Se regăsiră dimineață cu toții afară de Micheriu, pe peronul gării, mahmuri; îl căutau în toate părțile pe Eminescu.
— Mă, mormăi Burlă, nici eu nu cred să facă filosofia chiar până la ceasul ista.
Faptul că nu apăruse nici Natalița, era și mai vorbitor. Abia cu zece minute înaintea plecării trenului se iviră și ei la braț; Burlă îi salută tradițional, ca la Viena:
— Trăiască nația!
— Sus cu dânsa, răspunse tot tradițional Eminescu.
— Bravo, mă! Dar unde ați fost? întrebă Miron mai pe șleau.
Eminescu nu știu ce să răspundă; tot femeia se arătă mai deșteaptă.
— Frumos v-ați mai purtat, domnilor, n-am ce zice; ne-ați lăsat așa, în drum.
— Cum v-am lăsat în drum? Știi că-i nostim! N-am plecat cu toții? bufni Miron.
— Noi am mai rămas doar câteva minute și, când ne-am uitat în jur, erați departe și numai iată că ne-a tăiat drumul niște zăvozi, că, se vede c-ați sculat toți câinii Nicolinei cu zarva dumneavoastră. Păs de mai răzbate!… A trebuit să ne întoarcem îndărăt la Țaru, unde v-am așteptat.
— Că ne veți și fi așteptat! hohoti bine-hrănitul Caraiani. Altceva se vede că n-aveați de făcut!
— Firește că v-am așteptat, se puse la mijloc Eminescu fără convingere.
— Era poate nevoie să vă căutăm ca pe obiecte pierdute? făcu Miron cu haz.
— Nu, mă, credeam că după ce veți bea la Costache o să vă întoarceți la Țaru ca să rostiți sentința fără apel. Ei, ce ați hotărât? abătu vorba Eminescu.
Nu răspunse nimeni.
— Eu, reluă el, deși n-am fost la Costache, cred că tot Cotnarul de la Țaru e mai bun. Ce zici, Natalițo?
— Mai așa! mormăi voluptos țiganca cu degetele împletite în degetele lui. Luându-i apoi degetul cel mic, i-l duse la gură, și i-l mușcă până la sânge…
Miron îi dădu cu cotul lui Bodnărescu strigându-i:
— Vezi, mă Samsoane, că nu-i
Totul trist pe lume
când știi cum s-o brodești.
Trenul se urni din loc în corul prietenilor:
Iar când este ca să fie
Eminescu nu face filosofie.
în timp ce poetul nu-și putea lua privirile de pe panorama Iașilor, a bisericilor, a Trisfetitelor, a Copoului, a Palatului domnesc, ca și cum le-ar părăsi pentru totdeauna. Se sfârșise cu visul lui; părăsea Iașul, părăsea țara… îmbrățișarea pătimașă a țigăncii, cu mușcături, îl scuturase din toropeală. Ce brațe… ce carne tare… ce clește de pulpe!… Țigancă! În dreptul mahalalei ieșene, își trase capul de la fereastră și se afundă în sine. Cu cât trenul se depărta, dispărea și senzația vie a femeii, atât de aprigă în voința de a fi frământată în durere.
— „De ce o fi mușcând așa?” se tot gândea el. În dragoste era deprins cu senzații mai blânde. Simți cu timpul o ușoară silă. Când și gustul cărnii și dezgustul ei începură să i se împrăștie, golindu-l, porni a-l legăna o iluzie; desprinsă din miriștele grânelor și din limpezimea cerului, imaginea ideală a Veronicăi, cu păr auriu și ochi albaștri, îi risipi urmele dinților țigăncii. Din câte văzuse și trăise la Iași o lună, el nu pleca acum decât cu chipul unei absente ce-l vrăjise odinioară la Viena, cu ochi alintați, oferiți o clipă și reluați după aceea.
Pe această Veronică, așa cum i-o sculptase propria-i imaginație, o luă cu el la Berlin, floare presată într-o carte. Deși în momentul plecării îl împunsese cu un vârf atât de ascuțit sub coaste, de cum trecuse hotarul, regretul îl părăsise. Durerea poetizată îl îndepărta acum de banalitatea vieții zilnice. Când gazda de la Bremerhof îl întrebă:
— Doriți o cameră cu un pat? Sunteți singur? voi să-i răspundă:
— Nu.
Nu mai era singur de mult. Se miră că Frau Krauss n-o văzuse pe Veronica ori nu citise pe chipul lui că era un om „locuit”. Ființa ei îl umplea mai mult decât umplea el odăița doamnei Krauss.
Îi răspunse apoi, cu sentimentul de a o înșela.
— Cu un pat, firește.
O instală, așadar, și pe Veronica, fără nicio greutate; după vechiul lui obicei, o primbla uneori cu dânsul prin Tiergarten, pe cheiurile Spreei, o luă la Charlottenburg, în Orangenstrasse, lângă Berlin, ca să n-o lase singură acasă, o scotea și pe străzile pitorești ale orașului vechi, pe la anticari, în căutare de cărți rare; o duse chiar la câteva cursuri, nu-i plăcuse lecțiile lui Demberg asupra Instituțiilor și Istoriei dreptului roman, dar ascultase cu interes două lecții de ale lui Lipsius asupra istoriei egiptene și ale lui Nitsch asupra istoriei romane. Se înțelegeau; dulce și vicleană, i se legăna pe genunchi, îl săruta și apoi fugea; provocatoare și apoi castă, își despletea părul auriu și îi răsucea firele în toate imaginile și gândurile. Duceau o gospodărie poetică ideală. Ispitele nu-i lipseau totuși; pe coridoarele Almei mater fetele îi făceau uneori cu ochiul. Mergând odată împreună pe Friderichstrasse, unele femei își întoarseră capul după dânsul.
— Vezi de n-ai vreun zbenghiu pe nas, că prea se uită lumea la tine, glumi ea.
Știa de ce se uită; la un colț de stradă, o fată îi aruncase în față:
— O! der schone, schwartze Grieche!
Într-o zi prietenul ardelean Drăgoi îi povestise că făcuse cunoștință pe stradă a unei fete frumușele, cu care își dăduse întâlnire pe duminică, pentru o excursie la Potsdam. Nu se putea duce.
— Dacă vrai, du-te tu și scuză-mă că musai nu pot veni.
El tăcu.
— E fată mândră, n-avea grijă, adause el cu tâlc.
De teama Veronicăi, privi în jur. N-auzise ori se făcuse că n-aude. Tăcu.
— Atunci, ne-am înțeles: la două în fața Operei, lângă chioșcul de ziare din stânga…
Își puse hainele noi; Veronica îi strânse nodul lărgit al cravatei roșii cu măzărichi albe, și-l privise ca și cum ar fi voit să-i spună:
— Știu unde te duci; nu face nimic. Vezi să nu întârzii prea mult.
Îl sărută pe ochi. (Ea nu mușca niciodată.) Plecase numai cu gândul să-și servească prietenul; nu simțea nicio emoție. La locul arătat, ea îl aștepta; la început, fata se sperie, dar ochii albaștri se îndulciră apoi, când îi lămuri întâmplarea. Ea păru că nu crede; fu totuși bucuroasă să meargă la Potsdam.
Blondă, cu ochi albaștri, cu gropițe în obraz și fără niciun moft, Milly avea zâmbetul pe buze și inima în palmă. Venise din München, și-i ducea dorul; nu-i plăcea Berlinul. În tren, nici nu știu când îi sărută mâna, obrazul, ochii, apoi gura; la Potsdam, într-o Wirtschaft chiar lângă lac, fata îi dărui și puținul ce-i rămăsese de dăruit. Plesni ca un mugur, căzu ca o frunză, fără șovăire; dragostea i se părea un act natural. Atât. Ce simplă e viața! Se gândea el în barcă. Fata își răzimase capul pe picioarele lui, ochi în ochi, și nu-l scotea din „du süsse Miky”. Uitase de München; nu-i mai ura pe berlinezi, n-avea altă grijă decât să nu-l supere. De Moldova nu auzise; își propunea să se informeze într-un lexicon. Cucerit de dulceața zilei, el o mângâia pe păr; uitase de Veronica. După-amiaza trecuse ca o nălucire; se despărțiră cu făgăduiala unei întâlniri pe duminica viitoare. Sprinten, vesel și fluierând, o luă pe Altbertgasse; intră în Bremerhof, fără să-l supere duhoarea scării; trecu de catul al doilea spre mansardă. Aprinse becul și se întinse voios în pat. Veronica lipsea, după cum lipsea ori câte ori el umbla după alte rosturi; dar nici nu-și aduse aminte de dânsa… Se simți cuprins de fiori poetici; îi fluturau prin minte gânduri șăgalnice, n-avea nicio grijă; iubise, iubea încă. Luă o foaie de hârtie, și din pat, se puse să o înnegrească:
Din Berlin la Potsdam merge
Drum de fier, precum se știe,
Dară nu se știe însă
C-am luat bilet de-a treia.
Zâmbi: dară alături de însă; știe rimat cu treia – ce mai licențe poetice! Merse totuși înainte:
C-am plecat de dimineață
Cu un taler și doi groși
Și de gât cu blânda Milly
C-ochi albaștri, buze roși,
Zice Brahma, tata Brahma,
Cum că lumea asta nu e
Decât ardere-unei jertfe
Într-o veșnică cățuie.
— Ptiu! se întrerupse brusc, neamul ei de cacofonie!
Am aprins și eu luleaua
Să jertfesc lui tata Brahma,
Lângă mine un șip de Kümel
Ș’o bucată de pastramă…
La amintirea pastramei de la crâșma lui Țaru, gura îi lăsă apă. Continuă totuși:
Zice Darwin, tata Darwin,
Cum că omul e-o maimuță.
Am nume de maimuțoi
Milly’ nsă de pisicuță…
Cu gândul la porecla de Miky pe care i-o dase Milly, după numele unui maimuțoi de la Zoo.
Și mă urc în tren cu grabă
Cu o foame de balaur,
Între dinți o pipă lungă,
Subsuori pe Schopenhauer.
Ș’acum șuieră mașina,
Fumul pipei lin miroasă,
Sticla Kümel mă invită
Milly-mi râde… Ce-mi mai pasă!
Nu-i păsa de nimic; era fericit și „adormi liniștit”. A doua zi, când plecă la cursuri își lăsă pe masă foaia cu poezia; la întoarcere o găsi păturită în saltar. I-o citise, desigur, Veronica și i-o rânduise cu grijă. În somn i se arătă privindu-l cu același zâmbet și îngăduință.
— „Știu că tot la mine o să vii.”
Nu se înșelase: de a doua zi primblarea la Potsdam i se păruse banală! Bleagă și sentimentală, fata se lipise de dânsul cu o gângurire nevinovată; nu pusese rezistență și se oferise fără mister; împlinise un simplu act fiziologic, la care nu participase sufletul. Obiect și nu ființă. Dorea altceva. Cu capul între mâini, îi trecu pe dinainte imagini violente de stupru neizbutit; se scutură și scrise pe dosul primei poezii:
Tu cu cruzime m-ai respins, când am voit, copilă,
Să devastez frumuseța ta cea dulce, făr’ de milă.
Și totuși corpul tău e plin de-o coaptă tinereță,
Tu al amorului duios demonică prăsilă.
Eu am plecat purtând în piept, durerea-mi toată scrisă
Precum al primăverii vânt duce-n văzduh o filă,
Dar noaptea, când am adormit, atunci durerea-mi toată
Se ghemuiește’n inima-mi, o arde ș-o împilă.
Părea din somn că m-am trezit și te-am văzut pe patu-mi
Boțind cearșaful meu cel alb cu mâna ta gentilă.
— Împilă – gentilă! rimă de „vită încălțată” își zise el vesel. Imaginea violenței neîmplinite îl mulțumea însă; se închipui încercând zadarnic să „devasteze” frumusețea femeii și își crezu cearșaful boțit de o mână nervoasă. Milly i se oferise; femeia trebuie să fie fructul ce se refuză mâinii întinse și apa abătută de pe buzele însetate. Savoarea cuceririi fără luptă i se șterse repede din amintire, așa că duminica următoare nu se mai duse la întâlnire.
— Ce-ți spuneam? îl mângâiase blând Veronica pe frunte și pe păr. Știam că ai să te întorci tot la mine.