Trenul se smuci la o cotitură și Eminescu tresări. Nu dormise; scoborându-se în sine, suprimase cu desăvârșire realitatea; pierduse noțiunea existenței sale și a timpului; nu știa unde se află și nici unde se duce. Trăise un epizod de demult, cu intensitatea realității actuale. Smucitura vagonului îl readuse în prezent: era în tren și mergea undeva; își scoase puțin capul de sub pardesiu; prin pânza deasă a lămpii cu rapiță se împrăștia o slabă licărire albăstruie. Privi în jur ca prin sită… Rocneanu dispăruse. Se aflau, prin urmare, dincolo de Focșani; în locul lui, Nusăm Cucoș sforăise cu o stăruință apăsată: prin zare îi licărea sclipirea de foc a ochilor… Desigur, nu dormea. Pe sub pleoapele întredeschise, pupilele se stingeau și se aprindeau în direcția celuilalt colț al compartimentului. Popa se scoborâse. În colțul de lângă ușă avocatul întinsese picioarele pe banca din față, ținându-și vecina cu o mână trecută pe după mijloc; cu cealaltă, nervos, o mângâia pe păr, pe sân, pe dedesupturi. O sărutare lungă, urmată de suspinul pisicii de pe streașină casei.
— De cum te-am văzut intrând mi-ai plăcut.
— Și tu mie.
— Știam că o să te iubesc.
— Încet să nu ne audă.
— Dorm duși amândoi.
— Pss! parcă s-a mișcat cineva.
— N-avea nicio grijă.
— Ești sigur?
— Sunt sigur.
— Dacă ești sigur, de ce nu mă strângi în brațe?
Tăcere lungă.
— Cât de bine știi tu strânge!
— Nu știu numai atât…
— Taci, spuse ea înăbușit și cu mâna îi astupă gura.
— Ai! m-ai mușcat.
— Semn că vreau să te mănânc.
— Știi mânca?
— Știu.
Ea suspină:
— Mă iubești?
— Nu.
— Atuncea plâng.
— Te doresc.
— Cât?
— Toată.
— Dar nu mi-ai spus cum te chiamă!
— Gică.
— Și pe tine?
— Geta.
— Ce coincidență! Destinul ne-a făcut să ne întâlnim: de aia am și nimerit în compartimentul ăsta; la început căzusem în altul, de unde m-a alungat un individ cu pipa.
Ea încuviință:
— Extraordinară coincidență.
— Și acum unde te duci?
— La Iași.
— Ai pe cineva la Iași?
— Pe bărbatul meu.
El o scăpă brusc din brațe. Capul îi căzu pe genunchi.
— Care va să zică ești măritată?
— Da, mărturisi ea vinovat.
— Și ești din Iași?
— Nu. Sunt bucureșteancă; bărbatu-meu e funcționar la Iași.
— A! făcu el cu răceală.
Urmă o tăcere îmbufnată.
— Dar tu unde te duci?
— Eu, răspunse el cu nepăsare, mă duc la Botoșani cu niște treburi.
— Ce păcat!
— De ce?
— Îmi pare atât de rău că o să ne despărțim.
— Serios?
— Știi ce? Nu te mai du la Botoșani… Vino cu mine la Iași.
Eminescu tresări în colțul lui; numai după câteva ceasuri, necunoscuta uitase de bărbat, și-i arunca primului venit dorința de a nu se mai despărți de dânsul.
— Aș veni; dar bărbatul tău?
— Ai dreptate, nu se poate; bărbatu-meu mă așteaptă la gară.
Avocatul se încruntă din nou.
— Rămâi mai bine cu mine undeva în drum, la Bacău ori la Roman.
— Îți spun că mă așteaptă pe peronul gării.
— Iai trenul mâine seară, și-i spui că l-ai pierdut pe cel de azi.
Ea se îngrămădi într-însul, tăcând alintat.
— Ne-am înțeles?
— Numai de nu ni s-ar întâmpla ceva!
— Ne oprim la Bacău, că e mai aproape și rămânem mai mult împreună.
— Mai dă-mi o gură.
Tăcere.
— Cum spui că te chiamă?
— Gică.
— Și mai cum?
— Carandà!
— Ce ești?
— Avocat la ministerul de domenii.
După o tăcere:
— Dar tu cine ești?
— Geta Preoțescu.
— Ce e bărbatul tău?
— Casier.
— Da?
— Da.
— Să ne pregătim că se apropie Bacăul.
Ea sări sprintenă; își tipări fustele; începu să-și vadă de geamantane.
Nusăm Cucoș se puse să sforăie și mai tare și mai apăsat. Eminescu se retrase din nou la adăpostul pardesiului atârnat în cui.
— Nu s-a schimbat încă lumea, se gândi el.
În câteva clipe, pierdu iarăși noțiunea timpului și a realității; nu mai știa de îndrăgostiții de alături, de Nusăm Cucoș cu farurile aprinse ale ochilor. Reluă firul întrerupt al vieții de la Viena.