Eminescu ieși atât de uluit, încât mai să lunece pe scara înaltă de lemn; în uliță rămase puțin pe gânduri; nu-i venea să se întoarcă acasă, în „balamucul” de la Trisfetite unde, prea zgomotoși, prietenii nu l-ar fi lăsat să-și vină în fire. Avea nevoie de singurătate. Porni la deal spre casa lui Gane și nu coti spre grădina Copoului, pentru a nu se întâlni cu alții. Merse pe uliți laterale și ieși în dreptul zidurilor părăginite ale cazărmii zidite de Grigore Ghica. Pe deal, sus, lume încă multă; prin ronduri, pe înserate, tarafuri de lăutari încântau cucoanele din trăsurile de casă oprite. Gonit, el trecu de ronduri, de Viață lungă, unde câțiva cheflii își începuseră larma, și nu-și încetini pasul de cât când se văzu în câmp, în mirosul de fânețe.
Scena de la Veronica îl destrămase: îmbrăcarea rochiei de la Viena, insinuările cu Neagoe, răstălmăcirea prinsoarei făcute acolo, de nu mai știa care-i adevărul, provocarea sărutării depășeau cu mult viclenia necesară întețirii setei lui amoroase. Ochii ce se lăsau galeși și posedau pentru a se îndrepta apoi aiurea, pe altul, sau absenți, îi plăcuseră de la început la Viena; dar apariția și dispariția lui Neagoe, pe un fundal de echivoc, îi încețoșaseră ultimele săptămâni. Încă de atunci, chiar în prezența ei, simțise nevoie de a o îndepărta, pentru a o sculpta din nou în imaginație, așa cum o voia, ideală. Atitudinea de astăzi îl uluise. Îl provocase, și, deși era câștigătorul provocării, nu avea satisfacția biruinței. Suava plăcere de câteva clipe a sărutării nu-i amorțise luciditatea; își dădea seama de arta cu care îi adusese buzele pe braț și îi primise apoi sărutarea în drum, ca și de alintul capului lăsat pe umăr într-un cadru de reminiscență literară. Ceea ce urmase îl răscolise la fel prin vulgaritate și intimitate suspectă. Căpitanul o răsucise ca pe un obiect propriu și posedat; îi mozolise brațul cu o lăcomie de stăpân acolo, unde el, după trei ani, abia îndrăznise să-și lase buzele ca o rouă. Și-i închipuia acum jucând ghiordum: ea, picior peste picior, fumând țigară după țigară, în timp ce el îi strângea, pe sub masă, pulpele între cizme; imaginea grupului îl revoltă.
Străbătuse câmpia aproape pustie și intrase în pădurice, unde se opri „La Olimp”, vila lui Pester; se înfundă, departe, într-un boschet, luminat doar de ciobul lunei. Își aruncă pălăria pe iarbă și se uită în vinul chihlimbariu, ca și cum ar căuta ceva. Se simțea abătut, sfârșit. Se concentra cu toată puterea imaginației asupra trecutului; voia să alunge prezentul, voia să risipească imaginea femeii viclene și senzuale, voia să uite scenele de vulgaritate, pe care le trăise; de ar fi putut, ar fi smuls și sărutul ce-i ardea încă gura. Își lunecă amintirea la întâlnirea din Muzeul de la Viena, la primblarea din Volksgarten, la toate rătăcirile lor de odinioară pe cheiuri, prin biserici, prin parcuri, prin jurul Vienei, și, mai pe urmă, la imagina ideală a Veronicăi, așa cum o crease el și și-o însuflețise. Aceasta era Veronica lui și de când o născocise îl urmase în toate rătăcirile și se mulțumise cu toate lipsurile lui; nu murmurase niciodată, nu-l înșelase și-l mângâiase de ori de câte ori se simțise abătut. O purtase cu el doi ani la Berlin, și o luase la Königsberg. I se arătase și în preajma Iașilor, unde îl părăsise în tren… Cu fruntea în palme, rămase așa, ca să-și adune toată puterea lui de viziune interioară, pentru a o readuce alături, la masa boschetului luminat numai de ciobul lunii. Icoana ideală a femeii nu venea însă; dispăruse. În fundul paharului cu vin chihlimbariu, nu vedea decât imaginea unei femei cu râs senzual, jucând cărțile picior peste picior; un ofițer o mușca lacom de brațul gol… Veronica ideală se făcuse nevăzută; imaginația nu mai reușea să o evoce… Abia pe la miezul nopții se întoarse în „balamucul” de la Trisfetite, unde cei doi prieteni îl primiră cu miorlăituri amoroase de cotoi cățărați pe streașină casei.
O dată cu primele sloate de toamnă, când și fulgii de zăpadă nu se îndură să cadă ca să nu se murdărească, noroiul începu a se așterne și pe viața lui Eminescu. Maiorescu se resemnase în fața situației. Voise să facă dintr-însul un profesor universitar și nu ieșise decât un bibliotecar; dar mai era și un poet, un mare poet. Cum pricepea condițiile speciale, nu-i arătase nicio nemulțumire. Nu-i trebui însă mult lui Eminescu ca să facă experiența vieții publice. Crezându-le mai în calea trăsnetelor, ocolise situațiile înalte; preferase să se adăpostească într-un colț, unde să nu-l tulbure nimeni. Se înșelase; tocmai posturile mici sunt mai expuse furtunilor.
Se pusese, de altfel, pe lucru chiar de la început; setea lui de absolut concepuse pe dată planuri mari, reforme îndrăznețe; dintr-o bibliotecă, în care nu se rătăceau decât școlari fugiți de la școală ori cititori de romane sentimentale, el voia să facă o bibliotecă modernă cu cărți rare și cu întregul aparat al erudiției apusene. Lucra și ore suplimentare la alcătuirea unui catalog, iar când prietenii de la „balamuc”, îl îndemnau să-și mai astâmpere zelul și să mai lase lucrul pe seama altora, el le răspundea cu dispreț:
— Știu că suntem o țară, unde fiecare poruncește câinelui și câinele pisicii și pisica șoarecului, iar domnul șoarec își atârnă porunca de coadă, iată că, în ciuda tradiției locului, eu n-o să poruncesc nimănui ci o să fac totul singur.
Putea să facă totul singur, dar nu să și schimbe obiceiurile țării. O intrigă politică i se înnodă repede în jur; ura față de junimiști se răsfrânse și asupra lui, iar un aventurier bucovinean manevra să-i ia locul. Harța de fiecare zi amenințarea de a fi scos din post, îl umplu de amărăciune și-l făceau să ocolească lumea. Se mută de la „balamuc”, într-o odăița mizeră, ca de obicei.