De la beția cosmică a cerului ridicat și mai sus prin alternarea întunericului cu lumina pâlpâitoare; de la beția istorică a priveliștii Iașilor văzută în semnele trecutului, în ruini și biserici – el se scoborî în feeria propriei sale existențe legate de Iași; forțele risipite ale sufletului se retraseră de pe dealurile Cetățuii, a Repedei, a Galatei, a Copoului, de la viziuni de nunți domnești și prădăciuni tătărești, de la cazacii lui Timus și de la tragedia de la Beilic, pentru a se strânge acum asupra unui singur punct, a cărui lumină întuneca toate celelalte focuri: la ea, la Veronica, prin care orice colț al Iașilor căpătase într-însul, timp de doi ani, o adâncă rezonanță.
Lipsa de căldură a despărțirii lor la Viena o pusese pe socoteala lui Neagoe; bănuiala îi întărise, de altfel, dragostea prin reactivul neliniștii absente la început. După plecarea Veronicăi, farmecul orașului cezaro-crăesc sporise chiar în amintire: avea locuri de pelerinaj, capele votive ale emoțiilor comune. Viena nu mai era o cetate anonimă de granit fumuriu fără răsunet sufletesc, ci un oraș viu, pe ale cărui grădini și cheiuri se împletise iedera vieții sentimentale; adese, spre seară mai ales, își refăcea popasurile dragostei: se așeza pe banca din Volksgarten, unde-i recitase poezia; vizita piața dintre cele două muzee sau tablourile lui Franken și Giacommo Palma, refăcea plimbările pe cheiuri, pe Kahlenberg, prin biserici, la casa lui Beethoven sau Haydn, cu o plăcere sporită prin sentimentul lipsei de constrângere și prin absența spaimei produsă de bruștele treceri ale Veronicăi de la exaltare la indiferență și a scrupulelor față de Micle… Din obiceiul de a-și trăi plăsmuirile imaginației ca realități, Veronica sălășluia în el, aievea. O preumbla ca pe o ființă vie prin parcuri, prin muzee, pe cheiuri; îi mărturisea iubirea fără sfiiciune; ea îi răspundea, atât cât îi convenea lui; își refăcea astfel trecutul cum l-ar fi dorit. Activitatea lui poetică folosea și ea pe urma acestei stări euforice: motivele i se precizau în tipare, în care aveau și se toarne viitoarele poezii; modelul feminin lua conturul nu numai al unui ideal ca înainte ci al unei ființe existente, prezente și posedate.