Îmbrăcat cum era, Eminescu se aruncă pe saltea, și cât își primbla puțin ochii pe dealul din fața, duduia Tinca îi și puse dinainte cafeaua și, poftindu-i „odihnă bună”, îl lăsă singur. Ciricul era tot lutos, cum îl lăsase; câteva oi mușcau cu trudă dintr-o iarbă închipuită.
După o noapte de călătorie într-un trecut aproape uitat, se regăsea, în sfârșit, în realitatea vieții prezente, pe vechea saltea a prietenului său, în cadrul râpei jalnice și al dealului sterp. Întinzându-se, își desfăcu picioarele chinuite în vagon, cu plăcerea regăsirii unei existențe normale. Nu se mai căznea în poziții silnice și nu mai alerga cu mintea calea fără sfârșit a anilor. De o zi și o noapte trăise într-o visare, de care abia acum își dădea bine seama: se hotărâse să nu vină la Iași, și, de îndată, se și pornise la un șir de acte în vederea plecării: se împrumutase cu bani, își anunțase lipsa pe câteva zile, scrisese câteva articole – cu gândul deci să se odihnească, din dezgust de oameni, și din dorința de a ocoli indiscreția lui Caragiale. Seara se trezise, totuși, în Gara de nord. În trenul de Iași apariția lui Nusăm Cucos, dragostea lui Carandà cu conița cea nostimă, și în sfârșit, peregrinările imaginației în trecut ca într-o realitate, îl împiedicaseră să ia conștiință de sine și să-și înțeleagă rostul plecării. S-ar fi întors chiar de pe peron, dacă nu-l surprindea popa Ienăchescu… Nu-i păru, de altfel, rău că-l întâlnise, pentru că-i adusese aminte de Creangă, care-i tot scria că nu poate uita nopțile albe, când hoinăreau prin Ciric și Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar în dragostea cea mare pentru leșul uitat și părăsit de toți. „Dar coșcogeamite om ca mine, adăuga el, gândindu-mă la acele vremuri, a început să plângă”. Îi răsuna și acum prin urechi țipătul desperat din altă scrisoare: „Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt strein”. Nu venise deci pentru Veronica, fiindcă își dădea seama că momentul nu era bine ales. Legătura cu Mite se sfârșise, nu se mai îndoia; se prefăcuse în literatură mai iute de cât era de așteptat de la o legătură fără niciun freamăt al cărnii. De ce-l trimisese apoi la Iași, la Veronica? Pentru ce-l concediase în fața tuturor? Dacă gestul îl duruse, el nu-l făcuse, totuși, să plece. Atunci de ce plecase? Apucase să-i spună lui Caragiale că vine, și voise numai să scape de indiscreția lui? Ori poate în jurul vorbei aruncate în vânt, se cristalizase o serie de stări sufletești, pe care nici nu le băgase în seamă? Nu credea că o vorbă rostită la întâmplare îl putuse împinge la hotărâri atât de mari. Mai rămânea Veronica, dar sub niciun cuvânt, n-ar fi voit să admită că venise pentru dânsa, tocmai la moartea lui Micle.
Legătura lor o cunoșteau toți; prezența bătrânului o aruncase însă în domeniul poeziei; dispariția lui îl silia poate acum la precizarea atitudinii dintr-o răspundere, de care lumea e foarte dornică pe socoteala altora. Începutul îl făcu chiar Mite; până și popa Ienăchescu îi zâmbise cu subînțeles pe peronul gării. Numai Creangă, singurul om căruia i se spovedise în lunile cât stătuse la dânsul în bojdeucă, nu-l descususe. Țăran dintr-o bucată, la locul lui, omenos, smerit față de sufletul altuia, îi câștigase într-atâta încrederea încât îi citise uneori scrisorile, pe care le primea de la admiratoare. Creangă lua plicul, îl adulmeca:
— Pute a parfum, spunea el, prefăcându-se că se strâmbă din nas și îl arunca în sobă.
— Tinco, striga el apoi, deschide ferestrele ca să iasă fum din parfum, căci mă cred în rai – fără mălai, în iad – fără Vlad, în casă fără nevastă.
Vlad era un fost sacagiu vecin cu dânsul. Privind în scrum, menia:
— Așa să ardă și năravul boierilor, cum ard scrisorile aieste.
Și se întorcea din nou la Eminescu:
— Aferim, Mihai, mai pune dacă ai!
Era ritualul, cu care-i prohodea corespondența de dragoste. Îi vorbise și de Veronica; în avânturile lui de atunci îi pomenise o dată chiar că ar vrea să se însoare cu dânsa; cum Micle trăia, îi venea ușor să facă planuri cu atât mai mari cu cât erau mai imposibile. Creangă îl ascultase voios; dăduse din cap, ca și cum i-ar încuviința gândul și, apoi, ștergându-și nădușeala cu batista lui popească, îi răspunsese:
— Știi ce, bădie Mihai, nu te prea zori… Mai așteaptă oleacă până ce mi-o da înapoi mitropolitul darul preoției și atunci, făcându-mă episcop, o să vă cunun în eparhia mea.
Planuri… sau mai degrabă vorbe, exaltări nerealizabile. Unii le credeau însă acum posibile. La vestea morții lui Micle se gândise și el la ce-i rămânea de făcut; îi scrisese Veronicăi asigurând-o de iubirea lui și desfăcându-și răspunderea. „Mai lesne aș înțelege o lume fără soare, de cât pe mine fără ca să te iubesc”. Dragostea nu i-a dat fericirea. „Tu nu m-ai făcut fericit și poate nici nu sunt capabil de a fi.” Neputința de a fi fericit forma, negreșit, elementul esențial al conștiinței lui. Veronica nu-i putea da, de ce nu era în stare să aibă. Și chiar, de ar putea să i-o dea, el n-o dorea: „căci am renunțat de mult, adăugă el, la toată fericirea – care pentru mine e tot una cu persoana ta, și aș putea să mor, nedorind alt nimic decât liniștea ta”. Renunțând la fericire, voise el să-i spună că renunțase, de fapt, la dânsa. Ea înțelesese și nu găsise de cât să-l roage să-i facă „o suplică” la Ministerul de Culte ca să-i acorde salariul „răposatului” până la regularea pensiei. Peste câteva zile revenise: „de duminecă ți-am scris, te-am rugat să fii bun să-mi faci o suplică la minister… și de dumineca tot aștept și tu nu-mi răspunzi nimic”. După două săptămâni sub vălurile văduvei se deșteptase femeia. Citise poezia Atât de fragedă din Convorbiri și simțise că i-o inspirase Mite. „Versurile tale mi-au făcut o durere, să simt că o figură souverainement supérieure m-a alungat afară din sufletul său, unde poate fără voie mă introdusesem. Să nu crezi că sunt supărată pe tine, din contră, dacă îți descriu toată starea sufletului meu, o fac ca să știi cauza unei eterne resignări din parte-mi, a unei renunțări dureroase care mi-o impune, pentru ca să te pun în poziția de a nu-ți nega față de mine niciun moment individualitatea, de a fi ipocrit și ca să-mi poți acorda drept mângâiere après tant d’amour une parfaite et sincère amitié!… Crezi tu că nu le-am presimțit toate acestea? — Nu le lua ca reproșuri, poți reproșa inimei ceva? Și din iubirea ta trecută, nu încerca să faci un act de conștiință, pentru susținerea unei cauze, pentru care inima și sufletul strigă că e pierdută!”
„Gelozie?” – da; ușoară gelozie, cât îi șade, femeii care vrea să știi că n-a uitat, că nu-și tăgăduiește trecutul – dar că e pregătită pentru resemnare în fața destinului. Poate că se și resemnase de mult. Nici vorbă de căsătorie… Două fete… o viață plină de obligații sociale… și el un biet simbriaș al condeiului, rob al cernelei tipografice și al avansului asupra chenzinei. N-avea ce căuta la Iași tocmai acum, când fiecare gest al lui putea fi înțeles rău… nu venise pentru Veronica… N-o va vedea. Se va adăposti la Creangă până a doua zi dimineață, când va pleca la București… E tot ce putea face, acum că apucase să vină. Zâmbi șters Ciricului lutos din față și ațipi.