Deși n-o mărturisise nici prietenilor de la „balamuc”, nici celor de la Junimea, dragostea lor ajunsese cunoscută de toți. Tăcerea nu-i slujise la nimic; știau toți mai mult decât dânsul. Unii își închipuiau că-l văzuseră primblându-se noaptea prin fața casei, Veronica așteptându-l la fereastră; alții îl zăriseră intrând noaptea și pe ea deschizându-i ușa numa în capot; îi întâlniseră sub tei ținându-se de mâini, și pe ulițe lăturalnice, îmbrățișându-se; îi surprinseseră chiar pe gangul unui hotel mai dosnic. La numele ei, prietenii zâmbeau ori clipeau cu tâlc; unii îl întrebau de-a dreptul „ce mai face Veronica?” ori „de când n-ai văzut-o?” I se dădeau, firește, și sfaturi: e frumoasă, dar a avut multe aventuri; nu-i rău să o iubească, dar să nu pună prea mult temei; să nu se încurce cu o femeie iubeață. Prietenii mai bătrâni de la Junimea îi făceau și ei aluzii: fiecare să-și trăiască tinerețea; poeții au nevoie de o Muză; pe un poet nu-l poate înțelege decât o poetă. Cu gândul la atitudinea ei, din timpul când era încă elevă la Centrală, Maiorescu încuviință și el: „Ușurică, doamna, nici vorbă! Îl va face să sufere; nu strică; ca să poată cânta frumos, e bine ca poeții să sufere”. Pe Micle nu-l compătimea nimeni.
„Cine l-a pus să-și ia o nevastă cu treizeci de ani mai tânără!… Să plătească, după legea naturii”. Toți credeau de altfel că închide ochii. Veronica aflase și ea că „trăiește” cu Eminescu; scenele petrecute, în adevăr, la ședințe erau răstălmăcite și mărite, mai ales de cei ce n-o cunoșteau. Întâlnirile întâmplătoare erau comentate iar plimbările de la Copou cunoscute de toți. Nu le păsa însă de ce se spunea: el, din indiferență față de părerea altora, ea și din dragostea ce-o ridica dincolo de rău și de bine și din măgulirea de a fi iubită și cântată de cel mai mare poet al țării.
Legătura lor rămăsese încă pe loc: în timp ce prietenii se întrebau „nu s-a sfârșit încă?” ea nici nu începuse; starea de dorință nerealizată îi menținea în același nor de poezie și încântare. Nerăbdătoare, jignită chiar, se mira, se supăra, dar dulceața sentimentului, pe care i-o citea în ochi și în toată făptura lui ireală, o făcea să se resemneze. Cum inițiativa e totdeauna de partea bărbatului, nu-i rămânea decât să aștepte. Își scriau și își făceau versuri. O dată, într-o seară, după te se uitaseră sub un tei din aleea lui Grigore Ghica, el îi trimise patru stihuri:
Și dacă se întâmplă pe tine să te văz
Desigur că la noapte un tei o să visez;
Iar dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,
Desigur toată noaptea visez la ochii tăi.
adăugând:
„nu rimează bine, dar nici mâinile noastre nu rimează, căci a mea e urâtă și a ta albă și subțire și tot se strâng câteodată într-o singură strofă de zece degete”.
Ea îi răspunse:
Teiule bătrân și sfânt,
Ai adus iar pe pământ
Pace, liniște, iubire
Peste suflete și fire.
Teiule cu ramuri multe,
Cine știe să le asculte,
Povestind cu duioșie
Glasul trist al poeziei.
Teiule, cu floarea ta
Încununi iubirea mea,
Ca să plece mai departe
Du iubitului o carte.
adăugând jos:
„la revedere, îngerul meu de pază, la revedere”.
Sufletește, el se zbătea ca totdeauna între atracție și respingere; se exalta și colinda cu imaginea ei toate mahalalele și grădinile Iașilor, făurind dintr-însa tiparele actualelor și viitoarelor lui poezii; se îmbăta de aroma viziunii lui interioare; când o vedea, mai ales în mediul ei, între căpitanul Vornicel, avocatul Oncescu și magistratul Porumbaru avea numai decepții; i se părea frivolă și ușuratică: uita și șoaptele altora și se irita. Se săpa, astfel, tot mai adânc prăpastia între realitate și imaginație. După ce-l făcuse să se dea la o parte în fața tuturor problemelor practice ale vieții, complicându-le, și raportându-le la o măsură cosmică, setea de absolut îl arunca acum în aceeași atitudine negativă; căruia noaptea opera ridicată peste zi. Se afla tot la punctul de plecare; imaginația înălța construcții fantastice așa cum le voia, cu ogive gotice și cu horbote dăltuite în piatră cenușie, în care atârnase de mult leagănul unei Veronici neprihănite și adormite cum îi păruse la început, și cum, cu toate dezmințirile brutale ale realității, o mai vedea uneori, extatic, prin întuneric.
În jocul ascuns al forțelor lui sufletești intrau și rezervele impuse de prezența lui Micle. Putea demnul căpitan Vornicel să arate cu ochiul spre camera de alături cu: „i-aici bătrânul?” Ori: „mai lasă-l acasă, tinerii cu tinerii și bătrânii cu bătrânii; hai cu noi la Rivallet” – prezența lui Micle îi impunea… La Viena se arătase prietenos; nu-l înțelegea, dar credea în talentul lui, pentru că i-o spusese Veronica; naționalist, îi aproba și naționalismul; doar legătura cu junimiștii „cosmopoliți” nu-i prea plăcea. Găsindu-l o dată în birou cu capul între mâini, pitic și bărbos, sculându-se în picioare, Micle îi spuse solemn:
— Ia loc, domnule Eminescu.
După gheața tonului, el înțelese că sosise momentul socotelilor; era cu neputință ca zvonurile să nu-l fi ajuns. Între degete ținea o foaie de hârtie, o scrisoare.
— Cunoști dumneata pe fratele Petru?
Nu știa de ce Petru e vorba.
— Pe prietenul meu Petru Suciu.
Eminescu avu, brusc, viziunea bătrânului ursuz și arțăgos, profesor la Facultatea de drept, care, venit de atâția ani la Iași, stropșea limba mai rău de cât studenții de la Viena. Pe când se întorcea cu câțiva prieteni zgomotoși de la o grădină de vară, îl văzuse o dată, apărând din iedera unui cerdac, numai în cămașă de noapte și cu pușca în mână:
— Dacă nu tăceți – derbedeilor – eu vă pușc, le strigase amenințându-i cu pușca.
Și cum larma tinerilor nu încetase, din spate, auzise tot mai nestăpânit:
— Vă pușc! vă pușc! până ce o descărcătură spărsese liniștea mahalalei.
Altă dată îl văzuse într-un restaurant, unde, slugarnic, chelnerul îl întreba profesional:
— Ce doriți, coane?
Ursuz, bătrânul răspunsese:
— Ce ai?
— Să vă dau, coane, o friptură de pui.
Stropșit el se răstise:
— Mâncă tu!
— Un biftec, coane; ceva extra.
— Mâncă tu!
— O friptură de nisetru, un crap umplut, anghemacht de pui ochiuri cu spanac, cotlet de purcel… își recita, omul, pe nerăsuflate, lista.
După fiecare propunere, bătrânul îi arunca în față disprețuitor:
— Mâncă tu!
Chelnerul se oprise prostit.
— Atunci ce să vă dau?
— No, să-mi aduci numai doar un papricaș bine ardeiat, rostise, în sfârșit, arțăgosul profesor.
La întrebarea lui Micle, Eminescu răspunse, așadar, zâmbind ușor:
— Îl cunosc.
— E prietenul meu cel mai bun.
Tuși puțin, căutându-și începutul.
— Să nu te miri de ce-am să-ți spun acum; dacă aș fi crezut că merită, ți-o spuneam mai de mult; nu merită însă; numai întâmplarea că m-ai găsit cu scrisoarea asta a fratelui Petru în mână mă face să-ți vorbesc. Nu e întâia. Mi-au venit și altele; fiind însă anonime, le-am aruncat pe foc, după primele rânduri; cine n-are curajul să iasă la lumina zilei, nici nu merită să fie citit… Acum e altceva. Scrisoarea e iscălită și încă de prietenul meu cel mai bun: de fratele Petru, despre care, pentru că e dintr-o bucată, și nu știe să-și pună frâu limbii, lumea spune că-i smintit. Nu-i smintit. E sincer. Citește și dumneata.
Eminescu respinse cu energie scrisoarea.
— Bine, înțeleg; atunci iată de ce-i vorba: de relațiile dumitale cu Veronica.
Palid, poetul se ridică în picioare.
— Nu te irita, domnule Eminescu; dacă te iriți, ce să mai zic de mine, care sunt mai în joc ca dumneata? Cum ți-am spus, zvonul mi-a venit de mult la ureche prin anonime; mă doare numai că a ajuns să creadă și fratele Petru. Ca să te liniștesc, trebuie să-ți spun că eu nu cred nimic. Te cunosc și mi-ai inspirat simpatie de la început; aș exagera totuși dacă ți-aș spune că-mi pun mâna în foc pentru dumneata. Mi-o pun însă pentru Veronica, încheie el solemn.
Abia după câteva minute de tăcută reculegere, putu relua cu aceeași atitudine cerută de împrejurări:
— Gura lumii, știu… Din diferența de vârsta dintre mine și Veronica vin toate zvonurile. „Bătrânul” – îmi spun toți. „Bătrân” – la 54 de ani! Ai să-i ajungi și dumneata și ai să te convingi că la vârsta asta omul nu e chiar bătrân și mai are ani de vigoare… Prevestirile de amenințările de viitor le-am auzit, de altfel, de la început, chiar din momentul când le-am anunțat prietenilor că am de gând să mă însor cu Veronica… Fratele Petru a avut grijă să-mi spuie pe față: „nu te apuca de prostii, Ștefane, la vârsta ta, te însori pentru alții”: ce să-ți mai pomenesc de ceilalți, care se uitau la mine cu milă. Nu i-am ascultat, și de aici toată pricea. Toți așteaptă să li se împlinească prevederile; unii spun că s-au și împlinit. Iată că nu s-a împlinit nimic. Își pot închipui orice vor. Uite că și fratele Petru a început să creadă că-mi atrage atenția să mă feresc de dumneata… că lumea zice… las’ să zică!… Ba un anonim îmi scria că te-a văzut – cu ochii lui – sărind pe fereastră… Privește câți metri sunt de la fereastră în curte. Acrobat să fii și n-ai putea sări. Nici n-a aflat că aici spre stradă mă culc eu… nu mi-a văzut casa… Eu o cunosc însă pe Veronica. Nu știu dacă mă iubește și cât mă iubește; astfel de lucruri nu se pot ști. Sunt sigur că e o femeie cinstită; ușurința ei e copilărie (douăzeci și patru de ani!); e o copilă vrednică și apoi e mama copiilor mei; nimic nu mă poate zgudui din credința mea într-însa.
— Iată pentru ce, adaose el, nu te întreb nimic, și nici nu te rog să nu mai vii pe la noi până s-o potoli gura lumii, pentru că știu că gura lumii nu se va potoli niciodată. Lumea vrea să ispășesc crima de a fi luat o soție mai tânără. Dacă nu ești dumneata, va alege pe altul și am mai multă încredere în dumneata de cât în alții. Pe urmă știu că Veronica te prețuiește și te admiră; ea e poetă ca și dumneata și vă înțelegeți: îi dai o prietenie, pe care eu nu i-o pot da. Nu ne ocoli; mai mult chiar, ceea ce primesc eu anonim despre Veronica, îmi închipui că primești și dumneata ca să vă strice prietenia. Ei bine, ascultă-mă pe mine: să nu crezi.
Noaptea se lăsase în birou; tăceau de mai multe minute; nu mai aveau ce să-și spună. Poetul își luă rămas bun; Micle îl conduse pe întuneric până la ușă, unde, pe nevăzute, suspină ca pentru dânsul.
— Și apoi e rău să-ți faci iluzii, dar e și mai rău să le pierzi.
Cum se văzu în ulița povârnită, i se păru că piticul solemn și sublim prin încrederea în nevastă și mai ales prin nevoia de a trăi din ea și prin desperarea, pe care i-o simțise în glas, de a n-o pierde, se așază de-a curmezișul între dânsul și făptura reală a Veronicăi.