Aventurile lui Pinocchio

Păpușica, de-abia își astâmpără foamea, și începu să plângă și să se scâncească, cerând o pereche de picioare noi. Însă Geppetto, ca să-l pedepsească pentru ștrengăriile făcute, îl lasă ca să plângă și să se vaite o jumătate de zi apoi îi zise:

— Pentru ce să-ți fac alte picioare? Ca să te vad ca-mi fugi iar de acasă?
— Îți făgăduiesc răspunse păpușica sughițând ca de azi încolo am să fiu cuminte.
— Toți copiii zic așa când au ceva de cerut, adăugă Geppetto.
— Îți făgăduiesc c-am să mă duc la școală, c-am sa învaț și am să mă fac model de băiat.
— Toți copiii când au ceva de cerut, îndrugă același basm.
— Dar eu nu sunt ca alți copii! Eu sunt mai bun decât toți, și nu mint niciodată. Îți făgăduiesc, dragă tată, c-am să m-apuc de un meșteșug, și am să fiu mângâierea și sprijinul bătrâneților dumitale.

Geppetto, care deși își luase o înfățișare aspră, avea ochii umezi de lacrimi și inima înduioșată; văzând pe Pinocchio pocăit și plin de supunere, nu spuse nici un cuvânt, însă, puse mâna pe unelte, luă două bucăți de lemn, și începu să lucreze cu nădejde.
Și în mai puțin de un ceas, picioarele erau gata, două piciorușe sprintene, subțirele și nervoase, ca și cum ar fi fost făcute de un meșter fără pereche.
Apoi Geppetto spuse păpușii:

— Închide ochii și dormi!

Pinocchio închise ochii și se prefăcu imediat că doarme.
Iar în vremea aceasta, Geppetto cu nițel clei făcut într-o coajă de ou, îi lipi picioarele la loc, și i le lipi așa de bine, că nu se cunoștea defel unde au fost arse.
De-abia simți că a căpătat picioarele, și păpușica noastră sări jos de pe masa pe care era întinsă, și începu să facă tot felul de sărituri și de comedii, ca și cum ar fi înnebunit de mulțumire.

— Drept răsplată pentru tot ce ai făcut pentru mine spuse Pinocchio tatălui său vreau să mă duc numaidecât la școală.
— Bravo, băiatul tatei!
— Dar ca să mă duc la școală, îmi trebuie haine.

Geppetto care era sărac și n-avea în buzunar nici o lescaie frântă, îi croi un costum din hârtie cu flori, o pereche de ghete din coajă de lemn și o șapcă din miez de pâine. Pinocchio se repezi să se oglindească în putină cu apă, și rămase așa de mulțumit de el însuși, că zise îngâmfându-se:

— Par că sunt un boier de neam.
— Ai dreptate adăugă Geppetto dar s-o știi de la mine, nu haina frumoasă face pe om, ci haina curată.
— A! Eram să uit zise păpușica dar ca să umblu la școală mai îmi lipsește ceva: lucrul cel mai de căpetenie.
— Ce?
— Abecedarul.
— Așa e: dar cum să facem?
— Foarte ușor: te duci la un librar și îl cumperi.
— Bine, dar banii?
— Eu n-am.
— Și nici eu, adăugă bietul bătrân, întristându-se.

Și Pinocchio măcar că din fire era vesel, se întristă și el: pentru că sărăcia, când e sărăcie, o pricepe oricine: chiar și copiii.

— Așteaptă! strigă Geppetto deodată sculându-se în picioare: și după ce își luă pe umeri sumanul plin de petice și de găuri, ieși în fugă, din casă.

După câteva clipe se-ntoarse: și când se întoarse, avea Abecedarul copilului în mână, dar sumanul nu-l mai avea. Bietul unchiaș era numai în cămașă și afară ningea. — Dar sumanul ce l-ai făcut, tată?
— L-am vândut.
— De ce l-ai vândut?
— Pentru că prea îmi ținea de cald.

Pinocchio pricepu cum stau lucrurile, și nemaiputându-și stăpâni avântul inimii lui plăpânde, sări de gâtul lui Geppetto și îi acoperi fața cu sărutări.