Mișcat, porni iarăși la deal, pe drumul pe care venise, cu impresia că-l urca pentru cea din urmă oară, drum călcat cu atâtea bătăi de inimă; tristețea despărțirii – a oricărei despărțiri îl copleși. Burnița ușor; mohorât, Eminescu își scutură stropii. Plecă fără să o vadă; destinul îl urmărise și de data asta. Străbătu din nou Sărăria și se afundă în Valea Plângerii ca într-o hrubă; bădia Ionică nu era acasă; se puse deci să-și strângă în liniște cărțile și să-și lege boarfele de om fără noroc. Peste vreo jumătate de ceas se auzi zgomotul surd al unei trăsuri, când hurducată printre pietre, când împotmolită în noroaie; lătratul câinilor răsculase mahalaua; o trăsură prin Țicău nu era lucru prea obișnuit. Auzind glasuri de oameni și horhăială pe la portița gardului, ieși să vadă ce-i:
— Stăi că vin, zise el.
Urcă povârnișul grădiniții și ajunse la poartă, unde un om căuta zadarnic clanța.
— Pe cine cauți dumneata?
— Aici șăde domnu’ Creangă? auzi un glas cu accent ovreiesc.
— Da.
— Aici șăde și domnu’ Iminescu?
— Eu sunt.
Omul răsuflă adânc.
— Credeam că nu mai agiung! ce râpă! ce glod! ce pietroaie…! oi!
— Ce dorești? îi întrerupse el văicărelile.
— Iu nu doresc nimic, da’ am o scrisorică pentru mata de la o coniță – răspunse el, țuguindu-și buzele, ca și cum ar fi voit să exprime o apreciere asupra „coniței”.
Îi întinse un plic. La lumina oarbă a felinarului, Eminescu citi:
„Sunt disperată că nu m-ai găsit acasă. Pleci! pleci! Nu pot crede… Nu vreau să pleci fără să te fi văzut măcar câteva momente. Ori unde, ori cum, ori când. Aștept răspuns.”
El rămase cu plicul ud în mână. Nu știa ce să răspundă. Nerăbdător, evreul stărui:
— Conița așteaptă răspuns prin mine.
— Bine, făcu poetul.
Rupse foaia rămasă albă și scrise în neștire cu creionul:
„Peste o jumătate de oră în fața Mitropoliei.”
Birja se urni anevoios, amenințând să se răstoarne; de departe se auzea cum se necăjea evreul.
De ce-i dăduse întâlnire în fața Mitropoliei? Nu știa nici el. Poate că era mai departe și avea răgaz să se gândească la ce-i rămânea de făcut. Intră în bojdeucă de-și luă umbrela – umbrela lui Pompiliu – și porni la vale prin burniță, în Sărărie. Se vor întâlni, nu va pleca fără rămas bun de la ea, care îi luminase toate mizeriile Iașilor. Vor rătăci o jumătate de ceas prin străzile întunecoase din spatele Mitropoliei; se preumblaseră de multe ori prin ulițe mărginașe. Apucă pe Ștefan cel Mare; burnița nu încetase; îl învăluia, umed, rece; trecu prin fața Mitropoliei și, la colț, desluși silueta zveltă a femeii într-o manta de ploaie.
— M-ai așteptat? am întârziat? întrebă el îngrijorat.
— Nu, gemu femeia luându-i brusc mâna rece, udă și încălzind-o în mănușile ei de piele.
Apoi, ochi în ochi, înfrigurată, desperată și cu un țipăt:
— Pleci! pleci! Te muți din Iași?
— Nu se poate altfel.
Îi lămuri ocazia ce i se oferea la București. Veronica îi cunoștea, de altfel, situația; știa că rămăsese pe drumuri și fără alte mijloace. N-avea cum protesta împotriva destinului; durerea i se citea însă în glas și lacrimile îi umplură ochii. Se lăsară la vale pe lângă Mitropolie; ea își trecu brațul după mijlocul lui.
— Iubitul meu, adoratul meu, gemu înăbușit.
Capul i se lăsă moale pe mâneca lui udă. Un trecător – un cunoscut poate – întorcându-se după dânșii, îi privi lung; câțiva pași, mai încolo altul la fel. Ea își trase repede capul; trecătorii îi stânjeneau; burnița îi înfășură în cârpe ude. Nu găseau ce să-și spună; el, copleșit, încovoiat de neprevăzutul situației; ea, febrilă, desperată, cu ochii înflăcărați, în care el citi hotărârea de neînvins.
— Prea mulți trecători, murmură ea, și aș vrea să-ți încălzesc mâna în mâna mea și să te simt aproape de mine.
El tăcu. Ochii Veronicăi lunecară spre o cârciumă modestă „La Mendel”. Se opri. El înțelese.
— Trebuie să fie o odăiță alături ca să stăm puțin de vorbă, spuse ea energic.
Nu răspunse. Intrară, totuși, în cârciumă; o ovreică grasă, de după tejghea se uită mirată la dânșii, ca la niște clienți neobișnuiți; îi întâmpină un tânăr, poate băiatul ei; în fund, într-un nor de fum, mai mulți lucrători, beți, băteau cu paharele în masă, vorbeau toți odată, scuipau pe jos, într-o hărmălaie ca o ceartă.
— Mă Ionică, eu ți-am spus… pagubă-n ciuperci! Hai, mai fă-ți coraj că, dacă-i muierea ră de muscă, nu-i ce face.
— Mă băiete, stuchi-te-ar mâțele, nu te da așa la om, că amuși îți tai eu clonțul…
De cum îi zăriră intrând, a mirare unul și scuipase printre dinții un sâmbure de dovleac. Făcu apoi cu mâna:
— Măi!
Eminescu intră în vorbă cu ovreica de la tejghea:
— N-ai putea, jupâneasă, să ne dai o odaie pe alături ca să ne încălzim cu un pahar de vin?
— Cum să nu, puftim numa, mă rog, intrați. Oișălă, vezi di boieri.
Oișălă deschise ușa de alături a sălii mari și-i introduse într-o cămăruță cu o masă de lemn cu mușama pe ea, chiar lângă fereastra dinspre uliță; în fundul odăii ceva provizii de iarnă: câțiva saci de făină de păpușoi și de nuci; din podul de bârne de lemn atârnau cununi de usturoi; o pisică albă dormea pe unul din cele două scaune; o puicuță rătăcită pe acolo ciugulea dintr-un sac, doar va nimeri un grăunte de porumb. Deprins cu astfel de odăi, lui Eminescu i se păru totul firesc; dar ca și cum ar mai fi fost prin cârciumi și Veronicăi i se păru la fel. Mângâie pisica îmbufnată că fusese dată jos de pe scaun; se duse apoi la puicuța înverșunată pe sac; o luă în pumni și-o sărută până ce Oișălă aduse o jumătate da vin cu două pahare.
— Ceva mezeluri poftiți?
— Da, încuviință Veronica, liniștit.
Oișălă le aduse.
Ședeau față în față; turnară un pahar de vin.
— Pentru norocul tău, Eminule, pentru tine, pentru tine, îngăimă femeia cu noduri de emoție.
Dădu paharul peste cap. Îi luă apoi mâna peste masă, i-o strânse în mânuțele ei reci, fine, și i-o sărută. El voi să și-o tragă.
— Nu; las’ să o sărut, mâna asta care a scris versuri așa de frumoase, pe care am plâns atâta de jale și de fericire că te-am cunoscut, că te-am iubit și că poate și tu m-ai iubit puțin.
De alături se auzeau zbieretele bețivilor; cântau cu toții da capul lor. Unul chinuia:
Am un leu și vreau să-l beau
Altul țipa:
— Nu așa, mă bețivule, ci:
Hai, Ileano, la poiană.
Altul miorlăi languros ca un cotoi:
Ah, scumpă Margareto.
— Ho, mă boilor, să-i zicem toți odată.
După o clipă de tăcere porniră cu toții:
La moară la hârja-pârța
Un’ se macină tărâța…
Veronica se sculă de pe scaun și i se așeză pe genunchi, mângâindu-l, sărutându-l pe gură cu desperare, și lăsându-și apoi capul mort pe umărul lui. Oișăilă deschise ușa:
— Poate mai puftiți ceva, că nu se mai aude nimic de bețivii iștia.
— Nu, răspunse iritat Eminescu.
Veronica se întoarse la locul ei.
— Tu nici nu știi, Eminule, ce ai fost pentru mine, ce ești și ce vei fi întotdeauna; ți-am spus cât te admir, dar nu și cât te iubesc; cât am suferit pentru tine, și câte nopți n-am adormit, plângând, pe portretul tău, blestemându-mi soarta că n-am fost ceea ce aș fi voit: femeia ta. Știu că tu mă iubești și nu mă prea iubești, după împrejurări; că ți-au venit fel de fel de zvonuri la ureche și că ai luat în rău toate copilăriile, toate alintările mele de femeie tânără cu bărbat bătrân. Știu… știu… Nu spune nu, că ai minți și nu vreau ca Eminul meu să mintă, mai ales acum când trebuie să ne despărțim. Să ne despărțim mai bine pe un cuvânt de sinceritate al tău și pe un țipăt al meu că te iubesc.
La moară la hârța-pârța
urlau dinadins bețivii de alături. Ei i se păru că brațele lui se deschid să o strângă la sân. El sta însă cu capul în piept, cu mâinile moarte de-a lungul corpului încovoiat. Ornicul din zid bătu opt; murmurară amândoi tare:
— Opt.
În ochii ei licări o lumină de oțel, o voință.
— Plecăm, spuse ea.
Până să facă plata, ea aduse la loc pisica dolofană.
— Vino, mâțule, la locul tău.
Sărută puicuța ce se încăpățâna să ciugulească din sac. Eminescu se pipăi ușor pe buzunarul vestei; mai avea câțiva lei la dânsul; îi cinsti și pe Oișălă cu doi gologani de zece și ieșiră în alaiul zbieretelor bețivilor întocmiți în cor:
Ș-are, măi, ș-are măi,
Ș-are, puica, măi.
Burnița se întețise; frig, umed. Ca o traistă spânzurată în cui, Veronica i se atârnase de braț. Făcură câțiva pași tăcuți, jalnici, prin ploaie.
— Nu, nu! Nu mă pot despărți de tine, gemu ea hotărâtă.
El tăcu.
O ulicioară tăia strada, luând-o prin spatele Mitropoliei; la colț un han vechi, cu prispă și cu un cat înconjurat și el de jur împrejur de un cerdac larg și cu stâlpi de lemn; totul cu ceva vechi mănăstiresc într-însul.
Ea se opri, la întâmplare, acolo, în fața felinarului aburit și rosti energic:
— Ți-am scris: oriunde – oricând.
— Da, murmură el.
— De data asta îți spun: aici și acum. Acum, acum, scânci ea cu desperare, și cu lacrimi în glas, atârnându-i-se de braț.
Hanul, el îl cunoștea; hanul lui Nastasache, locuit mai mult de femei ușoare, și cu odăi de închiriat cu ceasul. Prin colțuri umbre de păsări de noapte.
Două femei se opriră nu departe de dânșii:
— Uite, că nu se înțeleg din preț, zise una.
— Ba aiasta-i cucoană, mânca-le-ar scârba de târfe, că ne iau pâinea de la gură.
— Taci fă, că te aude.
— Ei și? că o iau de cozi, de spune ceva.
Uitându-se apoi prin noapte:
— Pff… pe el îl cunosc.
— Zău, fă?
— Un golan fără sfanț; ba într-o noapte a venit cu alți scandalagii, de i-a scos coana Săftica cu poliția.
Mai miloasă, cealaltă se uită spre Veronica:
— Sărmănica de ea; e tânără și frumușică; ce păcate au adus-o aici?
Crâmpeiele de vorbe îi ajunseră și lui Eminescu pe la urechi. Încearcă să-i arate ce însemna hanul lui Nastasache, dar era zadarnic.
— Ți-am spus: oriunde și oricum – prin urmare și aici, dacă aiurea nu s-a putut.
Din glas țâșnea atâta hotărâre încât înțelese că nu mai putea da îndărăt: sosise momentul. Închise ochii… Urcară pe trei trepte de lemn în cerdacul mănăstiresc și pătrunseră într-un coridor slab luminat de o lampă prinsă în zid; sticla lămpii își termina ogeacul cu tinichea; în stânga, într-o odaie cu ușa deschisă, o femeie grasă, oacheșă, poate grecoaică, dădea în cărți unui cocoșat așezat pe scaunul din față. Cum îi zări, zise răstit:
— Vezi, Iordache, ce vor dumnealor.
Sprinten, cocoșatul îi întâmpină. Voiau, firește, o odaie.
Așteptară un moment; trăgându-se mai la întuneric, Veronica își ridicase gulerul mantalei.
Cei doi din odaie se porniră pe o discuție înăbușită:
— Aista-i scandalagiul cu poliția.
— Nu, țață Săftica, nu-i el.
— Iraa, când îți spun că-i el.
— Și chiar de-i el, era omul la chef; nu vezi cu ce coniță a venit?
Țața Săftica se gândi o clipă:
— Bine, Iordachi. Să fie cum zici tu. Da’, ține-i din scurt, băiatule.
Femeia grasă sosi și ea târându-și papucii; îl măsura, mai lung pe Eminescu, mai în treacăt pe Veronica.
— Uite, coane, avem o odaie chiar aici.
Odaia era lângă intrare, în față.
Stânjenit, el spuse:
— Nu aici; prea-i lângă intrare.
— Alta n-avem, tăie scurt femeia tot dușmănoasă.
— Bine, atunci plecăm, spuse el respirând ușurat, că s-ar putea întâmpla ceva, din afară de voința lui, care să-i împiedice.
Când văzu că sunt gata să plece, femeia se îmblânzi:
— Iordache, de la numărul șăsă o plecat?
— O plecat, coano Săftică.
— Bine, poftiți, atuncea după mine, bombăni ea.
Tot nu uita scandalul cu poliția. Străbătând coridorul, dădu în alt cerdac din spatele hanului, care părea atârnat sus de tot, deasupra unei prăpăstii. Cum vântul bătea din față, picuri grei de apă îi stropiră; o apucară pe stânga și intrară într-o odaie umedă.
— Iordachi, i-an fă o leacă de lumină.
Cocoșatul frecă un chibrit jilav și aprinse o lampă pe masa din mijloc, care lumină o odaie mizeră; patul fusese răvășit de curând și strâns la repezeală, fără să fie și primenit. Îl priviră întrebători. Îmbufnată, femeia bombăni:
— Altă odaie liberă n-am; e totul ocupat; dacă așteptați până să primenesc patul…
— Nu, răspunse Veronica hotărâtă.
Erau grăbiți. Coana Săftica mai arunca o privire de jur împrejur, se uită la lighean; apă era, prosopul apucase să fie schimbat. Ordine pretutindeni.
— Apoi aiasta-i tot.
Îl luă, pe urmă, mai de o parte, pe Eminescu:
— Cât stați dumneavoastră?
— Știu eu? dădu el încurcat din umeri.
Adaose la întâmplare:
— O jumătate de ceas.
— Bine; doi lei.
— Ne-am înțeles, răspunse el, pipăindu-se ușor pe buzunarul vestei, ca omul căruia i se întâmplase să n-aibă doi lei.
— Nu mai doriți nimic? întrebă femeia de mântuială, retrăgându-se spre ușă…
Veronica stătuse străină într-un colț al odăii; trecuse prin toate vămile degradării și părea totuși că nu auzise vorbele femeilor din stradă și nu văzuse nimic, nici pe țața nici pe cocoșat, nici odaia mizeră, nici rufăria patului frământată de alții, nimic, nimic. Venise somnambulic, mânată de un gând unic.
Rămași singuri, i se aruncă de gât.
— Sunt a ta; ia-mă.
N-apucă însă să o strângă bine în brațe, când se auzi un zgomot la clanța ușii și apoi un: toc toc! Eminescu se duse de deschise și apoi ieși în cerdacul bătut de stropii ploii.
— Ce e? făcu el răstit.
— Nu te supăra, coane, răspunse cocoșatul, dar m-a trimis coana Saftică, să-i dați banii înainte, că așa e regula…
— De când e regula asta? se răsti el din nou.
— Nu, coane, dar, zicea coana Săftica că ați mai avut o chestie cu poliția și…
Eminescu își aminti și roși; se scotoci în buzunar și-i întinse piesa de doi lei.
— Nu vă supărați, da’…
— Nu-i nimic, tăie el, trăgând ușa după dânsul și închizând-o cu zăvorul.
În odaie lumina era stinsă; bâjbâi prin întuneric până ce două brațe goale de femeie îl încolăciră într-o îmbrățișare furtunoasă, îl ajutară să se dezbrace și-l traseră spre pat, scufundându-l apoi în voluptatea trupului feciorelnic încă, cu linii moi și gracile aproape impubere, cu pielea albă, mătăsoasă, dulce la pipăit și sărutat.
Când se desfăcu din încleștare, își puse capul mic pe pieptul lat și păros și începu să plângă ușor, mai mult alintat:
— Ai să mă disprețuiești… Simt că ai să mă disprețuiești; știu, nu protesta. M-am dat ca o nebună. Te-am silit… da-da. Dar nu se putea… nu mai puteam… nu voiam să pleci fără a fi fost a ta… fără a purta în carne amintirea cărnii tale, după cum port de atâția ani în suflet amintirea sufletului tău.
Simți că spunea adevărul; îndrăgostită și posedată de talentul lui, femeia voia să fie posedată și în carne, din convingerea oricărei femei că posesiunea adevărată stă numai în trup. Avu un sentiment de dezamăgire.
— Toc, toc, se auzi iarăși.
Sări ars din tristețea lui și se duse la ușă:
— Ce mai e, domnule? se răsti.
— Nu te supăra, coane, da’ a trecut jumătate de ceas și așteaptă niște clienți.
Se așeză pe marginea patului; mărețul act al cărnei, fără de care sentimentele cele mai pasionate, dragostea spirituală cea mai înflăcărată nu sunt în ochii femeii de cât fapte fără valoare, se mistuise; femeia, care vibrase pe toate coardele lirei lui, și de cinci ani îi locuia în toate încăperile sufletului, care i se amestecase în fiecare picătură de sânge și se împletise în jurul fiecărui gând, muză, amantă ideală, obsesie – după datina sexului ei, de abia acum se credea a lui, de când fusese frământată câteva clipe în rufele neprimenite ale patului unui han, în care cu câteva minute înainte, o altă femeie împlinise gesturile aceluiași rit, fără pretenția însă de a stăpâni și sufletul unui mare poet.
Se îmbrăcară în tăcere; el, mohorât; ea, mulțumită în carnea, în vanitatea ei, în conștiința că, în sfârșit, dragostea lor nu mai era un mit ci o realitate, ce va aprinde în timp o stea luminoasă, care va străluci, prin veacuri, când și hanul acesta, și coana Săftica și Iordachi, și Mitropolia de alături și Iașii seculari vor fi devenit praf și uitare. Un singur moment nu-și dăduse însă seama că, în clipa în care fibrele gingașe ale trupului ei fusese pătrunse de trupul lui – cu un fâlfâit de aripi, sufletul îi zburase din bolțile sufletului lui, distrugându-le feeria; de când o posedase, ea nu-l mai poseda…
Când aprinse lumina, Veronica îl privi cu atenția unei stăpâne pentru un obiect; îi încheie bine nasturii vestei; îi refăcu nodul cravatei:
— Bine, Eminule, cum de n-ai băgat de seamă că e ruptă. Mâine să-ți pui alta.
Ieșiră în cerdacul bătut de ploaie, trecură prin coridorul slab luminat; la ușă, cocoșatul părea că așteaptă ceva; ei nici nu-l văzură.
— Nu mai aștepta, în ploaie, Iordache, se auzi glasul coanei Săftica din odaie; ți-am spus că-i un golan.
Urcă pe ulița de lângă Mitropolia veche, tot tăcuți, el, abătut, dar ea, atârnându-i de braț, vârâtă într-însul, lângă „omul” ei, pe care, pe prețul posesiunii de câteva minute, îl putea de-acum stăpâni, hărțui, și pe care, mai ales, îl putea înșela…
În apropierea străzii Ștefan cel Mare, uitându-și lacrimile, zbuciumul, tragedia despărțirii, voioasă, i se aruncă la gât, mușcându-l mai mult de cât sărutându-l.
— Aici trebuie să ne despărțim. S-o fi speriat Ștefănucă închipuindu-și cine știe ce. Te pomenești că mă caută la poliție, glumi ea.
Se uită apoi la ceasul Mitropoliei.
— Nouă, puiule; ce repede trece vremea cu tine… Nu fi așa de posomorât că ne despărțim… dar trebuie… Acum te las. Să te mai pup o dată. Și nu mă uita, Mițicule, scrie-mi cât mai des… De sărbătorile Crăciunului vino să le petrecem împreună…
Cum tocmai trecea o trăsură cu coșul ridicat, sprintenă, se urcă; dinăuntru se mai auzia încă, în huruitul moale al roților:
— Scrie-mi… vino! Nu uita pe Nicuța… Pa, bebelușule, pa!…