloc și că, mai ales toamna, Bucureștii oftează la fel, fie că plecăm noi și vin nemții, fie că pleacă nemții și venim noi… În poarta casei, mă opresc o clipă. Sunt mai mult plictisit, decât emoționat. Mi-am adus aminte că, la plecare, Viki îmi dăduse o cruce gamată, pe care îi promisesem c-am s-o păstrez. În clipa aceea, însă, cruciulița se găsea la gâtul Tatianei… și Viki e capabilă să-și aducă aminte de angajamentul meu solemn…
Ah!… Dacă ar fi fost o șuviță de păr, așa cum se obișnuiește în asemenea cazuri, i-aș fi cântat poate și eu ca Marcel Legay, la Noctambules: “Et toujours ma cocarde unique Fut cette mêche de cheveux Que je serrais d’un poigne nerveux Contre mon coeur, sous ma tunique”.
Dar, în tot timpul războiului, nu purtasem niciodată o tunică militară și, în locul tradiționalei șuvițe de păr autentic, Viki își legase amintirea de un lucru cu totul străin ființei sale.
Ciudată împerechere de lucruri sfinte!… Lotty îmi ceruse, la plecarea mea, icoana sfintei Paraschiva, iar Viki îmi dăduse o cruce…
Atâta prozelitism nu cred să fi putut face în strada Carol nici chiar apostolul Pavel.
Abia acum încep să mă neliniștească surprizele reîntoarcerii mele la București. Simt cum emoția revederii celor două femei începe să fie copleșită de răspunderea vinovatei mele atitudini…
Treptele scării parcă nu se mai sfârșesc… “Mai lungă-mi pare scara, acum la-ntors acasă.” În fața ușii mă opresc să răsuflu. Nu sunt obosit. Dar o ușă în care n-ai mai bătut doi ani de zile e ca un prieten bolnav de tifos exantematic. Nu știi dacă trebuie să-i dai mâna sau să-i vorbești numai de la distanță.
N-am fost niciodată așa de emoționat. Nu mi-am anunțat sosirea nimănui. Cei care ar fi putut să mă aștepte, poate nici nu vor să mai știe că exist… Cartea mea de vizită a dispărut de pe ușă. Probabil că, în lipsa mea, în dosul geamului cu perdeluțe de mătase verde se perindaseră alte nume. Dar cel puțin amintirea numelui meu o fi rămas undeva, în aceasta cutie a Pandorei pe care mi-e teamă parcă s-o deschid?…
Lotty și Viki mă cred, poate, plecat pentru totdeauna. În doi ani de zile, la Iași a murit atâta lume, că cei care se întorc par mai repede fantoma celor care au plecat.
Dar nu cumva mă înșel?… Aceasta să fie oare ușa pe care altădată intram ca ecoul unui acord de violoncel, pe care Mauriciu Pollak îl trimite doamnei Grümberg de pe lumea cealaltă?… Nu știu în care din noi doi s-a schimbat ceva… Ușa nu mai are clanța de alamă galbenă pe care i-am lăsat-o la plecare. Probabil că nemții o transformaseră în cămăși pentru gloanțele cu care credeau să ne poată goni și de la Iași. Alama asta, însă, ne-a atras cu puterea unui magnet și ne-a adus din nou la București.
Iată-mă, dar, din nou în fața ușii mele. De data asta, o recunosc.
Butonul soneriei electrice îmi sărută degetul arătător, ca o buză rece de convalescent…
Din cadrul ușii, o servitoare pe care n-o cunosc mă măsoară din tălpi până în creștet.
— E cineva acasă?
— Nu e nimeni…
— Unde e cucoana?
— A plecat cu domnul…
— Care domn?
— Domnul doctor…
— Care doctor?
— Bărbatul cucoanei…
Presimțirile nu mă înșelaseră, dar. Lotty se mutase în alta parte.
Din odaia mea plecasem cu adevărat pentru totdeauna… Fatalitatea îmi suprimase una din primele revederi pe care le scontasem, neîntrerupt, timp de doi ani de zile.
— Nu știi unde s-a mutat chiriașa cea veche?
— Care chiriașă?
— Doamna Grümberg.
— Păi tot doamna Grümberg stă și acum, dar nu-i mai zice așa… s-a măritat cu domnul doctor Hirsch și au plecat amândoi în Germania.
După nedumerirea cu care mă privește servitoarea, pricep care trebuie să fi fost propria mea nedumerire. Încerc să mă reculeg, să mă regăsesc, să mă recunosc. Revederea, la care trebuia să renunț, îmi fusese poate cu mult mai scumpă decât a camerei mele, pe care o bănuisem în primul moment. Servitoarea mă întreabă cu oarecare temere:
— Dar dumneavoastră cine sunteți? A, da!… Uitasem aproape că trebuia să fiu și eu cineva! …Mi-era teamă, însă, că cel care se întoarce nu mai putea fi cel care plecase.
— Eu sunt chiriașul cucoanei… Am fost până acum la Iași… Mircea Băleanu.
Servitoarea tresare și îmi țipă la ureche, ca o trompetă militară:
— A!… dumneavoastră sunteți conașul Mircea?… Bine ați venit!…
Poftiți, vă rog… De când vă așteaptă domnișoara!… Toată ziua vorbește de dumneavoastră… Domnișoara Viki n-a plecat… Nu știați? Așa a lăsat vorbă conița… Să v-aștepte mai întâi pe dumneavoastră și pe urma să plece și dumneaei…
Viki, însă, nu este nici ea acasă.
Apartamentul este aproape gol. Lotty și-a vândut, la plecare, toate mobilele. N-a mai rămas decât strictul necesar, cu care Viki trebuia să-mi aștepte întoarcerea. Restul are să-l vândă probabil ea, după ce n-am să mai fiu pentru ele decât simpla amintire a unui fost chiriaș… În odaia mea, deocamdată, nu s-a schimbat nimic. Icoana sfintei Paraschiva mă așteaptă în peretele unde o lăsasem. Surâsul ei, însă, are parcă ceva din senzualitatea buzelor cu care Lotty îi destăinuise, la plecare, pentru ce nu mă mai poate aștepta. Și Lotty îi lăsase parcă secretul clipei când sufletul trecutului profan palpitase pentru prima dată în lumina sfințită a unei candele. Servitoarea îmi explică, grăbită și guralivă:
— În odaia dumneavoastră a dormit până acum domnișoara Viki.
Nu vă lipsește nimic. Lucrurile sunt toate la locul lor, așa după cum le-ați lăsat dumneavoastră. Domnul doctor a stat la început în odaia domnișoarei, până ce și-a făcut vorba cu conița și s-au luat. Seamănă cu dumneavoastră — bătu-v-ar norocul — ca două picături de apă… Parcă ați fi frați… Îmi spunea mie conița, dar tot nu credeam… și ce-a mai plâns când a plecat!… Îl iubește dumneaei pe domnul doctor, nu-i vorbă…. dar, oricum… Îi vine greu omului să se despartă de țara lui…
Dacă nu-i băteau ai noștri pe nemți, rămâneau cu toții la București, că și domnului doctor mult îi plăcea la noi… Se vede, însă, că așa i-a fost scris coniței… N-a avut parte de țara noastră… Dacă au plecat nemții, a trebuit să plece și dumneaei după bărbat. Nu se putea altfel…
* * *
Viki s-a întors din oraș. Aproape n-o mai recunosc. A crescut mare.
S-a rotunjit la față și la șolduri. Pulpele i s-au împlinit ca un desen cercetat de profesor și sânii au început să-i puncteze bluza, ca două cornițe de miel care suge încă la oaie. I-au dispărut și pistruii de pe obraz și privirile bănuitoare de pe sub gene. Ochii i s-au limpezit ca doua mărgele albastre de Murrano, iar cârlionții părului par niște mătănii de chihlimbar de Buzău.
Viki are șaptesprezece ani și trei luni!…
Exact așa trebuie să fi fost și Lotty, pe vremea când era iubită de Mauriciu Pollak.
Vreau s-o sărut. În lipsa mamă-sii, pe cine oare aș fi putut săruta în casa asta, în care, trei ani de-a rândul, nu-mi precupețise nimeni sărutarea?…
Viki, însă, mă oprește revoltată.
—O, o, o!… Ce înseamnă îndrăzneala asta? Ai înnebunit?… Pe toți v-a zăpăcit, așa, victoria?…
Nu vedeam nici o legătură între victoria armatei noastre; de data asta asigurată, și o eventuală înfrângere a mea personală. Refuzul neașteptat al fetei, însă, îmi aduce aminte de îngăduința mamei sale. Încerc să-mi stăpânesc enervarea.
— Nu vrei să te sărut, Viki?
— Să mă săruți?… Pentru ce să mă săruți?…. Îngân rușinat ca un elev prins cu lecția neînvățată:
— Fiindcă simt nevoia să sărut pe cineva… Vreau să-mi sărut trecutul… amintirea fericirii mele în casa voastră… Tu nu înțelegi că, în clipa asta, trecutul meu ești tu…. Tu singură!… Afară de tine, ce-a mai rămas din tot trecutul meu în casa asta?…
Viki își pleacă ochii și nu răspunde.
Eu continuu:
— Haide, Viki… Vino să te sărat, ca un frate mai mare ce-ți sunt…
Tu ești sora mea cea mai mică și cuminte, care nu m-ai dat uitării. Tu singură m-ai așteptat… Tu singură m-ai iubit cu adevărat!…
Viki mă privește încruntată:
— Nu este adevărat… Cine ți-a spus că te-am iubit?…
— Tu singură… Adu-ți aminte… Ce mi-ai spus și ce mi-ai dat în noaptea plecării mele la Iași?…
— Eu?… Nu-mi aduc aminte… Încep să înțeleg. Viki încearcă să nu-și mai aducă aminte nimic din ce s-a hotărât să uite pentru totdeauna. Probabil că Viki a rămas același copil încăpățânat, care mă ura la fel ca și pe vremea când mă spiona prin gaura ușii. Și Viki are, poate, dreptate. Domnișoara Grümberg nu mai este copila de cincisprezece ani, pe care o lăsasem la plecarea mea. Acum e fată mare… În primul moment, îmi fusese teamă de amintirea copilei de acum doi ani. Ironia fetelor mari, însă, este mai periculoasă decât otrava cuțitelor ruginite. Și otrava a început chiar să-și facă efectul….
E răzbunarea talismanului înstrăinat, care îmi purtase noroc în pribegie!…
Din mulțimea învingătorilor ce se întorceau de la Iași, eu eram, deocamdată, primul învins. Și Viki nu-mi dă nici măcar timpul să mă dezmeticesc.
— Ți-a spus servitoarea că trebuie să te muți numaidecât? La 15, predau apartamentul proprietarului…
Eram dat afară ca un lucru de prisos. Odaia în care, trei ani de-a rândul, mirosise a levănțică, începuse să pută a acid fenic. Caricatura trecutului îmi schimonosea parcă imaginea prezentului, pe care crezusem că-l voi putea înnoda la infinit de firul solid al Parcei, care până atunci îmi fusese mereu binevoitoare…
Tulburarea mea, însă, nu făcea nici un efect asupra micului meu călău. Viki continua să-mi citească sentința de moarte:
— Trebuie să-ți cauți numaidecât altă odaie în oraș… Grăbește-te, însă, până ce nu se întorc toți refugiații… Să știi că odăile s-au scumpit grozav, de când cu victoria românilor… Cu prețul ăsta, nu mai poți găsi odaie nici la mahala!… Îmi dau seama că nu mai am ce căuta în casa asta. De data asta, în odaia mea mă simt mai străin ca în prima noapte petrecută în odaia domnului Aivazian…
Lotty a plecat…
Pe Viki am pierdut-o…
Jenny n-a existat niciodată pentru mine…
Tatiana este încă la Iași… Și zorii zilei de mâine întârzie parcă să se arate la orizont…
Eram sigur că dintre învingătorii întorși la București foarte mulți n-aveau să se aleagă cu nici un trofeu. Mă îndurera, însă, faptul că tocmai înfrângerea mea personală trebuia să servească de preludiu deziluziei naționale de mai târziu.
Mă ridic solemn și plin de mărinimia unui decret regal de grațiere:
— Bine… Plec… Dar să știi că nu plec, până ce nu te sărut, mai întâi… Lasă-mă să te sărut, Viki…
— Fii serios, Mircea…
— Lasă-mă să te sărut, scorpie mică…
— Astâmpără-te că țip… A!… A!… Bestie!… Be… be… Bâ… bâ… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
— Iartă-mă, Viki. Nu fi supărată pe mine… Dar… Dar… noblesse oblige… Tu, pesemne, uiți că eu sunt unul din animatorii victoriei finale!…
Atâta lucru măcar merit și eu de la tine…
Viki și-a ascuns capul în pernele patului și plânge cu hohote, ca apa fierbinte dintr-un samovar. Mă apropii de ea și îi mângâi părul răsfirat pe trupul subțire și delicat, ca un arc în clipa când se îndoaie ca să azvârle săgeata.
Bestia a fost atinsă drept în inimă. Și bestia rănită, încep să-mi dau seama că sunt eu.
De ce plânge Viki?… De ce plâng femeile când nu-și pot spune tot ce vor?…
Aventura mamă-sii o dezgustă. Din clipa în care mintea a început să-i lămurească nedumeririle copilăriei, Viki i-a iertat trecutul, dar și-a rezervat dreptul să-și hotărască singură viitorul. Probabil că Viki este cea mai tânără adeptă a principiilor lui Wilson… Dacă ar fi să n-o mai vadă pe mamă-sa niciodată și tot n-ar pleca din țară. Deocamdată are de gând să se ducă la Galați, la un unchi al ei… Știe bine că acolo are să moară de urât. Dar nici la București nu mai poate rămâne. De când a plecat mamă-sa, nu mai are pe nimeni aici. Pentru ea, mamă-sa este ca și moartă. Și, din moștenirea părintească, nu vrea să păstreze nimic, nici chiar amintirea fostului chiriaș, care ar putea-o face să roșească.
Ce repede a crescut Viki!… Parcă ar fi România Mare. Și eu, ce repede am îmbătrânit!… Parcă aș fi… Dar nu. Nu, nu… Pune strajă, Doamne, gurii mele!…
* * *
M-am mutat, provizoriu, la hotel. De la fereastră, privesc în piața Teatrului Național și în lungul Căii Victoriei ultimele pregătiri pentru primirea suveranilor, generalului Berthelot, guvernului, armatei române, detașamentelor aliate și a primilor eroi sosiți de la Iași cu trenurile speciale. În clipa asta, Bucureștii parcă e cel mai frumos oraș din lume. Mi-e teamă, însă, că în capitala României Mari podoaba zilelor de mâine o vor face aceeași oameni mici.
Am rămas singur …
Mă mângâi cu iluzia Ceahlăului că ar fi mai mare decât Negoiul sau Caraimanul!…
Ce mic păream la Iași, alături de Nicolașa!… Până și Tatiana părea mai mare, alături de mine. Și domnul Aivazian, ce sus trebuie să se fi înălțat!… “Cocostârcul de aur” plutește pe deasupra banalului triunghi de cocostârci tout simplement!… Laurențiu Blebea doarme în cimitirul eroilor de la Iași, iar Toto Radian și-a asigurat un scaun de deputat în Ardeal. Și Ardealul e plin de mine de cărbuni, de fier și de aur!… Din desișul brazilor seculari, surâsul Canaanului incendiază, cu simplul lui miros de rășină, venerabilul suflet al Patriarhilor români!…
De data asta, însă, Istoria n-are să se mai repete, fiindcă Istoria adevărată nu-i decât legenda unei realități inexistente. Moise nu va mai muri pe muntele Sinai și pustiul Arabiei nu va mai albi decât oasele eroilor necesari pentru morala fabulei… Fabula este pâinea de toate zilele a omenirii!… Adevărul displace, dezgustă, deprimă, distruge.
Adevărul cade totdeauna la fund, greu ca plumbul… Minciuna, însă, vrăjește, orbește, însuflețește, înalță. Minciuna zboară totdeauna pe deasupra, ca gunoaiele în vânt… Nu ne place adevărul, fiindcă prea ne temem de el. Adorăm, în schimb, minciuna, fiindcă ea nu ne contrazice niciodată… Și totuși, în România Mare, ce mic îmi pare că sunt, de când am rămas singur…
Viki a plecat la Galați, iar Tatiana îmi scrie că nu mai vine la București. Se întoarce în Rusia cu Nicolașa, pe care s-a hotărât să-l ia de bărbat. Și-a dat seama că n-are să poată trăi în România, că dragostea ei de la Iași n-a fost decât pasiunea unui copil pentru o păpușă nouă și că viața adevărată nu sunt liniile paralele, ci secantele care ciopârțesc sfera…
I-am răspuns: “Facă-se voia ta”, și atâta tot. Pumnul lui Nicolașa nu va mai amenința decât fantoma unei amintiri neplăcute și amintirea trecerii lor prin România nu va fi decât mirosul greoi al gunoaielor aprinse în ziua celor patruzeci de mii de sfinți mucenici…
Sunt singur.
Lotty parcă îmi bate iar în ușă, îmi deschide fereastra și mă cheamă să văd ce se petrece în stradă.
Pestetot nu-i decât: roșu, galben, albastru!…
Zgomotul mulțimii se ridică în văzduh ca fumul sacrificiului biblic, pe care Dumnezeu îl primește, în fine, și din partea poporului român.
Clopotele bisericilor încep să bată cu gravitatea unor sentințe definitive… Țignalele gardiștilor le acompaniază cu grația stridentă a unor intervenții inutile… Și bubuitul tunurilor le răspunde la fel ca în ziua când, în strada Carol, se sărbătorea falsa noastră victorie de pe Argeș…
De data asta, însă, mulțimea nu mai fuge înspăimântată. Balcoanele nu se mai golesc și ferestrele nu se mai închid. Aeroplanele dușmane nu mai vin să bombardeze Bucureștii.
De data asta, sosesc învingătorii, stăpânii, români!…
Dintre cei sosiți cu o clipă mai înainte, fac parte și EU.
Dar eu, ce-am făcut mai mult decât alții, ca să-mi pot încadra chipul în aureola de roșu, galben și albastru, ce-mi flutură prin fața ochilor?…
Mulțimea din stradă m-a exilat parcă în pervazul ferestrei, ca pe o cucuvaie singuratică, în crăpătura unui zid de biserică incendiată de război…
Simt cum încep să mă dizolv în propria mea singurătate, ca culorile drapelului național după atâtea intemperii. Din mine n-a mai rămas parcă decât flacăra mincinoasă de la rădăcina nucului bătrân, sub care a fost îngropată, pe vremuri, o comoară… Închid fereastra și în patul hotelului în care n-am dormit încă nici o noapte, mă întind, rigid și drept, ca o linie geometrică.
Ciudată coincidență… Abia acum îmi dau seama că patul acesta e prea scurt pentru mine. Parcă m-am culcat în patul lui Procust… Și în timp ce aclamațiile mulțimii din stradă pătrund prin fereastra închisă până în odaia mea, chipul legendarului bandit din vechea Attică se desprinde parcă din penumbra perdelelor și pășește hotărât spre mine.
— Ce vrei, ilustre cetățean al României Mari?
— Vreau să te ajustez cu patul în care ai să dormi de azi înainte…
Am venit să-ți retez picioarele și capul…!
martie — aprilie 1924