Aventurile lui Pinocchio

„Fie că urâtă soartă mai avem și noi copiii, își zise în gând păpușica, pornind din nou la drum. Toți ne ceartă, toți strigă la noi, toți ne plictisesc cu fel de fel de sfaturi. Dacă nu le dai peste nas din când în când, toți o să facă pe tații noștri, pe profesorii noștri; toți, chiar și Greierii-vorbitori. Uite de pildă: pentru că nu m-am luat după palavrele gugumanului ăla de greier, cine știe câte necazuri ar trebui să mi se întâmple! Aș putea să mă întâlnesc chiar cu tâlharii! Noroc însă că de tâlhari nu prea mă tem și nici nu m-am temut vreodată. Eu cred că povestea cu tâlharii a fost născocită într-adins de către părinți, ca să sperie pe copii să nu iasă noaptea din casă. Și-apoi, chiar dacă mi-ar ieși în cale, aș da eu bir cu fugiții? Nici prin gând nu-mi trece, m-aș duce drept la ei și le-aș spune: „Ce poftiți, măi tâlharilor? Să vă intre în cap că eu nu glumesc! Vedeți-vă de drum și lăsați lumea în pace”. Când or auzi tâlharii că n-am chef de vorbă lungă, parcă-i văd cum o s-o ia la sănătoasa. Și dacă nu s-ar grăbi ei să se facă nevăzuți, atunci o șterg eu și gata.”

Dar Pinocchio n-apucă să sfârșească bine, și deodată i se păru că aude îndărătul lui un foșnet de frunze.
Se întoarse să se uite și văzu în întuneric două mogâldețe negre, înfofolite în doi saci de cărbuni care alergau după el sărind în vârful picioarelor ca două stafii.

— Uite-i! zise el în gând: și neștiind unde să ascundă cei patru bani de aur, îi vârî în gură, pitindu-i sub limbă.

Apoi încercă să fugă. Dar abia făcu doi pași, și se simți apucat de brațe, iar două voci înfiorătoare și groase, îi ziseră:

— Banii sau viața!

Pinocchio neputând să vorbească din pricina banilor din gură, începu să dea din mâini și să se strâmbe în tot chipul, ca să arate celor doi hoți cărora nu li se vedeau decât ochii prin găurile sacilor, că el era o biată păpușică și că n-avea în buzunar nici o para chioară.

— Haide, haide, că n-avem vreme! Scoate banii! strigară amenințător tâlharii.

Iar păpușa făcu un semn din cap și din mâini ca și cum ar fi zis: „N-am”.

— Scoate banii, ori te omoram! rosti tâlharul cel mai înalt.
— Te omoram! repetă celălalt.
— Și după ce te omoram pe tine, omoram și pe tatăl tău!
— Și pe tatăl tău!
— Nu, nu, nu, pe bietul tata, nu! strigă Pinocchio deznădăjduit; dar strigând, i-au sunat banii în gură.
— Ah! Ticălosule! Așadar ai ascuns banii sub limbă? Scuipă-i jos!

Însă Pinocchio deloc.

— Ah! Te faci că n-auzi? Așteaptă tu c-o să te facem noi să-i j scuipi!

Într-adevăr, unul dintre ei apucă zdravăn păpușică de vârful nasului, iar celălalt de bărbie, și începură să tragă unul în sus altul în jos ca să o facă să deschidă gura dar n-a fost chip. Gura păpușii părea încleștată și bătută în cuie. Atunci tâlharul cel mai mărunt, scoase un cuțit și încercă să i-l vâre între buze: dar Pinocchio mai iute ca fulgerul, îi apucă mâna cu dinții, și după ce i-o reteză dintr-o mușcătură, o scuipă jos închipuiți-vă însă mirarea lui când, în loc de mână, observă că scuipase o labă de pisică.
Îmbărbătat de această primă izbândă, se zvârcoli din mâinile bandiților, și sărind peste șanțul drumului, începu să fugă peste câmpie. Tâlharii se luară după el ca doi câini după un iepure și cel care își pierduse laba alerga într-un picior ca vai de el. După o goană de aproape o poștă, Pinocchio nu mai putea. Atunci, simțind că nu mai e scăpare, se agăță de crengile unui pom înalt și se ascunse între frunze. Tâlharii încercară și ei să se urce, dar ajunși la jumătatea trunchiului, alunecară și căzură la pământ, jupuindu-și mâinile și picioarele. Totuși nu se dădură bătuți: adunară un braț de lemne uscate la rădăcina copacului, și aprinseră focul. Cât ai clipi din ochi, copacul începu să ardă și să pâlpâie ca o lumânare când adie vântul.
Pinocchio, văzând că flăcările se urcă tot mai sus și nevrând să moară prăjit, sări din vârful pomului și începu iarăși să gonească peste câmpuri. Tâlharii după el, după el, fără să obosească deloc, în vremea aceasta începuse să se crape de ziuă și Pinocchio se pomeni deodată în fața unei gropi largi și (adânci, plină cu apă murdară, de culoarea cafelei cu lapte. Ce să facă? Una, două, trei! strigă păpușica, și repezindu-se cu o iuțeală uimitoare, sări de partea cealaltă. Tâlharii săriră și ei, dar, greșind măsura gropii căzură înăuntru. Pinocchio al nostru care auzi zgomotul apei, începu să râdă tot alergând mereu:

— Să vă fie de bine, bandiților.

Și îi credea înecați de-a binelea, când, întorcându-se să se uite înapoi, îi văzu pe amândoi alergând după el, înfofoliți în sacii lor din care curgea apa ca din două coșuri de nuiele.