A doua zi se sculă, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Uitase de scena de la doctorul Kremnitz, de îndemnurile Mitei de a pleca la Iași, chiar de senzația de sfârșit transpusă pe ultimele note ale marșului funebru al lui Chopin; uitase de întâlnirea cu Caragiale și de vorba ce-i aruncase ca un proiectil în piept:
— Mâine plec la Iași.
Nu se gândea nici că pleacă nici că rămâne, cum nu se gândea nici la Mite, nici la Veronica; forța lui obișnuită de evadare trăsese brusc cortina de fer, îndărătul căreia viața inconștientă își torcea firul netulburat. Reușea, astfel, să se izoleze în sine, arătând lumii un aspect de nepăsare față de tot ce e în jur. Plecarea la Iași trecuse de faza deliberărilor și se rezolvase fără participarea voinței: Veronica, Mite, Caragiale îi dispăruseră din câmpul preocupărilor. Când se uită la ceas, era ora nouă. Se întrebă dacă moș Codrescu, administratorul Timpului, își lua cafeaua cu lapte la Hugues, ori în Lipscani; l-ar fi găsit mai sigur la zece la redacție; fără să știe de ce, nu voia să mai treacă pe acolo. Uitase cu totul de Caragiale și nu se preocupa decât de Codrescu. Își dădea nelămurit seama că trebuia să fie la mijloc o chestie de bani. Nu-i cunoștea însă destinația. Limpede nu era decât rezultatul deliberărilor venite de după cortina de fer: necesitatea unui avans de leafă. Porni spre cafenea îngrijorat de felul cum îl va primi bătrânul. Avea să-i ceară ceva; avea să-și ceară, poate, dreptul – dar niciodată nu crezuse că are vreun drept; de aici spaima în fața oricărei cereri și senzația unui clește strângându-i zgârciul inimii. Nu cerea totuși întâiași dată. Se născuse cerând și singurul lucru, pe care nu-l ceruse, fusese doar venirea pe lume. Încolo, nu obținuse nimic de cât întinzând mâna; tatăl său căminarul, om econom și aprig, nu dădea bucuros; ținea banul în pumnul încleștat, pe care trebuia să i-l deschizi ca să-l lase; își petrecuse copilăria silindu-se să-l desfacă, rugându-se, scâncind, implorând ajutorul mamei și al Harietei, trimițând scrisori desperate de la Cernăuți, unde era dator lui pan Nikolaus Dziersek din Schulgasse, portarului Obergimnaziului, camarazilor, alvițarului. Când, în sfârșit, pumnul părintesc, se deschidea și lăsa să-i cadă banul de argint, era prea târziu: el trecuse prin toate umilințele lipsurilor și spaimele așteptării; suferința îi înăsprise sufletul; în conștiință i se încleștase pumnul amenințător, și nu vedea pumnul ce-și slobozea, în sfârșit, prada sonoră. Pentru că nu se deschisese niciodată la timp, și la Cernăuți și la Viena, luni de zile trăise numai din expediente, din „puișori” și din „pițule” împrumutate de unde putea. Silit de atâtea ori să ceară, la nevoie, i se strângea totuși gâtlejul și i se usca scuipatul în gură; ridica doar arătătorul dreptei, mormăind muțește:
— Mmm!
și numai când se vedea cu cei zece creițari de o cafea neagră, dați tot cu semne tainice, sângele își relua circulația normală. Prin camerele cu chirie schimbate atât de des la Viena, trăise cu panica neplății la timp; se urca și se scobora pe scări, ca pisicile, și se strecura pe dinaintea odăiței portarului, pe nesimțite, cu suflarea sugrumată, oprită aproape; abia pe trotuar respira în voie. Se umilise până a se împrumuta de la chelnerul Jean de la Troidl sau de Ia Andrei de la „Zu den drei Tauben” al lui moș Wihl din Marokkanergasse; izbutise chiar să ia tutun pe datorie de la un debit de pe Alserstrasse; de când era ziarist la București, nu reușise niciodată să-și cumpănească bugetul fără avansuri și împrumuturi. După experiența atâtor ani, nu-și putuse încă înăbuși emoția în momentul cererii; retrăia și acum senzația din copilărie în fața strașnicului pumn părintesc, deschis numai după sleirea umilințelor și suferințelor, când nu-l mai ruga nimeni; pumn care nu dădea ci arunca. Spaima de atunci își supraviețuia și în fața pumnului atât de moale al lui moș Codrescu; în dreptul cafenelei, se mai adaose și teama că l-ar putea întâlni pe Caragiale. Abia acum se lămuri că nu voia să-l vadă cu niciun preț. Se apropie cu sfiiciune, cu bătaie de inimă chiar; trecu de două ori prin față, cătând pe fereastră, fără să deslușească ceva. Așa îi dase târcoale și Nusăm Cucoș în seara înghețată, când i se furase banii în Șelari. Gândul că părea și el în căutarea „unui boer de la noi de la Botușeni”, îl făcu să dea buzna în cafeneaua mai mult pustie. Fără să se uite în dreapta ori în stânga, se-ndreptă spre locul lui obișnuit din fund, printre rândurile de scaune, ca prin fața unui pluton de soldați cu puștile întinse, cu teama de a nu auzi un glas răgușit și poruncitor:
— Stai că trag!
Nu auzi nimic; din fund, privi cu luare aminte în jur: cafeneaua era aproape goală; ceva mai departe, îndărătul unui ziar, descoperi pe moș Codrescu. Se sculă ca să-l înfrunte. Altul l-ar fi luat cu ocoluri, pipăind terenul înainte de a da lovitura; el însă ori mergea la scop de-a dreptul, pe nerăsuflate, fugărise din spate de imaginea pumnului încleștat al căminarului, ori cerea muțește ca pe vremea studenției, cu arătătorul dreptei în sus și cu un:
— Mmm!
gâtuit, în care și prăvălea sufletul ca un car; cerea atunci cu ochi sfâșietori, cu trup încovoiat de salcie plângătoare, cu brațe căzute, cu umilința întipărită în toată ființa lui. Moldovean blajin, moș Codrescu îi cunoștea firea și-l iubea; de cum îl văzuse, îi citise pe față gândul și nu-l mai lăsă să ridice arătătorul dreptei, ci i-o luă înainte:
— Cu ce nevoie, drăguță?
Înăbușit, Eminescu mormăi:
— Apoi…
— Da, da, încuviință bătrânul, știu… înțeleg, nu-i nevoie să-mi spui. Cât?
Poetul slobozi ca din pușcă:
— O sută cinci zeci.
Bătrânul se gândi o clipă, își aminti și de alt avans de acum zece zile; i se păru prea mult, dar privind la omul cu sufletul stors ca o cârpă, nu îndrăzni să i se împotrivească. Spuse liniștit:
— Buun. Apoi atuncea iscălește mata o hârtiuță pentru buna rânduială și treaba s-a făcut.
Înscăunat din nou în demnitatea lui omenească, Eminescu primi banii cu sânge rece, iscăli chitanța și spuse apoi slobod la vorbă:
— Uite ce e, moș Codrescu, niște treburi o să mă împiedice să vin pe la redacție vreo două-trei zile; fii dumneata bun de vorbește cu directorul; trimite apoi pe seară la mine băiatul de la tipografie pentru articole, ca să nu sufere ziarul în lipsă.
— N-avea nicio grijă, drăguță, se învoi moș Codrescu, citind atent chitanța poetului.
— Pune te rog și data, că ai uitat-o… știi, ca să fie totul în regulă… Așa… buun… Iată că s-a făcut. Nu uita și de articole.
Poetul îi scutură mâna călduros.
— Om bun, moș Codrescu, își zise el în stradă.
Și apoi, ca și Nusăm Cucoș, cuprins de mândria provinciei lui:
— Moldovean, firește, și el. Nu se putea altfel.
Când se simți cu bani în buzunar, cu treburile rânduite la redacție, se crezu om cu noroc; înțelese, în sfârșit, că avea nevoie de liniște vreo două, trei zile, departe de cafenea, de redacție, de Caragiale, singur cu el, ca odinioară când dispărea câte o săptămână dintre prieteni. Trecând prin fața unui magazin își aduse aminte că-și propusese de mult să-și cumpere o cravată; acum era momentul; intră; pe lângă cravată se alese și cu o pălărie în stil „ieșean” cum îi spunea el, cu margini largi; se săturase de demi-jobenul lui Maiorescu. Întors acasă, scrise câteva bilețele în chestii particulare; trimise vorbă lui Slavici că nu poate veni câteva zile; amână o partidă de șah făgăduită pe a doua zi. Se puse apoi la masă și așternu pe nerăsuflate câteva articole împotriva „roșilor”, a fanarioților, a „omului cu două clase primare și-un curs de violoncel”, a otrăvitorilor țărănimii. Pana îi mergea cu repeziciune neobișnuită; îi sufla cineva din spate cuvintele; se simțea ușor, răscolit de o exaltare neînțeleasă, de un fel de febră și neastâmpăr. După ce isprăvi de scris, se întinse pe canapea, mulțumit de sine; avea bani, scăpase de munca redacției pe câteva zile, avea cafea și tutun din belșug, avea cărți ce-l pasionau; se va închide în casă; nu se va duce nici la restaurant: va citi, se va gândi la Mite, la Veronica, la situația lui sentimentală, ori va privi în tavan visând, ceasuri, ceasuri…