În grădina lui Niculică, crescut ca un trunchi, Creangă se legăna pe scaun cântând popește; în jurul mesei, prietenii dormeau turtiți de beție.
— Na, na, na, măria-ta, că te-ai întors, bădie, strigă el de cum îl zări intrând pe poarta grădinii.
— Poate că mă vei fi așteptând de mult? îl întrebă încurcat Eminescu.
— Nu zic baiu, că de când mă rog eu Sfântului Haraș Nicolai din Humulești ca să mi te-aducă înapoi!… Că nici n-ai cu cine face oleacă de petrecere. Ia te uită la zamparagiii iștia dugliși, dorm doorm, dooorm, bea-i-ar tăunii să-i beie, când le-o fi somnul mai dulce, că nu-s buni de nicio ispravă. Adică vorba ceia… na-ți-o bună că ți-am frânt-o, când la dica, nu-i nimica.
Privind la mesele pline de rămășiți de bucate, găluște, pastramă, cârnați, ciolane de costiță afumată, străchini cu păsat răsturnate, poetul dădu din cap a mirare.
— Mâncare a fost asta, zise el, nu glumă.
— Apoi nici noi n-am stat cu mâinile în brâu, pe când tu umblai după catrință… Se putea una ca aiasta, când e cu noi și părintele Grigore de la biserica Vulpe și părintele Miron de la Patruzeci-de-sfinți și de… picioare de cal, gură de lup, obraz de scoarță și pântece de iapă se cer unui popă și nu-i mai trebuie altceva.
Întinzându-se, căscând, și privind apoi spre cer:
— Ehehei! Ia te uită că Găinușa-i spre asfințit, rarițele de asemeni și gata-i să răsară și luceafărul de dimineață și noi, bădie, să mergem la gară, că trenul nu vrea să știe de nepricopsiții iștia.
Eminescu cătă la ceas.
— Dacă o luăm pe jos, ajungem numai bine la ora plecării.
— Ei, dacă-i vorba pe aceea, atunci să sculăm pe zambaragiii iștia, să facem plata și să plecăm.
Începu a-i zgâlțâi ușor.
— Sculați, cinstiți părinți…
Niciun semn.
— Ei, hai, sculați, mă bețivilor…
Ei nu se urneau. Creangă dădu din cap și zise:
— Ia să încercăm și altfel.
Îl atinse ușor pe unul pe umăr.
— Părinte Grigore, ia să mai ciocnim un pahar de Cotnar, că a venit și bădia Mihai și vrea numaidecât să ciocnească cu sfinția-ta.
Popa își înălță capul buimac, ca prin vis; Creangă îi umplu paharul:
— E Cotnar împărătesc, părinte, să-ți spuie și bădia Mihai.
— Nici nu credeai să nimerești așa de bine zise Eminescu, că cu adevărat e vin împărătesc; din el a băut și împăratul Petru cel Mare la curtea lui Cantemir.
— Hă? făcu popa aiurit, ce zici, taică?
— Ba încă și în tabără – la obuz – la Țuțora cu polcovnicii și cu brigadirii lui tot vin de Cotnar bea „și-l lăuda foarte și încă mai bine le plăcea vinul cel cu pelin. Și mult se mira cum spre partea lor nu se face vin cu pelin așa bun.” Uite așa, părinte, ne spune Ion Neculce, care se afla și el la masă.
Popa holbă ochii;
— Hă? care Neculce, hă? Popa de la Miroslava?
— Ehei, părinte, ia să mai vorbim și de altele, că cu dumnealui numai prin cărți ne rătăcim. Ia să mai vorbim și de cinstita de socoteală.
Capul popei căzu ca de plumb pe masă.
— Aha! apoi așa ne-a fost vorba? Sculați, mă, că acuș vă ard… de vă trece spurcatul.
Nimic.
— Ehei, patruzecile mâne-sa de golani, că vă vin eu de hac.
Îl apucă pe popa Miron de barbă:
— Scoală, părinte, că e zintâi și te așteaptă dascălul cu căldărușa.
Popa înălță capul sus, holbă ochii mari și rosti cu limba cleioasă:
— Ce spui, măi, e zintâi?
— Aha! așa că te-ai sculat! Ia vin’ încoace, părinte, la plată, că banii nu se culeg la trunchi ca surcelele.
Capul popei căzu iarăși bolovan pe masă.
— Iaca, păcatele mele, cine-i cu pagubă și păcat.
Și întorcându-se spre Eminescu:
— Ce zici de unele ca aceste?
Eminescu tăcu.
— Apoi nu așa, fârtaților, cu ce m-ați hrănit cu asta va hrănesc și eu. Să nu credeți că merge așa, să faceți pe mortu-n păpușoi.
Bătu în masă.
— Mă, Niculică, frate, ia fă-te încoa că noi acum suntem cam grăbiți.
Niculică veni gâfâind.
— Fă tu socoteala și împarte-o în cinci părți – că omul ista (și-l arătă pe Eminescu) e musafirul nostru și musafirii, după cum bine știi, nu plătesc.
Niculică se puse pe socoteli.
— Ia te uită la părintele Grigore cum șade pe comoară și cere milostenie.
Părintele Grigore sforăia de răsuna grădina.
— Apoi lasă, părinte, că te-ai căi sfinția-ta, dar căințele cele de pre urmă întru nimica sunt. Ehei, unu-i Nică a lui Ștefan a Petrei… Și cine face face-i-se.
Zgâlțâindu-l puțin și pe părintele Miron:
— Și aista-i beat tafta.
Niculică veni cu socotelile.
— Acuma, Niculică frate, împarte socoteala în cinci și iaca eu plătesc o parte.
— Și cine plătește celelalte păcatele mele?
— Iacă vorbă! Ir’ancan de mine, d-apoi cine să plătească, omule, dacă nu zamparaglii iștia, care fac pe morții când e la adicătelea. Dacă doar nu-s tarapana de bani ca să plătesc pentru toți bețivii Ieșilor.
Omul gros plăti și se sculă, cât mi-ți-i românul.
— Ei, amu eu zic că pe aiștea să-i lăsăm dracului pomană, că mai bine n-aș putea zice, la vremea și la locul aista.
— Ei, părinte Grigore, sus… copăcel, sfinția-ta, că noi uite că am și plecat.
Popa grohăi.
— Vede-te-aș dus pe năsălie la biserică, glumi el.
Apoi către Eminescu:
— Și amu paidiom, bădie.
Dar după câțiva pași se mai întoarse o dată către cei adormiți:
— Apoi, duglișilor, noi ne-am tot dus, dusu-ne-am, iară pe voi vă lăsăm în cât v-am găsit.
Ieșiră pe poarta grădinii în uliță.
— Iacă și sfânta!
Respiră adânc înfulecând văzduhul întreg luminat de zorile roșii.
— Tiii! ca-n povești pe câmpii și pe dealuri… sus la Cetățuia și la Galata… e o frumuseță de turbă haita.
O luară încet, încet prin Păcurari, iar când ajunseră la Râpa galbenă, păsărelele și începuseră să alerge unele după altele, să se scalde în praful râpei și să se giugiulească. Creangă le privi cu ochi muiați:
— Tă-vă pustia să vă bată, că știu că vă drăgostiți bine!
Scoborâră pe râpă, sprijinindu-se unul de altul, Eminescu mohorât, cu fălcile încleștate parcă, Creangă, vesel ca totdeauna, ca și cum n-ar fi fost după o noapte de nesomn și beție.
— Încetinel, bădie, să nu ne prăpădim bunătate de oameni prin rătăcăniile aieste, că amu eu oi fi cum oi fi, un boț de carne de la Humulești, dar tu ești ce ești!
Și tot el:
— Iată că am ieșit deasupra nevoiei. Că ce a fost greu s-a făcut. De amu tot drum ca în palmă… și nici nu mai e mult… Ba, că am agiuns.
Ajunseră, în adevăr, Eminescu luă bilet și intrară pe peronul puțin însuflețit al gării; până la plecare mai erau vreo douăzeci de minute. Se primblară de câteva ori în sus și în jos. Sosise trenul de București și începu forfoteala lumii, când deodată Eminescu se văzu oprit de un domn însoțit de o doamnă, veseli și braț la braț.
— Bună dimineața, coane.
Eminescu se uită mirat, cu aerul că parcă și-ar aduce aminte. Dar tot nu-și aducea.
— Aha! m-ai uitat: casierul Preuțescu, știi că te-am întrebat ieri dimineață de nevasta mea. Aveai dreptate, coane, închipuiește-ți că scăpase trenul… Mititica de ea (și o luă dulce de gușă) ce emoție pe dânsa, dar și pe mine; să-ți spună numai dumnealui… A, nu vă cunoașteți? Nevasta mea, doamna Geta Preuțescu și domnul Eminescu – nu așa, n-am greșit numele? – să-ți povestească dumnealui, ce speriat eram că ți s-a întâmplat ceva și cum dam buzna peste călători prin vagoane ca să întreb de tine. Să nu mai faci așa puiule, că mă îmbolnăvesc… Ei, acum să plecăm. Încă o dată iartă-mă, te rog și-ți mulțumesc, coane.
Omul îi strânse mâna prietenos, iar femeia, roșie și înțepată, abia îl salută dintr-o închidere de pleoape… Câțiva pași mai încolo, din alt vagon îl întâmpină cu brațele deschise ca pe un frate, domnul avocat Carandà.
— Ce, și pleci, maestre? așa de repede? Tocmai mă bucuram că o să te găsesc pe aici, să ne mai treacă de urât, că noi bucureștenii, când venim la Iași, murim de plictiseală… Aha, dar uitasem, că nu ne-am văzut din tren. M-am scoborât pentru niște treburi la Bacău… dormeai tun… Acum sunt silit să rămân cu afaceri mai multe zile aici. Și ministerul ăsta de domenii ne aglomerează cu procesele, de nu mai putem prididi.
Apoi luându-l confidențial de un nasture:
— Ei, ce mai nou cu politica? Am rămas în urmă. Bacău e provincie curată, nu afli nimic. Se face ori nu se face?
Eminescu dădu din umeri.
— Dacă și dumneata o lași moale!… Trage-le la gazetă… Nu-i lăsa… Arde-i cum ajungi la București, că te pricepi… Las’, nu protesta…
Și tot cu ochii pe sus ca să nu scape pe doamna Geta Preuțescu, perora în gol, până ce îl părăsi, fără rămas bun, ca să-și facă loc prin mulțime… Cei doi prieteni mai străbătură de câteva ori peronul tot mai pustiu.
— Apoi, începu într-un târziu Creangă, cu o sfială de mirat la un om atât de gros, mi-i ierta de vorba proastă, da’ eu tot ți-oi spune-o și nu ti-i supăra.
— Tocmai pe tine! făcu Eminescu plin de presimțiri.
Creangă își scoase batista-i popească, se șterse de o nădușeală mai mult închipuită, și nu putea urni din loc.
— Apoi nu știu cum să-ți spun ca să nu dau cânele prin băț… Da’ eu am băgat de seamă că la plecarea de la Niculică prin cei Ieși erai altul, și altul întorsu-mi-te-ai.
Eminescu voi să protesteze. Creangă îl măsură cu dragoste de sus până jos:
— Ce-i tânăr tot tânăr… Ehei, eu mi-am închipuit, când te-ai dus, că cine știe ce ispravă o să faci, și când colo te-ai întors de mi-i mare jele, când mă uit la tine și te văd că nu ți-s boii acasă; că n-ai scos o vorbuliță cât mi-ți-era drumul de lung prin rătăcăniile Râpei galbene.
Eminescu își lăsă capul în jos; durerea lui Creangă nu numai că-l mișcă, dar îl umplu și de remușcarea de a pleca din Iași fără să-i fi rostit un cuvânt asupra pasului ce-l adusese. Își luă inima în dinți.
— Ce să-ți mai spun, bădie Ionică, necazuri lumești și nimic altceva. Că m-am bucurat să te văd, nu te mai îndoiești; dar, drept să-ți spun, n-am venit pentru tine. Nici inima nu m-a împins la început, ci alții; nici nu știu cum m-am trezit în tren și apoi la Iași; ba, dacă nu era năstrușnicul cela de popă Ienachescu eram gata să mă întorc chiar din gară la București; dar el m-a prins când mă suiam în vagon și de rușinea lui, m-am scoborât și am venit să te văd. Drumul meu era pornit pentru altcineva, dar simțeam că nu e bine să vin, pentru că nu pot fi de niciun folos; viața mi s-a întors, așa că nu mai sunt bun de nimic, nici pentru mine, nici pentru alții. Iată de ce am stat la tine toată ziua și n-am voit nici măcar să ies, ca să nu mai dau drum bârfelii; mai bine să mă duc cum am venit ca un copac sterp ce sunt. Dar după ce am stat cu tine la Niculică, mi-a venit de la un timp poftă să văd Iașii așa cum i-am trăit odată; de la Râpa Galbenă am și aruncat un pod până la Repedea și sus, de pe pod, am contemplat toată mândrețea Iașilor din trecut, dar nu știu cum mi s-a urcat în suflet și viața mea de odinioară. Se vede că mă aburise bine Cotnarul lui Niculică; lutul mi s-a părut aur, și pe ciulinul vieții mele n-am văzut decât floarea crescută în vârf. Ce să-ți mai spun, mi s-a muiat inima în mine și mi-am zis că nu e bine să plec fără să o văd. În loc să mă întorc la Niculică, nu știu cum se face, picioarele m-au dus pe ulița ei. În dreptul casei, m-am tras după un tei ca să mă îmbăt, nu de florile lui, ci de amintirea ei; când îmi sfârâia inima mai amarnic, iată însă că de pe portița casei se strecură umbra unui om: o umbră cu zornăit de pinteni ce s-a lăsat la vale – și asta-i tot, încheie el cu glas profund.
Omul gros tăcu o clipă; apoi, ca și cum ar umbla cu mâinile lui bătătorite cu niște vase de preț, începu:
— Dar, bădie, nădăjduiesc că nu te-i împuțina cu inima pentru atâta lucru. Zi-i muiere și s-a mântuit socoteala și nu-ți mai fă voe ră.
Apoi după câteva clipe de tăcere:
— Ca să nu-mi uit vorba, spunea tata că i-au spus și lui bătrânii, că la noi în sat era un flăcău și-l chema tot Ionică, nume prost, ca și pe mine; și numai iată că flăcăul ista se îndrăgostește de o fată; da’ nu dragoste numai așa de florile mărului, ci dragoste de istov; și el o iubea pe Măriuca, dar și Măriuca îl iubea pe dânsul. Da’ iată că se întâmplă că părinții fetei nu vor să i-o dea; ba că fata are stare și flăcăul e sărac, ba că fata lor e cu stea în frunte și flăcăul om de nimic. Ce să-ți mai spun: nu și nu. Te pui cu părinții? Și azi așa și mâine așa, că plângeau sărmanii de le sărea cămașa pe dânșii. Dar după vreo doi ani, ori că i s-a urât de atâta plâns, ori că i s-a făcut de bărbat, ori că au silit-o părinții, iată că fata se mărită cu un târgoveț – și s-a dus. Dar flăcăul tot nu s-a potolit; și plângi, și ah! Și of! Și zaci la pat de lingoare; ce să-ți spun, ajunsese numai o umbră atât se topise carnea pe dânsul, că ieșise din rândul oamenilor, de atâta boală. Amu, iată că după un an, la un Sân-Petru, când e și hramul bisericii, flăcăul se afla și el la horă, mai de o parte, da’ să joace, de unde să joace, că nu-i ardea lui de unele ca aceste… ci stătea și privea cu ochii scurși, ca după boală. Și se uita el așa, ce să vadă? Pe Măriuca, pe fata lui, după care bolea, că venise și ea pe la părinți ca să-i mai vadă. Se uită lung Ionică: să fie ea? Parcă nu-i vine să-și creadă ochilor: o muiere gătită și împopoțonată, cu botine de piele subțire, cu călcâie înalte, cu fuste încrețite, cu pălărie-n cap, cu ghilele pe obraz. Frumoasă, să fie! dar nu-i Măriuca. Fata îl zărește și vine legănându-se pe șolduri, mă rog, ca la oraș spre dânsul și-s zice cu zâmbre – că târgoveață nu era?
— Ce mai faci, Ionică?
— Bine, Măriuco.
Atât i-a răspuns și altceva nu i-a mai grăit. Și s-a întors acasă liniștit, potolit, și lecuit: că doar el iubise o fată, dar fata aceea era alta, nu o fată înzorzonată și cu ghilele de la târg. Se spălă și parcă Dumnezeu i-a luat ceva de pe ochi… A cerut de mâncare, că nu se mai ținea decât cu apă și pâine, și a mâncat cât zece; și iată că s-a făcut om ca toți oamenii; s-a însurat cu una tot din sat, și, chiar dacă nu se prăpădea de dragul ei, tot i-a făcut vreo nouă copii, care or fi trăind și acum dacă n-or fi murit de mult.
Tăcu; încordat până ce prinse tâlcul poveștii, pe Eminescu îl podidiră lacrimile. Se repezi la Creangă și-l îmbrățișă pe amândoi obrajii.
— Mare și sfânt om mai ești, bădie, îi zise el mișcat; mai că ți-aș săruta și mâna, că în tine văd toată istețimea și sfințenia de suflet a țăranului nostru. Dacă mă bucur că am venit pe lume, e că te-am cunoscut pe tine, și dacă nu-mi pare rău că sunt român…
— Zi-i moldovan, glumi Creangă.
— Da, moldovean, e că mă simt fratele tău mai mic.
— Iacă pozna! izbucni gros Creangă, luptându-se cu o lacrimă; mă faci amu să și roșesc, om în toată firea… Hai, repegior, bădie, că pleacă trenul fără tine și-mi cazi iar belea, și se supără Tinca.
Se mai sărutară o dată.
— Și amu du-mi-te sănătoșel și cu voie bună. Că așa-i bine să fie omul: fătat nu ouat.