Aventurile lui Pinocchio

Pinocchio întorcându-se în oraș, începu să numere secundele una câte una; și când i se păru c-a sosit ceasul, porni pe drumul care ducea în Câmpia minunilor.
Pe când mergea cu pas grăbit, inima îi bătea cu putere și făcea tic-tac-tic-tac, ca un ceasornic de perete iar el își zicea în gând:
Ce ar fi să găsesc în copac în loc de o mie, două mii de galbeni? Ori în loc de două mii, cinci mii? Sau în loc de cinci mii, o sută de mii? Oh! Ce boier mare m-aș mai face! Aș vrea să am un palat măreț, o mie de cai de lemn și o mie de grajduri, o pivniță încărcată cu vinurile cele mai scumpe, și o cofetărie plină de prăjituri, de bomboane, de ciocolată și de tot felul de lichioruri.
Și tot aiurind așa, ajunse aproape de câmpie, și se opri în loc ca să se uite dacă nu cumva se zărește vreun pom cu crăcile încărcate de bani, dar nu văzu nimic. Mai merse câțiva pași, tot nimic intră în câmpie se duse chiar lângă groapa unde-și semănase banii, și tot nimic! Atunci căzu pe gânduri, și uitând regulile bunei-cuviințe, scoase o mână din buzunar și se scarpină zdravăn în cap.
În vremea aceasta i se păru că-i râde cineva în ureche; și când se întoarse, văzu pe craca unui copac un papagal mare, care-și scărpina puținii fulgi de pe el!

— De ce râzi? îl întrebă Pinocchio arțăgos.
— Râd pentru că pe când mă scărpinam m-am gâdilat sub aripi.

Păpușa nu răspunse. Se duse la gârlă și umplându-și pantoful cu apă, se puse din nou să stropească pământul care acoperea bănuții lui de aur.
Iată însă că un alt hohot de râs, și mai obraznic decât cel dintâi, răsună în singurătatea tăcută a câmpiei.

— În sfârșit, strigă Pinocchio scos din fire, aș putea să știu, papagal împielițat, pentru ce râzi.
— Râd de toți gugumanii, care cred în toate prostiile și se lasă să fie trași pe sfoară de unii mai vicleni decât dânșii.
— Vorbești poate de mine?
— Da, vorbesc de tine, sărmane Pinocchio, de tine, care ești așa de neghiob încât ai crezut că banii se pot semăna în pământ, cum s-ar semăna fasolea ori dovlecii. Și eu am crezut odată, însă azi văd bine că rău am făcut. Astăzi, (dar este cam târziu!) m-am învățat minte că pentru ca să pui deoparte un ban, doi, trebuie să-i câștigi ori prin munca mâinilor, ori prin a creierului.
— Nu te înțeleg! spuse păpușa, care începuse să tremure de frică.
— Ai răbdare! O să te lămuresc numaidecât, adaugă papagalul. Află că, pe când tu erai în oraș, Vulpoiul și Cotoiul s-au întors aici în câmpie; au dezgropat banii, și s-au făcut nevăzuți. Acum prinde-i dacă poți.

Pinocchio rămase cu gura căscată, și nevrând să dea crezământ cuvintelor papagalului, începu cu mâinile și cu unghiile să sape pământul pe care-l stropise cu apă. Și sapă, și sapă, și sapă, până când făcu o groapă adâncă de ar fi încăput în ea o șiră de paie, dar banii i-ai de unde nu-s.
Nebun de deznădejde, alergă degrabă în oraș și se duse drept la tribunal, ca să-i dea pe mâna judecătorului pe cei doi pungași care îl jefuiseră.
Judecătorul era un maimuțoi din neamul gorilelor; un maimuțoi bătrân și cu înfățișarea serioasă, din pricina vârstei lui înaintate, a bărbii lui albe și mai cu seamă din pricina ochelarilor lui de aur, fără geam, pe care era silit să-i poarte întruna, din cauză că suferea de o umflătură de ochi, care îl chinuia de câțiva ani de zile. Pinocchio, în fața judecătorului povesti din fir în păr ticăloasa întâmplare, a cărui jertfă căzuse, spuse numele, prenumele, și semnalmentele tâlharilor, și sfârși cerând să i se facă dreptate. Judecătorul îl ascultă cu multă bunăvoință, luă parte și el la povestire, se înduioșa și își șterse chiar o lacrimă și când păpușica isprăvi ce avea de spus, întinse mâna și sună din clopoțel. La sunetul clopoțelului se iviră în grabă doi câini „mopși” îmbrăcați în uniformă de jandarmi. Judecătorul, arătând jandarmilor pe Pinocchio le spuse:

— Nenorocitul ăsta a fost jefuit de patru galbeni de aur, luați-l și băgați-l la închisoare.

Păpușica, auzind această sentință nedreaptă, rămase înlemnită, și voia să protesteze, dar jandarmii, care n-aveau vreme de pierdut, îi astupară gura și o duseră n carceră.
O ținură închisă patru luni patru luni care păreau că nu se mai sfârșesc, și ar fi stat și mai mult dacă nu s-ar fi întâmplat un eveniment fericit.
Trebuie să știți că tânărul împărat care domnea peste orașul Azilul nătărăilor, biruindu-și într-un război dușmanii, porunci să se dea serbări mari pentru popor, cu luminații de artificii, focuri bengale, alergări de biciclete și în semn de bucurie și mai mare, dădu poruncă să se deschidă ușile temnițelor și toți tâlharii să fie eliberați.

— Dacă le dă drumul la toți, să-mi dea și mie, spuse Pinocchio temnicerului.
— Dumitale nu, răspunse temnicerul, pentru că nu faci parte dintre ei.
— Ba să mă ierți dumneata, îngână Pinocchio, și eu sunt tâlhar.
— Atunci se schimbă lucrurile, spuse temnicerul, și scoțându-și cu respect șapca și salutându-l, îi deschise ușa carcerii și îl lăsă ca să plece.