Voia bună nu le lipsea tinerilor. Uitaseră de excursia proiectată pe urmele lui Kara Mustafa și ale domnilor Gheorghe Duca și Șerban-Vodă, uitaseră de necazul așteptării pe banca din fața milostivei împărătese. Erau voioși ca niște vrăbioi ce se scaldă în praful uliței și cel mai voios părea Eminescu.
De la biserica apropiată se auziră trei lovituri.
— Trei sfârtai la douăsprezece, bombăni din nou Neagoe. Ne-am pierdut dimineața. Puie-mi-se naiba-n năravul lui de zăpăcit, care ne-a încurcat treaba.
— Ba n-am încurcat-o de loc, protestă Eminescu; ori dacă am încurcat-o, tot eu o descurc. Mai avem un ceas până la masă; putem merge aiure, nu prea departe.
— Fără creițari? îl tăie Tancu.
— Nici vorbă, întăriră ceilalți.
— Bun. Atunci lucrul s-a făcut. Tot suntem lângă Hofmuseum și duminica nu se plătește; vă propun să mergem acolo.
— Huo! izbucniră cu toții și mai ales Neagoe. Să-l punem „în cârlige”. Muzeu ne trebuie nouă acuma!
— Și de ce nu-ți trebue muzeu, logofete? Au nu-ți place pictura?
— Nu că nu-mi place pictura, dar nu-mi arde de ea acum.
— Și de ce, mă rog?
— Iacă așa.
— Las’ că știu eu; vorba ceia: „calul râios găsește copaciul scorțos” – uite așa te-ai găsit și tu cu Ciocan, mari iubitori de pictură.
Ceilalți se codeau.
— Acuma, că m-ați condamnat cu carte domnească în regulă și nu mai e nevoie de ispitirea dumnealui velichi logofăt, pot să vă spun unde am întârziat.
— Nu-i fi fost pe la Hofmuseum? îl apostrofă Neagoe.
— Ba chiar acolo, Logofete.
— Mai că ți-aș mări pedeapsa, glumi fostul Dan-vodă.
— După câtă glavă ai, nici nu m-aș mira. Dară pentru că m-ați ispitit și m-ați judecat, ia-n să vă ispitesc și eu: mă, eu bănuiesc că voi nici n-ați fost până acum pe la Hofmuseum.
Protestară indignați; încolțiți cu „ispitirea”, lăsară însă indignarea la o parte și o luară mai domol. Tancu fusese „de vreo două ori”; Dan numai o dată, dar nu-și aducea aminte de nimic anume.
— Cum să ții minte? Când te duci la pădure, vezi pădurea nu copacii.
Eminescu îl măsură de sus până jos, și-i aruncă disprețuitor:
— Mare vită încălțată ești!
Ceilalți îl înconjurară apoi, ținându-se de mâini, și cântând cântecul obișnuit la împrejurare:
Să știți, băieți, că niciodată
Noi nu primim pe omul trist;
Așa o vită încălțată
Ne pare a fi un antihrist.
Chibici mărturisi cinstit că n-a fost niciodată, pentru că n-a avut încă timp; nu va pleca însă din Viena până nu va vedea cu de-amănuntul tot ce e de văzut.
— O săptămână o să mi-o pierd numai cu muzeele, nu ca voi pe repezeală ci pe-ndelete.
Eminescu îl privi și pe el disprețuitor:
— Bravo, mă; dacă nu-i fi tu bourul moldovan, mare lucru! Și se mai pretinde că au dispărut zimbrii! Aștepți până la plecare; ești tare în așteptare; până atunci vorba cea: „lungește, Doamne, boala tatei până s-o coace cireșele”. Cum locul de „vită încălțată” e ocupat de Dan, nu pot de cât să te proclam „vită încălțată onorifică”.
— Amin, închină popește Chiro-Chir Onesim Țurcan, în calitate de mitropolit al Moldovei și al Sucevei și de exarh al plaiurilor.
Neagoe se lăuda că fusese de mai multe ori; o dată, chiar, de curând, când îl apucase ploaia în piață. Nu-și prea aducea aminte mare lucru; și el susținea că în pădure nu vezi copacii ci pădurea. Rămăsese totuși și cu o amintire prin ceață. Îl impresionase, chiar la intrare, pe stânga, lângă ușă „o muiere goală, mă, și mândră! Ce trup, mă! Numai lapte și zăpadă. Ședea într-o rână, cu picioarele grase desfăcute – așa cum îi șade muierii mai bine. Și se lăsa-asupra ei, o umbră cafenie ca de urs, care o ținea cu labele de umeri de parcă o săruta și umbra se încovriga între picioarele muierii. Și muierii îi foarte plăcea, bate-m-ar cucul, de mint… dădea ochii peste cap, ca de bărbat, nu alt. Musai că e un zeu, ceva… Jupiter ori Zevs… că altfel nici nu le-ar fi dat voie de la Regierung s-o spânzure în văzul tuturor… Trebe că e o sțenă de mitologhie de un italian; m-am și uitat la nume. Îl cheamă Cortegio.”
— Correggio, mormăi Eminescu.
— Da tu de unde știi, mă? sări ars Neagoe, ca și cum ar fi fost vorba de un flăcău din satul lui, din Șălimbar.
— S-a întâmplat să văd și eu tabloul, mai ales că-i chiar lângă ușă, glumi Eminescu.
Recunoscură că nu „prea” cunoșteau muzeul și nu le „prea” ședea bine. Se învoiră să „piardă un ceas” cu el. Chibici se socoti că ceasul pierdut acum, îl va scădea din săptămâna de dinainte de plecare. Neagoe se lăsă mai greu.
— Mergem, dar nu cu tine; merem altădată cu Epaminonda.
Epaminonda era pictorul bucovinean Epaminonda Bucevschi.
— Ce-i în mână nu-i minciună. Până atunci veniți cu mine. Tinerii se codeau încă; se temeau de plictiseală.
— Știți ce, mă, cum nu prea e timp, n-o să vă arăt decât un singur tablou, în fața căruia să salte inima voastră daco-romană.
Se învoiră. O luară militărește prin galerii, făcând doar cu ochiul „muierii goale” a lui Correggio, de lângă ușă și, după ce străbătură nenumărate săli, clătinând din cap mai mult a pagubă (mă, ce de pânză stricată!) se opriră într-o săliță laterală.
— Halt! porunci Eminescu în fața unui tablou de proporții potrivite.
Tinerii priviră cu luare aminte la tablou: un crai ședea pe tron sub un polog, înconjurat de mulți curteni; în față, la picioarele treptelor, se aflau rânduite comori felurite, pe care le arăta unui oaspe cu cușmă în cap. Căutară la placa de metal. Tabloul era de „Franz Franken 11, 1601: Croesus arătând lui Solon tezaurele sale”. Fețele tinerilor se lungiră de nemulțumire, iar lui Neagoe de indignare:
— De asta ne-ai târât până aici: ca să ne arăți bogățiile lui Croesus pe hârtie, adaose Țurcan, mi-ar prinde mai bine o „pițulă” adevărată.
— Silentium, porunci Eminescu solemn.
— Ce-i cu tine, mă?
— Silentium, repetă Eminescu. Ridicați mâinile sus.
Se făcu liniște.
— Trăiască nația!
Sub stăpânirea vorbii lui, ceilalți răspunseră:
— Sus cu dânsa!
— Așa. Acum după ce v-ați închinat marelui străbun, vă întreb: ce fel de daco-romani sunteți voi, dacă nu vă simțiți fierbând sângele în vine?
— Înaintea lui Croesus și a lui Solon – minten! bufni Neagoe.
— Și mai ales tu, Arune, degeaba te-a desrobit la Șălimbar, că tot rob împărătesc ai rămas. Nu-ți mai cunoști stăpânul, varvarule?
Neagoe dădu din umeri.
— D-apoi bine, frățânilor, ăsta-i Solon? Solon cu cușmă domnească și cu surgiuc! Unde ați mai văzut una ca asta! Plecați-vă capetele, robilor împărătești, în fața lui Mihai-Viteazul!
Era, în adevăr, marele voevod. Toți se înclinară dintr-o mișcare.
— Asta nu-i Croesus, urmă el luminându-se la față, ci împăratul Rudolf, iar scena nu se petrece la Sardes ci la Praga, unde drăguțul vost’ de împărat l-a primit la curtea lui de pe Hrașin pe slăvitul nostru voevod și i-a arătat avuțiile înainte de a-l da pe mâna lui Basta.
Emoția îi cuprinsese pe toți; într-un gând, ca un singur om, ridicară din nou mâna:
— Trăiască nația!
În timpul acesta se apropiase de grupul lor o tânără doamnă, blondă, cu ochi albaștri, cu părul auriu, învolburat. Se amestecase cu dânșii și părea că ascultă lămuririle poetului. Când o zări, Neagoe o întrebă îngrijorat:
— Verstehen Sie rumänisch, gnädiges Fräulein?
— Iawohl, mein Herr, răspunse ea. Neagoe îngălbeni:
— Sind Sie Vielleicht Rumänien?
Căpșorul încuviință:
— Iawohl.
Neagoe răsuflă, ușurat; i se ridicase o piatră de moară de pe suflet; se crezuse urmărit.
— Mă iertați că m-am apropiat de dumnevoastră, începu doamna cu o ușoară legănare, dar v-am auzit vorbind românește și mi s-a făcut dor de țară; apoi cele auzite m-au interesat; nu știam că Solon e Mihai-Viteazul. Aș fi foarte bucuroasă dacă dumnealui și-ar continua explicarea.
Palid, cu sângele brusc năvălit în inimă, Eminescu nici nu cătă la femeia ieșită neașteptat din vreun cadru; privi drept la tablou, ca și cum i-ar fi fost cu neputință să-și des-lipească ochii de pe barba și cușma voevodului, și se pierdu apoi în amănuntele vizitei la Praga, cu o bogăție de culoare poetică, cu o precizie de fapte istorice și de considerații politice, ce îi uimiră pe toți și mai ales pe tânăra femeie.
— Uite la el, mormăi Neagoe vecinului, cum îi merge gura…
Mișcată, necunoscuta îi strânse mâna cu o privire umedă.
— Îți mulțumesc de tot ce ne-ai spus; mi-ai împrospătat o mulțime de lucruri, pe care nu știu dacă le-am cunoscut vreodată; de când le-am auzit din gura dumitale, mi se pare însă că le-am cunoscut de mult, de totdeauna.
Fraza era bine întoarsă; tinerii o simțiră și priviră mirați unii la alții. Neagoe dădu cu cotul vecinului: „mândră-i, mă, și bine-i zice; îi mai «netedă» de cât Mutzi de la Bierhalle”.
— Ce frumos se vorbește la dumneavoastră „în țară”!
Omagiul mergea spre „țară” și nu spre ochii galeși și mobili, spre vâlvătaia părului auriu și spre tivul buzelor strânse pe o linie precisă deasupra dinților micuți.
Sunase ceasul închiderii și trebuiau să plece în grabă. Porniră pripit în grup din sala în sală, trăgând cu privirile o dungă de cretă peste tablourile atârnate pe pereți, ca niște călători ațintiți la fereastra vagonului pe priveliștele ce fug, fără să le lase altceva pe retină decât goana copacilor, a velințelor tărcate, a dealurilor verzi și a stâlpilor de telegraf. La întâmplare, din simplu capriciu, necunoscuta își opri totuși ochii din alergare pe portretul unei femei.
— A! făcu ea cu admirație.
Cu ochii numai pe tablou, Eminescu începu să dea lămuriri:
— E un tablou al lui Palma Vecchio; unul din cele mai frumoase portrete ale galeriei: peste albeața chihlimbarie a feței se așază o umbră viorie; se distinge rețeaua fină a vinișoarelor de pe gât și spate; fruntea boltită și mai ales ochii de un albastru întunecat clipesc în umbra genelor lungi.
— Măi! se uitară ceilalți la dânsul, mirați de câte știe și de cum vorbește.
— Ești pictor? îl întrebă necunoscuta.
Deși privise cu atâta pricepere frumusețea tabloului, el nu îndrăzni să se uite la femeie și la lucirile furișate ale ochilor ci pe sub gene lungi ca cele ale portretului bătrânului Giacommo Palma.
— Nu doamnă; nu sunt pictor.
— Atunci, poet?
— Nici.
— E poet, doamnă, aruncă Chibici din spate.
— A! făcu ea, dându-se din nou în leagănul de mătase al privirilor. De ce n-o spuneai?
— Dumnealor mă pârăsc că-s poet, cum își pârăsc școlarii camaradul când nu știe lecția: „iertați-l, domnule, că face versuri…”
Paznicul îi zori însă să iasă. Sunase ceasul închiderii.