În piața dintre cele două muzee naționale ale Vienei, pe o bancă, șase tineri nu-și aflau locul.
— Câte-s, mă? întrebă unul pe vecin.
Celălalt făcu un gest, ca și cum s-ar căuta prin buzunare și n-ar găsi nimic. Dădu din umeri.
— L-ai uitat acasă, hai? Place-ți, mă rog dumitale, de golan, parc-ar fi avut vreodată. Celălalt râse.
— Eu, să-ți spun drept, l-am amanetat la moș Wihl; e mai la păstrare; nu se pierde, nu se strică; când îmi vin bani, îl găsesc ca pe un odor.
De la o biserică, din apropiere, se auzi bătând unsprezece lovituri de clopot.
— Unsprezece, mă Neagoe.
— Unsprezece, ciorilor! și Eminescu tot n-a venit. Ce ne facem, frățânilor?
Unul propuse să nu-l mai aștepte, ci să plece; îl așteptaseră de ajuns două ceasuri.
— Ajungem și noi ca cei de colo, glumi altul, arătând spre împărăteasa Maria Theresia cu alaiul de cancelari, de miniștri, de generali cățărați pe soclul statuei uriașe.
— Tot aduce Onesim cu Kaunitz, încheie el.
Măgulit de asemănare, instinctiv, Onesim Țurcan își înălță trupul bleg și își umflă pieptul, ca la armată.
— Uite la el, se ghiontiră doi, se și crede cancelar.
— Amu ce ne facem? încercă el să abată vorba de la dânsul și de la Kaunitz. Eu zâc să plecăm cu toții și să rămână doar unul ca să-l aștepte și să-l aducă după noi.
— Unde?
— La Moldauerkapelle.
— Și cine să-l aștepte?
— Eu.
— Musai că vrea să rămână cu Kaunitz între patru ochi. Este sau nu este?
Onesim încuviință râzând:
— Te pomenești.
— Frache Neagoe, reluă el, ce ai cu mine? Eu umblu numai cu pace, și tu te ții morțiș de harță.
— I-an ascultați, mă, Onesim zice că eu mă mânc cu dânsul! Martori îmi sunteți și voi că nu-i adevărat; placu-vă-ți cum minte! Replică Neagoe.
Tinerii erau ardeleni și bucovineni, și stâlceau limba; prin contactul cu cei din regat, ei se osteneau totuși pe cât puteau să vorbească așa cum se vorbește în țară, și cum se scrie prin cărți; la cea mai mică ciocnire, limba de acasă le revenea însă. Ca să facă haz, bucovinenii întrebuințau uneori ardelenisme căutate anume, iar ardelenii bucovinisme.
— Eu una știu, încuviință Chibici, că primblarea ni s-a dus pe gârlă.
— Teamă mi-e, încuviință Tancu; trebe că e un sfârtai la douăsprezece și zăpăcitul tot n-a venit.
— Uite-l! țipă Chican.
Dinspre bulevard se apropie, în adevăr, un tânăr mai mult scund, larg în spate, cu ochii pe jos, ca și cum ar fi pierdut ceva.
— Să știi că ne caută prin frunze, glumi unul; crede că am putrezit de atâta așteptare.
Tânărul veni însă țintă la dânșii. Când fu aproape, ridică mâna în sus.
— Trăiască nația!
Tăcere.
— Trăiască nația! repetă el energic.
Tăcere îmbufnată și priviri dușmănoase.
— Pentru cea din urmă oară vă salut cu: trăiască nația! și dacă niciunul din voi nu-mi răspunde „sus cu dânsa!” vă declar căzuți din rândurile ei.
— Ia-ascultați-l, izbucni atunci Neagoe, cum tot el ne țipă afară din sânul nației.
— Țipă! țipă! Țipă! Făcură haz bucovinenii.
Neagoe nu se descreți ci stărui cu violență:
— Da’ ce, de nație ne arde acum? De trei ceasuri noi ne prăjim la soare, privind sub coada calului milostivei împărătese și la Onesim cum face ochi galeși lui Kaunitz – și dumnealui umblă cu „trăiască nația!” Mulțam dumitale, că șodu mai ești! Crezi că o să scapi așa de ușor de noi… Unde ai fost, varvarule, până la un sfârtai la douăsprezece?
Tânărul își ridică ochii mari, frumoși, visători, cu nepăsarea întipărită pe figura lui lunguiață, ciolănoasă.
— Ce-ți pasă? lăsă el să-i cadă disprețuitor de pe buzele strânse.
— Ce-ți pasă? Iaca ștrolea! Ce ne pasă? Pasă-ne, mă; amarnic ne pasă că noi fierbem de ceasuri aici la soare ca să te așteptăm pe tine.
Tânărul dădu din umeri și răspunse glumeț:
— Ce te tot mânci cu mine, mă frache Neagoe?
— Iaca fără că și dumnealui își bate joc de limba mea. Noa-zău, când cugeti, îți vine să faci haz că o lepădătură turcească să-și râdă de feciorii ardealului.
— Lasă-l, interveni Chibici, nu te lega de vorba lui obișnuită.
— Să i-o spună lui Andreas, de la moș Wihl, când i-o cere îndărăt creițarii luați pe datorie, dar nu nouă.
Îndemnat de hazul tuturor, Neagoe își dădu și mai mult drum indignării prefăcute.
— Las’ că-i țip eu un proces în grumaz, bombăni el.
Întorcându-se apoi spre Pamfil Dan și spre Onesim Țurcan, începu a le grăi cu multe ploconeli:
— Mărite Doamne și Înalt prea sfinte, în fața faptei ne-dumnezeiești a acestui proclet, care ne-a viclenit pe toți, eu sunt de părere a poftire divanul domnesc pentru a-i ispitire pricina.
Tinerii încuviințară cu zgomote de bucurie. Sub numele de Dan-vodă, Pamfil Dan fusese ales mai de mult Domnul Țării Moldovei iar Onesim Țurcan, Chirio Chir Mitropolit al Moldovei și Sucevei, exarh al plaiurilor; Aron Neagoe urma să facă pe velichi logofăt, iar Tancu și Ciocan, de fel din Năsăud, și Alexandru Chibici Râvneanu, de fel din Bucovina, aveau să țină locul „prostimii”, adică a boierilor mai mici din divan. Vodă și Mitropolitul luară loc pe bancă, ceilalți se traseră mai la o parte pe niște scaune. După un răstimp, se sculă Vodă:
— În țară este acest obicei, de pier fără număr, fără giudeț, fără leac de vină; însuși giudeț, însuși pâraște, însuși împle legea. Și de aceasta noroc țara nu scapă, că mai mulți sunt de li-i drag a vărsa sânge nevinovat, apoi zâc și dau vina lăcuitorilor că-s vicleni. Dară cui nu-i urât a muri? Cine n-ar pofti să viețuiască? Place-le lor viața, alții încă nu o ar lepăda! Crez mai bine pentru dragoste de cât de frică să-l slujească? Ian de s-ar învăța cei mari de pre niște muște fără minte cum se ține domnia, cumu-i albina, că toată-și apără căscioara și hrana lor cu acele și cu veninul său, iar domnul lor, ce se cheamă matcă, pre nimenea nu vatămă, ci toate de învățătura ei ascultă.
Cum mai bine ar fi pentru blândețe să-l asculte și să-l iubească și cu dragoste să-i slujească, de cât de frică și de groază să i se plece! Drept aceea ca să nu se vărsare sânge nevinovat, poruncește Domnia mea să se facă giudeț.
Vodă își luă locul, iar Marele logofăt Aron Neagoe se ridică:
— După năcazania măriei tale și certarea celor mari și puternici, cer slobozire a purcede la ispitire.
Vodă încuviință.
— Mihai sin Gheorghe, porni logofătul, ești poftit înaintea divanului domnesc pentru a răspundere de nedumnezeirea ce ai săvârșit față de măria-sa și de aceste cinstite fețe boierești. Și dacă măria-sa nu te au mustrat, aducându-ți aminte de alte multe lucruri viclene ce au oblicit, și nici nu te-au lovit cu buzduganul, cum au făcut Tomșa la Areni cu Despot-Vodă Ereticul, apoi e mila măriei sale. Dacă divanul domnesc, căruia te-au dat de grumaz, nu poate a uitare că ne-ai stricat pofta inimilor de a vedere urmele urdiilor împărăției turcești pe lângă Beciu, unde în veleatul 7191 au luptat ostile lui Duca-Vodă i ale lui Șerban-Vodă, i taberile lui Ioan Sobieschi, craiul leșesc, care au venit cu oste în agiutor și au bătut pe turci și au mântuit cetatea Beciului de năvala lor. Drept aceia cu slobozenia măriei sale, ți-oi face mai multe ispitiri pentru a oblicire pricinile întârzierii tale. Răspunde Mihai sin Gheorghe.
— Au pricea este o muiere?
Eminescu ridică disprețuitor din umeri:
— Ce-ți pasă? aruncă el apoi trufaș.
— Măria-ta vede că bunătatea ei n-a găsit răsunet în sufletul acestui ticălos, că vasul cel fără fund, măcar câtă apă ai turna într-însul nu-l mai poți umple.
Chibici, din prostimea divanului, ceru cuvântul:
— Măria-ta, înalt prea sfinte și cinstit divan, pornit numai de sfânta dreptate îndrăsnesc a-mi pune capul în această price: nu o muiere l-au putut întârzia până acuma, căci după a mea oblicire, de ori câte ori vede un chip de muiere, pârâtul pleacă ochii jos ori fuge ca de păcat.
— Drept aceea îl izbăvesc de această vină, încuviință vodă; dar vina lui e cu mult mai mare față de așezarea Domnului Dumnezeu, carele, din coasta bărbatului făcut-au pre muiere pentru îndulcirea amărăciunilor vieții. Nu știu ce cugetă și înalt prea sfântul Chirio Chir Mitropolitul în această privință?
— Amin, încuviință mitropolitul.
— Mă închin poruncii măriei tale, reluă logofătul, dară numai dacă se împreună cu o muiere i se putea a ușurare vina. Căci ce alt ar putea să i-o mai ușureze? Au vreo price duhovnicească? Fost-au el la vreun locaș al lui Dumnezeu ca să se închine să se mântuie de rele? Nu. Au vreo price ostășească? Fost-au el la vreo slujbă de catană împărătească? Nu. Au este vreo price pângărească? Nu. Atuncea de ce s-a nedumnezeit? Te mai pohtesc o dată, Mihai sin Gheorghe, să răspunzi măriei sale și cinstitului divan domnesc care este pricea faptei tale?…
Încăpățânat, Eminescu dădu din nou din umeri.
— Ce-ți pasă?
— Eu cred, măria-ta, că nu-i altă nimica de făcut decât ca să-l punem „în cârlige” aici în piața împărăției și ca la toți trecătorii care ar umbla voie să le hie să tragă în el cu săgeată au cu piatră ca într-o proșcă.
Vodă se ridică în picioare cu solemnitate.
— Ispitirea a încetat.
Chibici interveni atunci și el:
— Înainte de a purcede la giudeț, rog pe măria-ta să dea slobozenie pârâtului să facă chemare la mila măriei-tale.
Eminescu îi tăie vorba:
— Eu mi-am pus nădejdea la Dumnezeu pentru direptatea mea, și nu la mila măriei sale. Aici, la Beciu, suntem cu toții niște pribegi printre străini și domnul se visează că e atotputernic ca la țara lui, când este domn, și va să ție așa, ca să ne năcăjască și nu socotește slujba ce i-am făcut, că ne-am înstrăinat, că nimica învoială nu-i face. Nădejdea domnului este ca săninul cerului și ca încetul mărei; acum este sănin și se face nor, acum este marea lină și se face furtună…
— Măria-ta, cu omul acesta nimica nu este a isprăvire, îl întrerupse marele logofăt.
— Adevăr grăești, zise Vodă; drept aceia pârâtul să fie tras de o parte și păzit ca să nu hălăduiască, până ce o ieși cartea domniei mele.
Cei șase se puseră atunci deoparte să însăileze cartea domnească pe o foaie de hârtie, iar după vreun sfert de ceas, Eminescu fu adus din nou în fața divanului obștesc, în picioare, ca să asculte cartea citită de vodă cu glas solemn:
Carte domnească dată în Beciu în văleatul 7379 luna septemvrie.
Ispitind pe Mihai sin Gheorghe de pricea întârzierii sale, că ne-au făcut pe domnia mea și pe acești boieri veliți a adastare trei ceasuri și un cifert în fața măriei sale împărăteasa Maria Theresia, pârâtul nu au voit a răspundere de cât:
— Ce-ți pasă?
Ascultând și pe Velichi Logofăt Anine Neagoe, din olarul Șălimbarului, care ne-au arătat că ni price muerească, ni duhovnicească, ni ostășească, ni pârgărească nu l-au îndreptățit a nu venire la vreme, și cu toate că marele logofăt și boierii veliți au zâs că ar fi bine să fie pus în cârlige chiar aici și săgetat de trecători ca o proșcă, dară pentru că direptatea e lăsată pre cel mai mare ca să o giudece, și ce i-au părut lui, ori bine ori rău, aceia să fie lege, și cumu-i voia domnului să le placă tuturor, ori cu folos ori cu paguba țării, care obiceiu și până azi trăiește – domnia mea, în mila mea, am hotărât să fie pedepsit cu mai puțin, și de azi înainte, vreme de opt zile, să nu-i zâcă nimeni cum l-a botezat tătâne-su Mihai ci cu toții să-i zâcă „Ce-ți pasă”. Iar de a fi să fie cineva, care să nu cinstească cartea noastră și în samă să nu o ție și râs și batjocură de ea să facă, atuncea acela să fie proclet și artaftimă și afurisit de cei 335 sfinți părinți de la Nichea și buricul iadului înghită-l și setea Gheenei muncească-l și focul dragostei ardă-l și vinul în oțet prefacă-se și berea în apă schimbă-se și să aibă parte cu Arie ereticul…
— Amin, încheie Chirio Chir Mitropolitul. Și acuma, după ce ați auzit cartea domnească pentru greșelile lumești, îi arunc și eu anaftima mea pentru cele sufletești. Căci procletul nu cinstește nici făptura lui Dumnezeu, pe care au zidit-o pentru mângâierea amărăciunii vieții omenești:. Muierea. Au de ce au mai scos-o Domnul Dumnezeu din coasta bărbatului, dacă te rușinezi de ea și fugi de mierea trupului ei? Iacă pentru ce mă râdic împotriva acestei vine, pe care ni pravilele domnești, ni canoanele bisericești n-o pedepsesc, dar pe care sufletele noastre și adietul țării o privesc ca o nedumnezeire… Ascultă „Ce-ți pasă?” și ia aminte la anaftima mea: să nu treacă zâua de azi până nu te-ai întoarce ca cânele la vărsătura lui și să lingi unde ai scuipat și cei dintâi ochi de muiere ce s-or uita la tine să-ți vâre în trup otrava lor, și să te ia cu cald și cu frig, să te dogorești iarna și să clănțănești de frig vara, – și să te târăști la picioarele ei ca un vierme și ea să nu-ți poată da ceea ce i-ai cerși tu și ni tu să nu-i poți da ceea ce ți-a cerși ea… Amin.
Vodă se sculă.
— Acuma, domnia mea poftește slobozirea cinstitului divan: marele logofăt să treacă cartea noastră la izvod, iară domniilor voastre, boeri veliți, vă poftește voe bună.