Bălăuca

Urcat în trenul de Iași, nimeri într-un compartiment gol; căuta o singurătate, de altfel, ușor de găsit.

Atingându-l într-un punct nevralgic cu atât mai sensibil cu cât nu obișnuia să arunce răspunderea pe alții ci și-o lua asupra-și, vorbele lui Nusăm îl zguduiseră. Nu învinuia „statul” sau pe „boierii de la București” ca Nusăm. Nimeni nu-i datora nimic. Bunurile vieții se cuceresc. Cum nu dorea nimic – era firesc să nu aibă nimic. Nu cerea socoteală nimănui, nici chiar lui însuși, decât doar când vreun naiv ca Nusăm îl așeza brutal dinaintea realității, de care abia atunci își dădea seama cu sentimentul incapacității lui de a-și rândui viața materială. Putea Nusăm să n-o conceapă decât sub forma unei căsuțe cu o glastră de flori la fereastră și cu o femeie în dosul ei, destinul lui era să umble până la moarte cu carul cu boarfe din cameră cu chirie în cameră cu chirie, fără putința și nevoia confortului. N-avea instinctul posesiunii: doi metri de pământ și atât. Până la cei doi metri finali se desfășoară, e drept, existența, pe care unii o mobilează cu satisfacții și perspective îndepărtate, dar pe care el n-o privea decât ca un scurt și indiferent provizorat. Cum nu simțea de la sine contrastul dintre mizeria sa și belșugul altora și în indignarea cunoștințelor citea mai mult intenția de a-l jigni, compătimirea misitului îl umpluse la început, ca de obicei, de amărăciune – sentiment fugar ce nu rezistă reflecției. Strigăt al unui suflet cinstit, revolta lui absurdă împotriva „statului” și a „boierilor” sfârși chiar prin a-l înduioșa. Orice amărăciune îi dispăruse; se îmbună și se scufundă în vechea lui nepăsare de sine.

Privi afară; fuseseră ploi mari; bălți rămase după inundații, cu apă stătută, pământuri sterpe, dealuri lutoase, miriști chele, bolnave – impresie de sărăcie și urâciune a naturii; gări mici, târguri ovreiești lângă gări, bordeie acoperite cu stuf. La una se descoperise, de curând, o stație preistorică și învățații și începuseră să sosească: preistoria nu era însă în pământ ci deasupra…

Trase storul ca să nu mai vadă urâțenia peisagiului și se adânci în propriul lui trecut. Cetatea cezaro-crăiască îi apăru într-o realitate mobilă; timpuri de poezie și de exaltare lirică. Nu-și mai amintea de neprimirea banilor la vreme, de posturile silite și de împrumuturile umilitoare; pretutindeni lumina soarelui tânăr. În singurătatea compartimentului viața lui de după întâlnirea cu Veronica i se arătă într-o viziune paradisiacă, în care amănuntele nu se desprindeau, succesiv, în relieful lor strict, ci se învălmășeau într-un vârtej de pulbere siderală, de sori rotitori, de aureole; realitatea se transfigura, astfel, iar momentele se topeau într-un singur focar orbitor. Impresia fusese cu atât mai zguduitoare cu cât dragostea lor nu avusese preliminarile obișnuite și nu trecuse prin popasurile incertitudinii, cu ațe de slabă lumină strecurate printre negure masive: se uită la mine sau nu? m-a înțeles sau nu? mă iubește sau nu? – fază de zbucium și de insomnii, esențială firii lui frământate de setea de-ndoială. Intrase brusc în ploaia razelor perpendiculare. Nici n-apucase să se dumirească și se și văzuse în proiecția luminii crude: îl impresionase înainte de a fi știut cine e, și ea îl îndrăgise înainte de a-l fi văzut. Deși-l umpluse de mândrie, spovedania Veronicăi îl lipsise însă de bucuriile nesiguranței. Pentru a-și regăsi climatul necesar, se puse repede să și-o creeze. Nu-i uitase privirea dintâi plină de vibrația pasiunii, nu uitase nici pateticul violoncelului, cu care îi spusese: „cât de rău îmi pare că pleci”. Tonul îl răscolise, dar îndoiala îl făcuse să o urmărească și să afle că privirea ei avusese aceeași stăruință și față de Neagoe și cuvintele, fără să le fi auzit, aceeași provocare, în el, prețuise poetul, în Neagoe, bărbatul; luptă inegală la o femeie, a cărei privire constituia în sine un act carnal și a cărei esență era disponibilitatea amoroasă, ceea ce, într-un fel, nu-i displăcea. Alintul continuu, trecerea pendulară de la îndemn la refuz, i se păreau elementul principal al eternului feminin, pe care, înainte de a o cunoaște pe Veronica, îl fixase, moral, sub forma contrastului, a contradicției, a incertitudinii; fizic, sub forma unui trup mic, a unui chip mai mult de păpușă, cu ochi albaștri, și ploaie de păr auriu.

Porniră chiar a doua zi prin Viena, pe care unitatea de simțire îi făcea să o revadă cu emoția inițierii. Începură cu monumentele gotice, catedrala Sfântului Ștefan, biserica Minoriților, a Sfintei Marii de la țărm; cercetară apoi înflorirea barocului în biserica Sfântului Carol, în bisericile Iezuiților și a Franciscanilor, într-o parte a Hofburgului, în castelul de la Schoenbrunn, la Belvedere, în palatele Schwarzenberg, Harrach, Kinsky, Lichtenstein, al Academiei de științe, în vechea Universitate, în palatul de iarnă al lui Eugen de Savoia – cu plafoanele somptuoase ale lui Daniel Grau, Pozzo, Solimina, Luca Giordano, Donata d’Allio și Rothmayer. Nu ocoliră nici Viena nouă de pe Ringstrasse, cu Opera, Parlamentul, Burgh-teatrul, Votivkirche, Primăria. Vizitară casele în care au locuit Beethoven, Schubert, Haydn, Mozart; petrecură ceasuri lungi în parcurile din jurul Vienei, la Schoenbrunn și Prater. Apucând prin Cantacuzinostrasse, ajunseră într-o zi pe locul taberii lui Șerban-vodă, la Meidling, cu apa Vienei în stânga, cu râulețul Liesing în dreapta, în spate cu dealurile prelungite din munții Vienei, unde la marginea pădurii, pe colina Tivoli, voievodul a așezat în mijlocul taberei, pentru slujba liturghiei, o cruce de stejar găsită, după plecarea turcilor, de o femeie ce strângea lemne de foc. Pe locul crucii dispărute, comuna Viena a ridicat o capelă numită de popor Moldauer-kapelle, plină de icoane și alte obiecte religioase. Excursiile lor se prelungeau uneori pe valea Vienei la Ober și Unter Sf. Veit, la Hütteldorf și la Newwaldegg și Potzleindorf; odată îi apucase seara la Sievering, și altă dată la Grinzing și la Nussdorf, în grădinile pline de muzici și de perechi de îndrăgostiți; într-o după amiază se urcară și pe Kahlenberg, de unde se adânciră extatic în priveliștea neuitată a cetății imperiale și a Dunării albastre.

…Totul se desfășura acum în amintire ca într-o feerie cosmică: cu atrageri și respingeri, cu alintări și cu răsfățuri, cu priviri lipite de dânsul, punct definitiv ales și posedat și apoi cu repezi lunecări alături sau mai departe spre alte țeluri, spre alți oameni. Îi reveni în minte o scenă dintr-o cafenea. După ce-l priviseră îndelung, ochii Veronicăi se lăsară pe un ofițer de la altă masă, cu atâta neclintire încât și Micle le observase stăruința; ea își continuă jocul până la plecarea stânjenită a ofițerului. Abia atunci își retrase și ea privirile ca o pisică ghearele; când le slobozi din nou, le simți pironite asupra lui cu aceeași sugestie de posesiune ce-l atrăgea și respingea. La masa lor de la restaurant sau de la cafenea, începuseră să se arate din când în când și câțiva studenți bucovineni și ardeleni, și chiar cunoscuți de ai lui Micle din timpul studiilor la Politehnică. Veronica îi privea pe rând cu răsfăț și se cheltuia în entuziasm pentru preocupările lor; studenților de la „drepturi”, nu le vorbea decât de pandecte: a doua zi discuta de chimie sau de ori ce altă știință, după om, cu același interes pasional. Cochetărie înnăscută sau numai instinct de sociabilitate? Nu știa sigur. Sub impresia momentului, înclina când spre o părere, când spre cealaltă într-o nesiguranță de apreciere ce-l ținea pururi încordat.

Nu avusese nicio inițiativă așa că femeia rămăsese poate uluită. Se rătăcise doar în privirile ei, în gingășia întregei ei făpturi, se exaltase cu dânsa în reverii poetice, îi făcuse versuri, i le citise pe ale ei, făuriseră planuri himerice, se primblaseră fantomali pe cheiurile Dunării și prin parcurile Vienei, contemplaseră amurgurile și suspinaseră sub razele tuturor fazelor lunii – dar brațul gol rămăsese tot nesărutat, până ce, toamna înaintând, s-a acoperit, fără să-și mai aștepte omagiul. Prinsoarea pierdută de la început părea pierdută pentru totdeauna.

Cu puterea fanteziei lui de a crea situații, care n-au existat, de a-și substitui închipuirile realității, de a trăi o viață imaginară ca și cum ar fi fost aievea, într-o noapte de insomnie, romanul lui cu Veronica i se dramatizase în minte sub formă atât de hotărâtă încât era convins că-l și trăise.

Ideală și pură, dragostea îi amorțise totuși scrupulele morale; a iubit-o și l-a iubit. Într-o seară, pe când se scobora de la dânsul din Landstrasse, auzise din gura unei femei din popor cuvântul cu care morala îi pecetluia fapta; aruncat la întâmplare, el i se împlântase în ureche, și apoi, oaspe nepoftit, o urmărise pe uliță și urcase scările din Dianagasse; în dormitor, își vestise prezența la zvâcnirea timpanului și a tâmplei umezită parcă de o spaimă. Ar fi voit să-l lase la ușă, dar i se cuibărise în conștiință, împiedicând-o să-și mai sărute bărbatul. Stingând lumina se întinsese pe pat și întâmplările ultimei luni i se perindară pe dinaintea ochilor… Îl iubise oare cu adevărat după fotografia adusă de Miron Pompiliu – ori se entuziasmase sentimental numai pentru poeziile lui? Nici ea nu-și dădea seama. Știa că mâinile li se atinseseră fără voie și se retrăseseră la început cu dușmănie; simțindu-i într-o seară suflarea mai caldă pe spate, pe când îi întorcea foile Nocturnei lui Chopin, goi ca ochii statuilor antice, ochii li se însuflețiseră brusc. O nesimțită pânză de funigei îi învelise, astfel, într-o plasă; dulceața de a fi mereu împreună, de a se lăsa legănați pe aripi nevăzute, îi cucerise tot mai mult, până ce, într-o zi, fără nicio pregătire, el o sărutase pe umărul gol, spunându-i simplu:

— Veronico, te iubesc.

Speriată, se dăduse un pas îndărăt și privise spre dânsul ca și cum abia atunci l-ar vedea întâi; i se păruse altul, sculptat de o daltă nevăzută; într-o clipă, asistase la o epifanie. Își adusese aminte de un basm. Ospătând într-o noapte la umbra unui copac pe un tânăr ostenit, și, petrecându-i apoi în somn mâna pe trup, o bătrână vrăjitoare dăduse peste urma codiței; ospătase pe diavol.

— „De ăștia mi-ai fost, jupâne?” îi spusese ea. Ai să-mi plătești cina.

— În ce chip, babo? mormăise ghiduș flăcăul.

— Să mă iei în cârcă prin văzduh.

— Uite, măi, cum se dă la băieți! Hai, urcă-te să văd cum te-o prinde. Țin-te bine, babo!

Zis și făcut; dar, de cum i se urcase pe grumaz și se înălțaseră, cărnurile babei începuseră să i se topească; nu mai era babă ci zână; sub ploaia lumii, perechea se ridicase, astfel, în cerul străveziu, întovărășit în ascensiunea ei cosmică de rotocolul armonic al plantelor.

Pluteau, pluteau prin inelele lui Saturn și prin pulberea siderală a Căii laptelui, de unde Pământul părea un strop de noroi. Lunecaseră în legănare de sunete și de arome, până ce pumnalul primului cocoș spintecase văzduhul cu o dâră de sânge; prăbușiți prăpăstios prin spațiu, călătorii se treziseră din nou la umbra copacului: ea, o bătrână cerșetoare, el, un tânăr ușernic. Veronica nici n-avusese nevoia împerecherii pentru a călători în lumi astrale. Fusese de ajuns să-i spună:

— Veronico, te iubesc,

pentru ca dragostea lor să se transubstanțializeze. Sufletul și trupul i se prefăcură îndată; pe fundurile clare răsări o pădure de coralii, pe sâni îi înfloriră maci roșii. Se crezuse până atunci un obiect domestic, o chibritelniță, o scrumieră, o jucărie și iată că, devenită far, ea lumina peste valuri, departe, corăbiilor primejduite; se crezuse un mic ceasornic cu tictacul molcom, și iată că, turbină, împrăștia la mii de kilometri forța electrică; prin inimă îi trecea uriașa curea de transmisiune a vieții universale, în drumul de la neant spre energia pură; se crezuse un glas pierdut în văzduh și iată că, țipăt de sirenă, spinteca negurile și făcea să răsune depărtările. Fusese de ajuns ca pietricica albă a cuvântului „Veronico te iubesc” să cadă în apele sufletului ei, pentru ca, dezlănțuite, undele să facă ocolul întregului univers. Chemării lui nu-i putuse decât răspunde:

— Și eu pe tine, Mihai.

…Ca în vis, urcase, așadar, treptele casei, din Landsgasse, la îndemnul unei datorii dincolo de legi. I se dăduse fără nicio oprire și ieșise, fără nicio îndoială asupra faptei sale. La scoborâre portăreasa o arătase cu semne din ochi unei prietene:

— Sehen Sie noch eine Dirne. Nici nu-și dăduse seama cum ajunsese în stradă, mânată din spate, pentru a se regăsi în cadrul familiar al căsniciei sale. Fusese de ajuns un singur cuvânt ca să-i trezească forțele ascunse ale senzualității și să i le dezlănțuie furtunos; un alt cuvânt i le spulberase acum și o integrase în realitatea vieții morale. Alături, auzea răsuflarea egală a lui Ștefănucă; cum de-și uitase datoriile față de dânsul? Trăise o viață nepătată, cu fruntea sus, între soț și cele două fetițe; de azi înainte nu-și va mai putea apropia de gura lor buzele mușcate și însângerate de patimă. Nu-și va mai putea așeza capul pe pieptul lui Ștefănucă fără să simtă ferul roș al cuvântului:

— Die Dirne.

Gâtul i se uscă; cuvântul îi răscolea măruntaiele ca un plug; se înăbușea; palidă, se ridică dintre perine, se plimbă tulburată; ar fi vrut să treacă în odaia lui bărbatu-său, dar o ardea încă pielea mușcată de dinții lui Mihai; din oglindă zări privirea ironică a portăresei, arătând-o prietenei sale:

— Die Dirne!

Urca și ea pe furiș scările hotelurilor cu fața acoperită! E o femeie de rând. Nu e nici farul corăbiilor primejduite; nici turbina forțelor electrice și prin inimă nu-și mai simțea cureaua de transmisiune a vieții universale; – dar nu mai e nici chibritelniță, scrumiera, jucăria modestă a căminului ei adăpostit de furtuni, între îmbrățișarea discretă a soțului și sărutarea fetițelor; rostul ei nu mai e nici universal, nici domestic; împinsă de puterea oarbă a unui singur cuvânt zvârlit la întâmplare, fusese aruncată din orbita rotației ei și crezuse că intră în armonia sferelor cerești; brutal și definitiv, alt cuvânt o prăbușise acum în spațiu, bolid desprins din așezările lui veșnice. Cum nu mai avea ce căuta în celălalt cerc domestic, între răsuflarea cinstită a soțului și coloanele brațelor îngerești ale fetițelor, sticluța de veronal venise la timp să destrame această nouă realitate trezită de puterea unui cuvânt aruncat, orbește, în penumbra unei scări.