Sunt la Iași de patru zile. Deși mă interesează orașul, nu mă arăt pe stradă, decât foarte rar. La cafenea am fost o singură dată. Dacă aș fi fost de două ori, ar fi însemnat că nu mai sunt la Iași!… Fugarii din București sosesc în grupuri organizate, ca trupele de actori. Mi-am regăsit la Iași atâtea cunoștințe, că aproape am început să mă cred tot în București.
Când pleci de acasă hotărât să descoperi o lume nouă, nu înțelegi, desigur, să te întâlnești tot cu cei lăsați acasă. Încep să cred că nu mai e chip să descoperi nimic nou pe pământ. În cea mai pustie insulă din Oceanul Pacific o să te împiedici de un funcționar englez, care o să te întrebe de pașaport. În cea mai ascunsă și misterioasă stradelă a Iașilor, un cunoscut bucureștean o să te întâmpine cu aceeași veșnică întrebare: “De când pe aici?”…
Nimeni nu vrea să admită că ideea lui au mai putut-o avea și alții.
Toți te măsoară cu ochii nedumeriți, ca și cum ai fi un animal antedeluvian.
Fiecare se crede în dreptul primului ocupant și enervarea celor sosiți crește pe măsură ce noile figuri bucureștene își fac apariția pe strada Lăpușneanu, la “Traian”, la “Tufli” sau chiar prin cartierele mărginașe ale Iașilor.
Capitala Moldovei a devenit mai sufocantă chiar decât capitala țării. La restaurant nu mai poți găsi un loc liber. Aștepți să se facă loc și nu măi găsești mâncare. La bărbier trebuie să te înscrii din vreme, ca pentru audiențele de la Palat. Ca să poți citi un jurnal, trebuie să-l cumperi de la gară, când sosește trenul și ca să poți vorbi cu o femeie pe stradă, trebuie să-i pui în cap tichia fermecată, fiindcă altfel ți-o suflă altul imediat.
De la București sosesc numai știri proaspete. Fugarii le povestesc după fantezia lor proprie. Unele pot fi chiar inventate pe de-a întregul. Nu le poți controla însă, fiindcă cei care le aduc, le dovedesc cu prezența lor la Iași. Comunicatele oficiale păstrează situația neschimbată. Numărul fugarilor însă, chiar dacă le-ai fi tăiat limba, tot nu ar fi fost mai elocvent decât rândurile măsurate ale comunicatelor.
Or, dacă în fundul Moldovei situația se schimbă din zi în zi, de ce, oare, pe front ea ar fi rămas aceeași?…
Eu, de altfel, mă așteptam la orice. Toto mă pusese în curent cu toate eventualitățile. Bucureștii trebuiau să cadă. Armata noastră avea să mai încerce o rezistență pe Ialomița și apoi ultima speranță era linia întărită, Galați — Nămoloasa — Focșani. Ce știam, dar, mi-era de-ajuns. Informațiile străzii și ale cafenelei erau chestii de amănunt.
M-am hotărât să nu mai ies din casă, întâmplă-se orice s-ar fi întâmplat… La biroul cenzurii nu se simte încă nevoie de prezența mea. Ieșenii, de altfel, nu m-ar fi văzut cu ochi buni. Pentru ei, publiciștii din București nu sunt destul de serioși. Fac glume de prostgust, nu pun destul preț pe critica literară, nu respectă tradiția limbii românești, renegă pe Eminescu și pe Creangă și nu știu să tragă chefuri până la ziuă, ca la “Bolta rece”.
Domnul Aivazian, care m-a și ghicit cam ce fel de om sunt, mă întreabă dacă n-aș vrea să cunosc un băiat “pe cinste”, de la spitalul militar rusesc.
— E doctor? îl întreb eu.
— Mi se pare că e și doctor… dar e mai mult unul d-ăștia ca dumneata… Citește… Aoleo !… Să-l vezi ce mai citește… și vorbește! Asta e ăl mai deștept de la noi din țară… Să știi!…
— Dar în ce limbă vorbește?
— În ce limbă vrei… Pe toate le știe… Vorbește și limba noastră. E rus din Basarabia. Și domnul Aivazian insistă, ca și cum ar fi pus la cale o afacere rentabilă. Proprietarul meu are perseverențe diabolice. Parcă toată viața n-a vândut decât năut și stafide la Trebizonda. Îmi spune cum îl cheamă, cu numele de botez și de familie, cum îi zic prietenii, cum e la trup, ce suflet are, cit alcool bea zilnic și unde îl poți găsi dimineața, când nu se mai poate duce acasă noaptea.
La început credeam, mărturisesc, la bordel. Domnul Aivazian, însă, mă privește cu niște ochi de Gorgonă și protestează cu vehemență:
— Cum?… Nicolașa la bordel?… Îmi pare rău, cucoane!… Se vede că nu-l cunoști… Un băiat subțire ca ăsta, nu-și murdărește tinerețea prin localuri de perdiție…
Apoi, începe să-mi povestească pe larg cele petrecute acum două săptămâni:
— Adusesem tocmai tămâiosul care l-ai gustat și dumneata. Seara am mâncat cu Nicolașa. Era cam plictisit că nu primea vești de acasă.
Nu știu de unde făcuse rost de un buchet de trandafiri… Îl ținea la piept și îl mirosea mereu, ca să-i treacă de urât. Așa sunt rușii, când cu votca, când cu florile!… Îmbucă de două, trei ori din cârnații de porc, și… iar cu trandafirii la nas!… Cu tămâiosul însă l-am dat gata.
Am băut vreo șapte măsuri, numai noi amândoi!… Pe la două după miezul nopții, a început să plângă. Până atunci cântase și-l înjurase pe țar… Bine că nu l-a auzit cineva, că-mi găseam beleaua cu el. De cum a început și plângă însă, nu i-am mai putut cădea în voie. S-a sculat, și-a luat șapca și buchetul de trandafiri și a plecat. Nu mi-a dat nici “bună seara”. Eu credeam că s-a dus acasă, adică la spital, la antrepozitele de la gară. Dar de unde!… Să mă fi bătut cineva și tot n-aș fi ghicit!… A doua zi dimineața m-am dus și eu, ca omul… știi… și când colo, ce să vezi?… Nicolașa al meu dormea pe scăunelul de la closet, cu buchetul de trandafiri în brațe…
Sar din scaun ca un Arhimede din baie și abia mă rețin să nu-mi sărut de bucurie proprietarul, în sfârșit!… Găsisem și eu ceva nou la Iași!…
— Adu-mi-l, nene Aivaziane… Adu-mi-l chiar astă-seară… să mâncăm împreună câteșitrei. Și domnul Aivazian surâde mulțumit, ca după sfârșitul cu bine al unei afaceri grase.
— Dacă nu ți-o plăcea, mă jur și te țin gratis la mine în casă, până ce s-o încheia pacea…
* * *
Toto îmi scrisese tocmai, rugându-mă să-i dau vești despre nevasta colonelului, care, probabil, odată ajunsă la Iași, rupsese orice legături sentimentale cu Bucureștii. Cum n-o mai văzusem nici eu până atunci, plecai s-o caut, nu atât pentru mine, cât pentru împlinirea comisionului…
Dacă nu mai mult, cel puțin atât merita și prietenul meu.
Ca să mergi din strada Lozonski în strada Muzelor, trebuie să treci prin fața statuii lui Cuza-Vodă. Consiliul miniștrilor de bronz de pe soclul domnitorului sub care se făcuse unirea principatelor, era tulburat de discuția diferitelor grupe care se învârteau în cercul vicios al aceleiași idei: “Hai să dăm mână cu mână Cei cu inima română…” Ca și la București, Blebea era nelipsit, oricând și oriunde se discuta dezrobirea fraților din Ardeal. De data asta, era vorba de o nouă manifestare de solidaritate a tuturor românilor din toate țările subjugate. Țarul Nicolae promisese liberarea prizonierilor austro-ungari de origine română. O comisie mixtă, formată din civili și militari români și ruși, avea să plece în lagărele de prizonieri din Rusia pentru a alege pe ardeleni și bucovineni. Din această comisie urma să facă parte, natural, și câțiva români de peste Carpați și, printre ei, cel mai indicat era Laurențiu Blebea — penajul regelui Henric în lupta de la Ivry. Blebea demonstra că dacă țarul vrea, afacerea se poate face, că “dreptul ginților” nu se opune, fiindcă ordinea rasei primează uniforma soldatului și că el, dacă s-ar duce la Petrograd, într-o săptămână cel mult, chestia ar fi tranșată în mod definitiv.
Ne strângem mâna în treacăt. De când s-a început războiul, nu mai îmi place să m-amestec în discuții, unde e nevoie să-ți cântărești vorbele. Iau notă, însă, de noua latură a activității lui patriotice. Pentru mine situația lui era mai clară ca lumina zilei. Laurențiu Blebea nu mai atingea acum nici măcar tangențial sfera bănuielilor Siguranței, cum că ar fi spion neamț.
De la statuia lui Cuza până în strada Muzelor sunt doi pași. În curtea Consulatului rusesc, trei camioane militare descarcă diferite lăzi și pachete pe care stă scris în două limbi: “Legation imperiale de Russie” și “Russcoie Imperatorscoie Posolstvo”. Asta înseamnă că la București s-a început evacuarea și a legațiilor aliate.
Odaia doamnei Jenny colonel Vasilescu e la parter. Din trotuar pot privi pe fereastră înăuntru. De data asta însă, perdeaua e dată în lături și din odaie privește în stradă un chipiu românesc cu cocarda tricoloră și cifra regelui Ferdinand. Mă opresc în loc, nehotărât, pentru un moment, ce trebuie să fac… S-o iau înainte sau înapoi…
Probabil că amanta prietenului meu s-a mutat din odaia dată provizoriu de comenduire. Sau, poate, o fi chiar chipiul bărbatului care și-a luat concediu anume pentru ea… Dar, și într-un caz și în altul, eu nu aveam ce căuta acolo. Cel mai bun lucru de făcut, dar, era să-mi amân vizita pentru altă dată. În momentul acela însă, o mână se întinse spre fereastră și chipiul dispăru, ca să apară din nou, peste câteva clipe, în capul unui căpitan de jandarmi, care ieși din odaia cu bucluc, unde, cât p-aci, era să intru eu. Căpitanul era vesel și rumen la figură. Se vedea că nici nu vine de pe front, nici n-are de gând să se ducă vreodată. Nu știu, dar, de ce purta uniformă, când, la Iași, hainele civile l-ar fi prins mult mai bine. Dar cine putea fi căpitanul ăsta?… Noul chiriaș al odăii sau poate chiar noul amant al doamnei Jenny colonel Vasilescu?…
Intru în gangul casei și bat la ușă:
— A!… Tu erai?…
— Da, eu…
— Și până azi ce-ai făcut de nu te-ai mai văzut?
— Am așteptat în stradă, până s-a îndurat să plece căpitanul de jandarmi.
Amanta prietenului meu, a mea și a căpitanului, se făcuse galbenă ca mijlocul drapelului național. Celelalte două culori ni le rezervase, probabil, una mie și una lui Toto.
— A, da… Tocmai venise de pe front. Mi-a adus o scrisoare de la Jorj…
— Și ăsta vine de pe front?… O fi tot frontul de pe strada Nisipari… Știi… Zepellinul… Bomba…
Nevasta colonelului mă privi calmă, ca o regină detronată, ce-și măsoară cu ochii propriul eșafod.
— Te rog să mă lași în pace… De azi înainte nu mai vreau să știu că te-am cunoscut. De altfel, mâine plec la Huși… Sper că n-ai să te ții după mine și acolo…
— Eu nu, m-a ferit Dumnezeu!… Dar poate o să vină Toto… Mă roagă tocmai să-i dau vești despre dumneata…
— A, nu, nu, nu… Vă rog să mă lăsați în pace. M-am săturat de copii rău crescuți… Să vă faceți ucenicia cu modistele și cu fetele din Conservator, nu cu femeile din lumea bună…
Morala deci: nu te amesteca în tărâțe, că te mănâncă porcii!…
Toate aceste istorioare cu tâlc sunt foarte interesante, dar au un mare inconvenient. Ți se spune totdeauna că nu trebuie să faci, dar nu ți se da niciodată garanția că n-ai să mai faci.
* * *
Pentru seara, domnul Aivazian a pregătit o masa în trei. În materie de mâncare și băutură însă, calculele prietenului meu sunt de o aproximație interplanetară. Bucatele pregătite, pentru astă-seară, pot sătura o companie de soldați pe front, iar vinațul ar putea răpune întregul regiment Preobrajenski.
Eram așteptat. Domnul Aivazian mă prezenta cu modulări de voce admirative.
— Domnul de la București, despre care ți-am vorbit… Oaspetele meu…
Rusul se scoală și-mi întinde mâna:
— Eu sunt Nicolai Damianovici Gorski.
— Și eu, Mircea Băleanu.
— Și tatăl dumitale?
— Tata a murit.
— Dumnezeu să-l ierte, dar cum îl chema?
— Teodor.
— Atunci, Mircea Fedorovici Băleanu.
— Cum zici dumneata… Mie mi-e egal, că eu tot ăla sunt!…
Rusul râde zgomotos, mă bate pe umăr, mă mângâie pe sub gușă și-mi trage, în glumă, o palmă care plesnește ca o șindrilă ruptă și-mi roșește obrazul. Se proptește apoi cu amândouă mâinile în umerii mei și mă întreabă:
— Intelectual?
— Mai mult, jurnalist.
— Scriitor?
— Și scriitor, dacă vrei…
— Poet?
— Așa și așa…
— Dostoievski, mare… Nu?
— Mare… Mare detot… Cum dracu să nu fie mare!
— Și Andreev, bun… Nu?
— Bun și ăsta… Grozav de bun…
— Harașo… Și mă pupă în gură ca pe o femeie cu care s-ar fi găsit singur în odaie. Apoi se liniștește, mormăie ceva în limba lui Dostoievski și aprinde o țigară cu carton, lungă cât un creion “Hardtmuth”.
Nicolae Damianovici e înalt și spătos, ca un chioșc de ziare, are ochii galbeni-verzui, ca absintul după ce l-ai amestecat cu apă, nasul turtit, urechile blegi, părul cenușiu și fața vânătă ca un apus de soare în largul mării. Nu poartă nici barbă, nici mustăți. Trebuie să se radă însă foarte rar, fiindcă buzele lui înțeapă ca o floare de scaiete. Când umblă prin odaie, parcă se cutremură pământul. E îmbrăcat jumătate civil, jumătate militar. Are haină de piele neagră, pantaloni de călărie, albaștri cu vipușcă roșie, jambiere și bocanci englezești, galbeni, cămașă cu guler răsfrânt și cravată tricotată și șapcă la fel ca toți rușii pe care îi întâlnisem până atunci.
Masa e lipită de perete. Într-un cap al mesei stă domnul Aivazian, într-altul eu și, pe latura liberă, el. Îi place să aibă în jurul lui spațiu mult. Are gesturile largi, ca niște unde herziene și vorbește parcă tot prin telegrafia fără fir. După primele pahare golite, încep să-l întreb și eu.
— Dumneavoastră sunteți doctor?
— Doctor artist în litere, filozofie, chimie, medicină și științele oculte…
— Scriitor nu sunteți?
— Niet.
— Dar literatura vă place?…
— Mult.
— Pe ruși trebuie să-i fi citit pe toți.
— Pe toți.
— Dar pe francezi?
— Pe toți.
— Și pe germani…
— Pe toți.
— Scandinavii?…
— Toți, toți, toți…
Nu mai era nevoie, deci, să-l întreb de englezi, italieni, spanioli…
Riscai totuși o întrebare dictată de amorul meu propriu de român.
— Dar din scriitorii români?…
— Nicievo.
Nu știam dacă răspunsul lui era o provocare la duel. Pe vreme de război, însă, mănușile trebuiesc ridicate la timp.
— Știți că vorbiți bine românește!…Unde-ați învățat?
— La Mukden.
— În Manciuria?
— În războiul cu japonezii… de la românii din Basarabia. Oftai fără să vreau. Exagerasem, poate. Accentele mele sentimentale de mobilizat la cenzură nu trebuiau să încalce terenul rezervat numai combatanților pe front.
Nicolae Damianovici rămase cu paharul la gură, întoarse capul spre mine și mă privi încruntat, ca și cum, în cele două păhărele cu absint, ai fi turnat cerneală neagră. Bătu apoi cu pumnul în masă și după ce oftă și el ca mine, șopti printre dinți, ca o rășchietură de fierăstrău.
— “Boje țaria hrani”, până ce l-o lua dracul și pe el. Tonul cu care pronunțase fraza asta ca o sentință de Curte de casație, îmi dădu curajul șă-l întreb din nou.
— De ce nu vor rușii să se bată și ei pentru noi?
— Fiindcă nu e încă timpul.
— Când o să fie, atunci? După ce or cădea Bucureștii?…
— După… Când or ajunge pe Milcov… Și eu care parcă tot mai speram că Bucureștii n-au să cadă niciodată!…
Răspunsul rusului îmi încordase mușchii, ca o injecție de stricnină.
De unde știa el că până la Mitcov armata țarului Nicolae n-are să lupte deloc?… și de ce tocmai pe Milcov și nu pe Ialomița sau pe Buzău?…
— De unde știți lucrul ăsta?
— Din hartă… Acolo o să fie hotarul celor doua țări.
Simțeam că-mi plesnesc tâmplele de ciudă. Lașitatea mea îmbrăcase armura medievală a unui strămoș necunoscut și problematic pe care Mircea cel Bătrân îl avusese alături de el, și la Nicopole și la Rovine. În carapacele ei de oțel însă, în clipa aceea, nu mai sălășluia decât sufletul unui manechin mâncat de molii într-un muzeu militar.
Nu știu dacă înțelegeam bine, tot ce trebuia să înțeleg. Vechiul hotar dintre cele două țări surori dispăruse de mai bine de o jumătate de veac. Cine-ar fi încercat, dar, să ne despartă din nou, când noi porniserăm să ne unim și cu ceilalți?… Care erau cele două țări pe care Milcovul avea să le despartă iar?… Surâsul diabolic al lui Nicolae Damianovici, parcă îmi silabisea pe alfabetul zilei de mâine: Ru-si-a și A-us-tro-Un-ga-ri-a… Băusem poate prea mult. Nu mai auzeam bine și-n jurul meu nu mai vedeam decât o apă mare, o băltoacă imensă, cu nuferi, cu orăcăit de broaște, cu zbor de libelule și cu soarele prăbușit ca un bivol în fundul ei…. În timpul ăsta, rusul continua să bea și să propovăduiască iubirea pentru aproapele:
— Hai să nu mai vorbim de lucrurile astea, Mircea Fedorovici. Noi nu pricepem politica de la Petrograd. Politica Rusiei n-o cunoaște nici Nicolae Alexandrovici… Rusia e mare, dar n-are încă oameni destui. Și mâine o să aibă și mai puțini… Atât câți îi trebuie unui mort să fie dus la groapă… Și rusul se ridică de pe scaun, se închină și apoi, întinzând brațele ca și cum ar fi binecuvântat Cina cea de taină, continuă:
— Mircea Fedorovici, fratele meu întru Cristos și aproapele meu întru Apollo, să ne iubim fără gânduri ascunse și fără priviri piezișe…
Să ne iubim, ca să putem muri liniștiți și asigurați că cel care va rămâne în urmă, va duce la groapă, cu toată cinstea cuvenită, pe cel care va pleca înainte…
Domnul Aivazian tăcea ca un motan de porțelan, își plimba numai ochii de la unul la altul și răsufla greu ca o geamandură pe vreme de ceață.
Două vapoare căutau intrarea portului, unde fiecare avea să-și descarce cuprinsul pântecelor de fontă neagră. Dar ce-aducea unul și ce-aducea altul?… N-avea nici o importanță… De când se începuse războiul, grâul și dinamita erau păstrate launloc, în aceleași hambare…
Care din ele, însă, avea să schimbe primul salut cu semaforul portului?…
— Nicolae Damianovici, îi răspunsei eu, frații buni nu se iubesc numai la băutură: Sângele Domnului înfrățește până și pe străinii care nu s-au cunoscut încă. Adevărata iubire însă trebuie să pornească de la cei mari către cei mici, fiindcă pericolul, totdeauna, de la cei mari vine, și apropierea celor mici de cei mari trebuie să se facă fără teamă, ca să poată fi iubire adevărată…
— Toți suntem deopotrivă, Mircea Fedorovici… Toți suntem mari, toți suntem trup din trupul primului om și suflet din sufletul Domnului Sabaoth… –
— Ce faceți, atunci, voi rușii, pentru români?
— Îi facem la fel cu noi… Îi facem unul și același popor, de la Marea Alba până la Marea Roșie !… Lasă politica deoparte, Mircea Fedorovici, că nici Domnul nostru Iisus Cristos n-a propăvăduit numai pentru evrei… Războiul ăsta, ascultă-mă pe mine, o să ne strângă pe toți laolaltă și o să ne înfrățească pe pământ la fel ca și sub pământ…
— Și cine o să ne adune iar launloc?
— Tot ăla care ne-a și despărțit…
— Dumnezeu?
— Păcatul.
— Șarpele?…
— Femeia.
— Vrei să zici, dragostea?
— Frumosul, adevărul, lumina, viața!… Și Nicolae Damianovici își umplu din nou paharul, îi azvârli apoi vinul pe perete și, răstignindu-se pe speteaza scaunului, începu să cânte. Nu înțelegeam cuvintele, dar trebuie să fi fost un cântec de despărțire, un cântec de renunțare, un cântec de sinucidere.
Când sfârși, ne privi pe amândoi cu niște ochi de antilopă rănită, își desfăcu brațele colac pe marginea mesei, își propti fruntea pe ele și începu să plângă…
Domnul Aivazian îmi făcu semn să nu-l deranjez.
Tăceam amândoi. El continua să plângă. Și plânsul lui Nicolașa mărea parcă tăcerea din odaie, în timp ce orologiul de la seminar se săruta sonor de douăsprezece ori cu miezul nopții.
Din fiecare capăt al mesei, eu și domnul Aivazian păream îngerii Domnului care veghează deșteptarea celui ce fusese îngropat în vinerea sfântă.
O bătaie repede în ușă ne trezi pe câteșitrei.
Era învierea, poate.
O fată tânără de la “Crucea roșie” se opri în prag, măsurând, cu ochii severi, odaia cu resturi de mâncare pe scânduri și pete de vin roșu pe pereți.
Nicolașa sări de pe scaun cu repeziciunea unei aruncături de praștie.
— Tatiușca!… Tatiușca !… Și după ce mai adăugă și alte cuvinte în limba rusească, așteptă răspunsul. Dar femeia care intrase în odaia noastră, odată cu miezul nopții, continua să tacă. Degetele lui se agitară atunci spre tavan ca lăncile soldaților lui Makduf, plesniră apoi ca un sfârc de bici pentru patru cai înaintași și se lăsară pe umărul meu drept, cu repeziciunea unui erete în mijlocul unui stol de vrăbii. Prezentarea se făcu în limba franceză:
— Fratele meu, Mircea Fidorovici, scriitor român… Domnișoara Tatiana Grigorievna, studentă la medicină… Înaintai doi pași; dar numai doi nu fură de-ajuns. Tatiana continua să stea nemișcată în pragul ușii. Mă apropiai de ea și îi sărutai mâna.
Mina ei era albă și rece ca o porție de înghețată de lămâie. Apoi, cu aceeași înflăcărare spontană cu care fusesem prezentat, mă adresai studentei în medicină, arătând pe Nicolașa.
— Dacă fratele meu Nicolae Damianovici v-a supărat cu ceva astă-seară, eu sunt vinovatul, domnișoară, vă cer iertare… Tatiana continua să privească cu dezgust interiorul odăii.
Dezgustul ei însă, cădea parcă asupra noastră numai. Și cădea greoi și indiferent, ca un capac de coșciug pe trei stârvuri omenești deodată. După câteva clipe de atitudine minenerală, Tatiana vorbi:
— Nicolae Damianovici, ai să mori de paralizie… Apoi, adresându-se mie: Regret că te-am cunoscut chiar astă-seară, Mircea Feodorovici.
Dar dacă vrei să-i fii cu adevărat frate lui Nicolașa, trebuie să-mi fii mai întâi prieten mie. Și mie nu-mi plac oamenii care se îmbată….
Să ții minte lucrul acesta…
Pentru domnul Aivazian nu avu nici un cuvânt, nici de bine, nici de rău. Pesemne că-l cunoștea mai dinainte sau ghicise că nu are nici un interes să-l cunoască.
Nicolae Damianovici și Tatiana Grigorievna plecară, schimbând cu noi simple saluturi convenționale, cu niște trecători pe trotuare deosebite.
După ce rămasei singur cu proprietarul, îl întrebai:
— Cine mai e și trăsnita asta? Domnul Aivazian dădu din umeri.
— Crezi, oare, c-ai să găsești un rus în toate mințile?…
— Dar și rusoaicele sunt așa?
— Ba bine că nu!… La ruși, bărbații și femeile, totuna sunt.
— Tatiana e amanta lui Nicolae?
— Dracu știe, că la ei nu e ca și la noi… Ei trăiesc amestecați ca orătăniile în ogradă. Oameni nebuni, cucoane… N-a-uzi ce spune Nicolașa, că până la Milcov n-au de gând să se bată!… Când le intră lor o idee în cap, nu le-o mai poți scoate cu toporul. Curat, candidați la paralizie… Bine parcă-i spuse dama de la “Crucea roșie.” Aprecierile proprietarului meu din noaptea asta nu se mai potriveau cu cele din ziua debarcării mele la Iași. Se schimbaseră rușii sau se înșelase domnul Aivazian?…
Vina era a mea, care înțelesesem greșit. Acum, însă, când îl aud pe domnul Aivazian perorând, îmi dau seama și eu, pentru ce Nicolașa era un băiat “pe cinste”.
— Eu înțeleg să stau de vorbă cu rușii, când e rost de câștigat ceva parale!… Dar așa, pe degeaba… Mâncarea și vinul costă bani, nu glumă… Eu credeam că o s-aducem vorba de niște medicamente, că rușii ăștia au de toate la spitalul lor… Mă luarăți însă repede cu războiul, cu hotarele, cu Marea Roșie, cu tot felul de bazaconii… Parcă vorbeați chinezește… Nu pricepeam nimic. Aoleo! D’ ăștia mi-ești dumneata?… Așa sunteți toți bucureștenii?… Ia te uită, nene, pe cine băgai eu în casă!…