Căderea Bucureștilor nu impresionase pe nimeni peste măsura tensiunii lui sufletești. Ea fusese așteptată cu enervarea firească a părintelui prevenit că o să-i rămână copilul repetent. Dar, atâta tot… A repeta o clasă nu înseamnă numaidecât a te sinucide. Ba, de cele mai multe ori, un an pierdut în școală, înseamnă un an mai mult câștigat în viață.
Căderea Turtucaiei, bunăoară, fusese cu adevărat o surpriză nebănuită. Dezolarea opiniei publice împrumutase pe alocuri aspecte și accente de tragedie antică. Dar cum il n’y a que le premier pas qui coute, amorul nostru propriu se șlefuise cu timpul în așa fel, că mărinimia neputinței noastre de rezistență acordase aproape în mod gratuit dușmanului mai bine de jumătate din pământul patriei. Eroismul celor de pe front devenise chiar o problemă de inconștiență mecanică…
Trenul însă pornise din gară și nu mai avea cine să-l oprească.
Mecanicul și fochiștii săriseră de pe locomotivă, în plină viteză.
Unii din ei, e drept că-și frânseseră gâtul. Dar aceștia erau numai câțiva. Pasagerii însă, care aveau să se prăpădească poate până la cel din urmă, se găseau închiși ermetic în vagoane și numărul lor era de mii, de sute de mii, de milioane, poate…
Așa e când pleci la drum. Călătoriile, e drept, că-ți completează cunoștințele. De cele mai multe ori, însă, îți descompletează bagajele și chiar trupul!…
Capitala țării era acum la Iași.
Bahluiul se umfla în… ape, de bucurie că Dâmbovița, “apă dulce”, și-a pierdut președinția consiliului de administrație al Societății de H2O națională. Ce apă parvenită și Dâmbovița asta!… întâmplătoarea ei rudenie prin alianță cu capitala îi asigurase în geografia țării o situație superioară tuturor celorlalte ape curgătoare din România. Siretul, Prutul, Argeșul, Oltul și chiar Dunărea, trebuiau să i să ploconească până la pământ și să-i recunoască celebritatea din Enciclopedia Larousse. De data asta însă, importanța Dâmboviței fusese redusă la aprecierea justă a dușmanului, care o judecase probabil după insuficiența debitului de apă și dezgustătorul ei hal de murdărie.
Iașii se răzbunau de vitregia vremurilor și evenimentelor istorice care îi răpiseră hlamida și coroana domnească, dăruite de Vodă-Lăpușneanu. E drept că bisericile Trei Ierarhi și Sfântul Nicolae, cu zidurile lor încondeiate ca o colivă, nu-și puteau ascunde păcatul de a fi cunoscut și ele pe Lecomte du Noüy. În schimb, biserica Sfântul Sava părea că propovăduiește în deșert: “Lăsați arhitecții români să vină la mine”, iar turnul Goliei mustra cu blândețe pe bucureștenii rătăciți prin curtea bisericii: “Unde vă este turnul Colței, risipitorilor de neprețuite moșteniri strămoșești?”…
Guvernul, parlamentul, ministerele, biroul cenzurii, legațiile străine, cafeneaua “Capșa”, bodega “Mircea” și Calea Victoriei, de la “Hotel Bulevard” până la Ateneu, s-au instalat la Iași. În București n-au mai rămas, probabil, decât provincialii surprinși de evenimente.
Când te muți dintr-un apartament în altul, iei cu tine și mobilele, și telefonul, și lămpile electrice, dacă le-ai instalat tu. Nimic mai natural, dar, ca Bucureștii să se mute la Iași cu tot ce-i aparținea. Noul apartament era mai strâmt, dar mai sigur. Era plin de igrasie și de ploșnițe, dar nu avea nici un fel de “Herr” doctor de la Heidelberg și nici un strateg bulgar. Fiecare se aranja după putință sau, mai bine zis, după noroc, intervenția autorităților nu putea mări cu nimic bunăvoința localnicilor. Saloanele, birourile și sufrageriile fuseseră desființate. Toate încăperile unui apartament trebuiau de acum înainte să servească numai de odăi de dormit, Iașii fusese transformat într-un vast dormitor de seminar, fiindcă dintre toți bursierii statului, seminariștii singuri obișnuiesc să se închine seara la culcare și dimineața la sculat. Seminariștii Iașilor erau bucureștenii, care, neputându-se dezmetici încă de emoția primelor zile, continuau să invoce pe Dumnezeu și pe Maica Domnului, la fiecare pas, măsurat în ritmul unei procesiuni religioase, de-a lungul străzilor supraîncărcate de atâtea ornamente inutile. Era ca și cum s-ar fi căutat mijlocul să transporți cu o singură roabă, dintr-o singură dată, o întreagă claie de fân.
Alimentele începuseră să se împuțineze. Aprovizionarea devenea tot mai anevoioasă. Speculatorii își frecau mâinile de bucurie și domnul Aivazian pleda pentru valorificarea momentului oportun.
— Acu-i acu!… îmi explica dânsul cu voluptatea pisicii care a descoperit ascunzătoarea șoarecelui flămând. Cine nu știe să profite la timp, s-a curățat. Așa ocazie, mai rar… Dumneata știi cum a făcut milioanele Rothschild? Eu îl ascultam fără să-l pot pricepe. Lașitatea mea se generalizase până și asupra perspectivelor îmbunătățirii sigure a stării mele materiale.
Deși banale și lipsite de orice spirit inventiv, planurile domnului Aivazian erau totuși grandioase. Câteva zile oscilase între o ”Casă de schimb” și un restaurant popular. La început, aureola zarafului întunecase tichia albă a birtașului. Într-o seară, însă, mă anunță triumfător:
— Știi, că m-am hotărât… Tot mai bine e un restaurant. Am și aranjat. O să fie o bodegă de lux, dar cu prețuri rezonabile, numai pentru persoane de seamă… așa, intelectuali ca dumneata… Vin și secărică o să fie din belșug. D-astea nu duc grijă, în privința mâncării, însă, clienții o să se cam mulțumească cu ce s-o găsi… O să am iahnie de cartofi, de fasole, de linte și tot felul de zarzavaturi… M-am aprovizionat pentru toată iarna. Din când în când, o să fie și carne… fripturi reci mai ales… Astea au mare căutare la băutură. Pentru cunoscuți însă, ca dumneata, ca altul, o să se găsească din când în când și câte o pasăre, iepure, pește de la Galați… Am eu grijă de oamenii mei!… N-o să duceți nici o lipsă… O să vedeți… O să coc dovleac în fiecare zi… Ăsta e bun pentru stomac. Apoi, joia și duminica o să fac iaurt… și dacă vad că are cătare, introduc și orezul cu lapte… Ce zici.?… Așa e că am nimerit-o?…
— Excelentă afacere!…
— Duminică îi facem inaugurarea.
— Și unde ai găsit localul?
— În strada Brătianu… Era dugheana unui ramagiu, unul d’ ăia care încadrează fotografii… Cine dracul o să-i mai cumpere lui fleacuri de astea, pe vreme de război !… I-am dat trei mii de lei și l-am scos din prăvălie și din odaia din fund. Bucătărie am găsit în curte.
Mă mai costă și aia cinci mii de lei pe an. Am luat-o însă cu pivnița de lemne a proprietarului. Mucegăia degeaba, ținea pirostriile și cazanul de rufe în ea. Lemnele o să și le pună în curte sau pe sală, că are loc destul… Slavă Domnului!… E casă veche, spațioasă, zidită din belșug, nu glumă…
— Bravo, nene Aivaziane… să fie într-un ceas bun!…
— Să dea Dumnezeu!… Dar, vorba e… Vreau să-i pun și o firmă… știi, așa ca pentru bucureșteni… pentru lume subțire… Ce zici dumneata?…
La “Mielul alb” sau la “Mielul de aur”? Strâmbai din nas.
— “Mielul alb” prea e banal… și, la urma urmelor, de ce să-ți minți clienții?… Parcă ai să poți să le dai vreodată miel?…
Domnul Aivazian căzu pe gânduri.
— De!… Asta cam așa e…
— Parcă “Mielul de aur” ar fi mai potrivit… Dacă n-o fi mielul tocmai miel, dar ceva aur poate să iasă din afacerea asta!…
— Ai dreptate… “Mielul de aur” e mai nimerit…
— Dar dacă vrei ceva cu adevărat simbolic, ceva, cum zici dumneata, pentru lumea subțire, eu ți-aș propune să-i zici: la “Cocostârcul de aur”… știi că rândunelele, berzele și cocostârcii sunt simbolul căldurii, luminii, tinereții, fericirii… tot ce vrei… adică simbolul unor vremi mai bune…
Domnul Aivazian mă fură șiret pe sub gene, de teamă să nu-mi bat joc de el.
— Crezi c-ar merge la “Rândunica de aur”?
— N-ar fi rău… Dar rândunica prea e mică. Cât aur poate să intre într-o rândunică?… Nimica tot… Pe câtă vreme, cocostârcul… e altceva…
Ia gândește-te dumneata… Un cocostârc de aur, înseamnă câteva milioane!…
— Bun. Să fie atunci cum zici dumneata, îi pun firma la “Cocostârcul de aur”.
— Și Dumnezeu, nene Aivaziene, fii sigur că o să-ți poarte de grijă, ca și cocostârcilor pe care îi gonește toamna și-i aduce înapoi primăvara…
Iată-mă și nașul bodegii domnului Aivazian. Situația mea la Iași este de-acum consolidată. Mi-am asigurat casa, masa și concursul nelimitat al unui viitor erou al zilei.
Paralel cu marele război european, domnul Aivazian este hotărât să intre și el în război cu înfometații de la Iași. Aviz clienților de mâine ai bodegii la “Cocostârcul de aur”.
* * *
În stradă, primul cunoscut de care dau cu ochii e Nicolașa. Nu l-am mai văzut de câteva zile. Pare a-și fi uitat toate jurămintele de dragoste din noaptea când ne-a găsit Tatiana, beți morți. Îmbrăcat în manta, pare și mai înalt. Vine spre mine încruntat.
Parca e un semnalizator de gară, uitat noaptea neaprins. Calcă greoi și își mișcă mâinile ca două pendule de perete.
— Zdravstvuite, Mircea Fedorovici… Pe tine te căutam…
— Și eu vreau să te văd, Nicolae Damianovici. Mi-era dor de tine, ca de cei lăsați la București… N-ai idee ce amărât sunt, Nicolașa dragă!…
— Și eu sunt amărât, dar mie nu mi-e dor de nimeni.
— De când au căzut Bucureștii, nu știu cum… dar parcă mi s-a rupt ceva din inimă…
— Și mie mi s-a rupt ceva din inimă, dar nu de când au căzut Bucureștii.
— Ce vrei să spui, Nicolae Damianovici?
— Că ești un dobitoc!…
Violența tonului și greutatea epitetului mă puseră pe gânduri.
Bănuii la început o intrigă a domnului Aivazian. Proprietarul meu era capabil să ne joace pe amândoi, numai să-și poată face afacerile lui.
— De ce sunt dobitoc, dragă Nicolașa?… Fiindcă sunt trist ca boul când îl duci la abator?…
— Ești dobitoc fiindcă nu trebuie să fii trist.
— Ar însemna să nu fiu român adevărat!… Ne-am pierdut și capitala și jumătate din țară.
Rusul azvârli în mine cu ochii lui mari și rotunzi ca două dubloane de aur. Mă apucă apoi de bărbie, mă zgâlțâi puternic, de-mi strivi limba între dinți și frângându-mi grumazul gâtului, ca să mă poată privi în ochi drept, îmi spuse:
— Uită-te bine în ochii mei, Mircea Fedorovici… Așa… Uită-te bine și ascultă ce-am să-ți spun. Tu ești trist că ai pierdut Bucureștii, eu sunt trist că am pierdut o femeie… Ce? Bucureștii erau ai tăi?… Ce-ți pasă ție de București?… Ce o să-mi pese mie dacă s-o duce dracului Kievul, și Moscova, și Petrogradul?… Ducă-se… Mai sunt orașe în Rusia… și dacă s-or sfârși cele din Rusia, până la Vladivostok, găsești destule altele, câte vrei… Dar femeia pe care am pierdut-o, era… Nu, nu… Mircea Fedorovici… iartă-mă… Era să-ți spun o minciună… Dar eu nu mint niciodată… să știi… nici când sunt beat… ți-o jur… Nu era a mea, dar speram că odată are să fie… De astăzi înainte însă, s-a sfârșit… Am pierdut-o pe Tatiana pentru totdeauna!…
Spovedania lui Nicolașa mă schimbase, ca pe nevasta lui Loth, într-o stană de sare. Îmi plecai capul spre umăr și abia putui îngâna.
— Ai dreptate, Nicolae Damianovici… o femeie iubită face mai mult ca toate orașele din lume!… Acum înțeleg și eu de ce ești trist…
— Tu însă n-ai de ce să fii trist… dă-l dracului de București, că ăla nu era oraș… Fii cel puțin tu vesel, Mircea Fedorovici… Auzi tu ce-ți spun eu?… Fii vesel, Mircea Fedorovici… Fii vesel că Tatiana te iubește pe tine!…
Sfârșitul frazei mă asasinase ca o pastilă de acid prusic. Gura mi se încleștase pe prima vocală a alfabetului și brațele mi se răcise, ca și cum le-aș fi vârât în apele Bahluiului în ziua Bobotezei.
Abia târziu putui să-l întreb cu vocea umedă, ca și colțul pleoapelor ce mi se topeau parcă de-a lungul obrajilor:
— De unde știi lucrul ăsta, Nicolae Damianovici?
— Mi-a spus-o chiar ea, și Tatiana nu minte. Mi-a spus-o ca s-o știu și eu… Noi așa facem, când avem ceva de spus… Nu ne ascundem nimic. Suntem ca frații buni, adevărați…
— Dar eu nu știu nimic… Ți-o jur!…
— Știu că nu știi încă… D-aia ți-am și spus-o… S-o știi de la mine, nu de la ea… O femeie nu trebuie să se înjosească niciodată până acolo.
— Dar, Nicolae Damianovici, eu nu vreau să-ți fac nici un rău…
Eu nu vreau să te fac să suferi. Nu vreau să-i fiu Tatianei decât prieten… sau, mai bine, nici nu vreau s-o mai văd… îți jur că de azi înainte…
— Să nu juri, fiindcă n-ai să-ți poți ține jurământul. Și e păcat. E păcat să nu juri adevărat… Ascultă, Mircea Fedorovici… Vei face așa cum îți spun eu, fiindcă numai așa Tatiana o să fie fericită… Si, pentru fericirea Tatianei, eu mă sacrific oricând… Ai să-i spui Tatianei c-o iubești… Și-ai s-o iubești… Dar să o iubești cu adevărat… Auzi tu, Mircea Fedorovici?… Ai s-o iubești cu adevărat și n-ai s-o faci să sufere niciodată, fiindcă, altfel… Și pumnul lui Nicolae Damianovici se ridică în aer ca un ciocan de uzină, gata să cadă pe fierul înroșit în foc de pe nicovală…
— Capul tău, Mircea Fedorovici, n-o să reziste nici măcar cât Bucureștii… și-acum, să vorbim de alte lucruri…
* * *
Iată ce însemnează a fi erou!… O scrisoare cu adresa greșită, o pălărie schimbată fără voie, o confuzie de persoane sau un glonț scăpat dintr-un revolver pe care îl credeai gol, te pot pune alături de Valter Mărăcineanu, la Grivița sau de Napoleon Bonaparte, la Arcole.
Docil și lipsit de orice inițiativă, eroismul se ține după tine ca umbra după un câine cu ciolanul în gură. Meșteșugul cel mare e numai să știi cum și când trebuie să pui stăpânire pe el. Ferește-te de umbra de pe luciul apei, fiindcă apele pot fi adânci și în cazul acesta eroismul devine inutil. Oprește-te însă în fața umbrei de pe un soclu de marmură sau chiar de granit ordinar. Pietrele acceptă și conservă tot felul de zgârieturi, chiar dacă nu sunt tocmai inscripții comemorative.
Cu alte cuvinte, nu face ca Valter Mărăcineanu și încearcă să faci ca Napoleon Bonaparte. De pe urma celui dintâi, rămâne numele unui scuar în fața Ministerului de Război din București, de pe urma celui de-al doilea, o coloană de bronz în Place Vendôme din Paris.
Mi-e teamă însă că balastul lașității mele cotidiene o să mă împiedice să m-agăț de nacela balonului care m-ar putea ridica până în al șaptelea cer. În materie de dragoste, nu m-am ridicat niciodată așa de sus. Peste înălțimea unui pat, a unei sofale turcești, sau chiar a unui fotoliu englezesc n-am trecut niciodată. Am renunțat la recordul înălțimii, în favoarea eroilor care, în caz de accident, au cel puțin scuza că se pot prăbuși cu cinste. Și afară de asta, nu înțeleg dragostea cu epitropie. Pumnul lui Nicolașa nu este un lucru de neglijat.
Misticismul sufletului slav ia câteodată forme de corpuri contondente. Îl voi evita dar, pe cât îmi va sta cu putință. Atitudinea discretă formează primul capitol din catehismul lașității. Dacă Tatiana m-a făcut cu adevărat stăpânul inimii sale, vor lăsă-o să mă iubească “în pace și onor”, așa cum pretinde suveranitatea unui rege. Dar atâta tot. N-am să-i spun niciodată că o iubesc, și dacă, întâmplător, va căuta să-mi dea de înțeles, ea, lucrul acesta, voi căuta să mă spăl pe mâini ca Pilat din Pont. E singurul act de eroism cu care îmi pot răscumpăra lașitațea de a nu putea iubi o femeie decât în termenele prescrise de legea chiriilor…
* * *
Un automobil se oprește lângă mine. Toto îmi face semn să mă urc lângă el. Mă despart de Nicolașa, după ce-l prezint șefului de cabinet cu indicația specială: “un mare prieten al românilor”. Lui Toto, însă, prietenia rușilor de la Iași îi era indiferentă. Ar fi preferat poate și el, ca și mine, prietenia rușilor de pe front…
Atitudinea aliaților noștri de la nord îl exaspera mai rău ca perspectiva unei noi remanieri a guvernului. Prima se făcuse, din fericire, fără prea multe emoții. Ministerul de interne se schimbase. Toto însă rămăsese. Războiul putea, dar, să continuie. Probabil că printre ofițerii de rezervă de pe front, foarte mulți erau gata să facă, nu importă ce sacrificiu, pentru a-și putea îmbrăca din nou hainele civile. Lașitatea lor însă, nu era mărturisită și, în afară de sfântul Augustin, nimeni nu i-ar fi putut pedepsi. Superb era însă eroismul șefilor de cabinet, care îmbrăcaseră uniforma ofițerilor de rezervă chiar din prima zi a mobiliză rii. Prietenul meu Toto fusese chiar înaintat la gradul de căpitan.
Nu-i mai lipsea decât o decorație cu spade pentru fapte vitejești și o misiune oficială la Londra sau Paris.
Jenat probabil și el de anemia ierarhică a celor trei trese de aur, Toto mă întrerupse brusc, tocmai când felicitările mele păreau mai sincere.
— Ai văzut cum a fugit?… Asta e cea mai mare porcărie pe care am văzut-o.
Credeam că vorbește de nevasta colonelului care nu-i acordase nici măcar grația să-l aștepte la Iași. Încercai dar să-l mângâi:
— Ei, și… Să-i fie de bine!… Doar n-ai vrea să te sinucizi pentru o femeie?… Toto holbă ochii la mine.
— Care femeie?
— Cum care femeie? Jenny!… Nu vorbești de Jenny?… știam mai dinainte, dar nu vream să-ti spun, ca să nu-ți faci sânge rău… A plecat la Huși.
— Jenny e la Huși?
— Sigur. Cum?… Tu nu știai încă unde e?…
— Eu am fost chiar aseară la ea!…
De data asta, era rândul meu să holbez ochii la el.
Nu vorbeai de Jenny?
— Nu.
— De cine atunci?
— De Blebea!…
— Dar Blebea trebuie să fi plecat la Botoșani, la școala militară, iar îți faci spaimă degeaba, ca la București, când credeai că s-a strecurat printre rândurile dușmane…
— Ba e chiar la București. S-a întors de la Iași în ajunul intrării nemților și a rămas acolo. De data asta, nu mă mai înșel. Era omul lui Von den Busche și acum o să fie directorul ziarului oficios al comandaturii lui Mackensen.
Nu știam ce să-i răspund. Graba cu care amestecasem numele celor două persoane, deopotrivă de periculoase relațiilor mele personale cu Toto, mă pusese într-o vădită inferioritate. Tăceam din gură, exersându-mi elocvența numai cu limbajul sprâncenelor și umerilor.
Bănuitor însă, Toto reluă discuția:
— Dar cu Jenny ce este? Când a fost la Huși? știi ceva precis? Căzusem singur în capcană. Prietenul meu avea toate calitățile de pe lume, afară de una singură: era mai prost ca mine. Răspunsei dar, aproape fără să mă gândesc:
— Știu ce mi-a spus ea. Dacă avea de gând să stea la Iași, de ce m-a mințit că pleacă la Huși? Toto se jena parcă să-mi răspundă imediat. Dar odată și odată tot trebuia să aranjeze cu mine și afacerea asta. Făcu, deci, o supremă sforțare și cu vocea lui confuză de cobză, începu să mă mustre:
— Fiindcă a vrut să scape de tine. Prea o plictiseai cu curtea… Să-ți fie rușine. Ce?… Credeai că n-o să-mi spuie?…
Pericolul trecuse. Toto Radian trebuia să-mi rămână același prieten bun de mai-nainte. Pentru aceasta însă, era nevoie să încep cu ofensiva și încă repede detot.
— Ești un caraghios, dacă îți închipui că era lucru serios… Ce? Altă treabă n-am acum decât să mă leg de amanta ta?… Jenny însă este o femeie imposibilă… Să știi. E plină de fumuri. Dacă nu-i faci curte, se supără că nu-i dai atenție și te face rău crescut… Dacă îi faci, se supără că n-o respecți și te face obraznic. Nu-i poți fi pe plac niciodată… Pesemne că de când te iubește pe tine, s-a zăpăcit așa!…
Toto surâde șiret… Amanții și struții înghit tot felul de lucruri imposibile.
Eu, însă, continui ofensiva printr-o mișcare de învăluire:
— Și dacă e vorba de supărare, mi se pare că eu am dreptul să mă supăr, nu ea… Iată pentru ce a făcut Dumnezeu femeia… Să bage dihonie între prieteni.
Toto caută să mă liniștească. A fost o simplă glumă. Jenny nu s-a plâns de purtarea mea. A încercat să-l facă însă gelos. Dar nu s-a prins… Toto cunoaște sufletul femeilor, cum își cunoaște Frantz Ioszef popoarele monarhiei!… Pronostichează imediat unde e dragoste adevărată și unde nu e decât interes. Dar în dragoste așa este — cei care se iubesc, caută să se singularizeze chiar cu riscul sacrificării vechilor prietenii. Și Jenny, care știe să facă deosebirea între bărbați, după rezultatele obținute în propriul ei laborator, tratează anemia cerebrală cu stricnină și hipertrofia nervoasă cu bromură…
Când voi vedea-o, am s-o felicit. Era cea mai potrivită alegere ce-ar fi putut-o face. Recunosc că Toto îmi este superior din toate punctele de vedere. Nu știu dacă războiul a inversat nomenclatura valorilor.
Constat însă că șeful de cabinet al ministrului de interne ne bate cu câte zece lungimi de cal, și pe mine și pe căpitanul de jandarmi, proprietarul chipiului din fereastra odăii doamnei Jenny colonel Vasilescu.
Noi suntem două lașități anonime — unul mobilizat la cenzură și altul detașat pe lângă lagărul internaților civili de la Huși. Toto, însă, e lașitatea oficiala, care veghează la… îndestularea eroilor de pe front!…
De data asta, bunăoară, se duce la gară să se intereseze dacă nu cumva a sosit de la Odesa vagonul special cu smochine, ciocolată, rahat și biscuiți. E darul pe care generalul-șef al aprovizionării rusești l-a făcut aprovizionării românești pentru nevoile frontului nostru.
Cozonacii Mariei Antoaneta își pierduseră ultima lor rațiune istorică.
Regina Franței formulase un simplu deziderat. Generalul rus îl tradusese în fapt…
Istoria se repetă însă, cu precizia reapariței unei comete cu sau fără coadă. Astronomii naivi își închipuie că vizitele acestor musafiri cerești se datoresc calculelor lor. E una din puținele mângâieri ale specialiștilor. Cei care vor avea însă norocul să se înfrupte din ciocolata, rahatul, smochinele și biscuiții mărinimiei rusești, se vor întreba nedumeriți cum au putut ajunge până pe front aceste comete alimentare, neprevăzute până atunci în calculele privației lor cotidiene. Și poate că cel mai vechi contingent de pe front își va aduce aminte că la el în sat apariția unei comete însemna sfârșitul lumii și, strângând în jurul lui pe cei mai tineri, le va șopti în taină, de frică să nu-l audă don’ căpitan:
— Ascultați-mă pe mine, măi fraților, că eu sunt mai bătrân ca voi… Asta e grijania itindenței ca să murim barim împărtășiți!…