Aventurile lui Pinocchio

La început, femeia se încăpățână să spună că nu era dânsa Zâna cu părul bălai, dar, văzându-se descoperită și nevrând să întindă gluma prea departe, sfârși prin a recunoaște, și spuse lui Pinocchio:

— Prichindel ștrengar! Cum ai băgat de seamă că sunt eu?
— Dragostea ce-ți păstrez m-a făcut să ghicesc.
— Ți-aduci aminte? M-ai lăsat fetiță, și acum mă găsești femeie; atât de femeie c-aș putea să-ți fiu mamă.
— Îmi pare și mai bine, căci astfel, în loc de surioară o să-ți zic mămică. De-atâta vreme mă topesc de dor să am și eu o mamă ca toți copiii! Dar cum se face că ai crescut așa de repede?
— E o taină.
— Spune-mi-o și mie: aș vrea să cresc și eu nițel. Nu vezi? Am rămas tot ca un băț de chibrit.
— Dar tu nu poți să crești! răspunse Zâna.
— Pentru ce?
— Pentru că păpușile nu cresc niciodată. Se nasc păpuși, trăiesc păpuși și mor păpuși.
— Oh! Sunt sătul să fiu mereu păpușă, strigă Pinocchio, scărpinâdu-se în cap. Cred c-a sosit vremea să intru și eu în rândul oamenilor.
— Numai să meriți.
— Adevărat? Și ce trebuie să fac ca să merit?
— Un lucru foarte ușor: să te silești să devii băiat cuminte.
— Dar ce, nu sunt?
— Deloc! Copiii cuminți sunt ascultători pe câtă vreme tu.
— Eu n-ascult niciodată de alții.
— Copiilor cuminți le place cartea și lucrul, însă tu.
— Eu fac pe trântorul și pe haimanaua toată ziulica.
— Copiii cuminți spun întotdeauna adevărul…
— Eu spun numai minciuni.
— Copiii cuminți se duc bucuroși la școală.
— Și pe mine m-apucă frigurile când mă gândesc. Dar de azi înainte vreau să mă schimb.
— Îmi făgăduiești?
— Îți făgăduiesc. Vreau să mă fac băiat cuminte, și să fiu mângâierea tatei. Dar unde-o fi dânsul la ceasul ăsta?
— Nu știu.
— O să mai am eu parte să-l mai văd vreodată și să-l îmbrățișez?
— Cred că da: sunt chiar sigură.

La răspunsul acesta, mulțumirea lui Pinocchio fu așa de mare, încât luă mâinile Zânei și începu să i le sărute cu atâta foc, că părea ieșit din minți. Apoi ridicând ochii și privind-o cu drag, o întrebă:

— Ia spune-mi mamă: așadar nu e adevărat c-ai murit?
— Se vede că nu! răspunse Zâna zâmbind.
— Dacă ai ști cât am suferit și cum era să cad grămadă, când am citit „Aici zace.”
— Știu și tocmai pentru asta te-am iertat. Mărturia durerii tale m-a făcut să văd că ai inimă bună: și de la copiii cu inimă bună chiar de sunt puțin cam ștrengari și cu apucături rele, tot te mai aștepți la ceva, adică tot mai nădăjduiești c-or să se întoarcă pe calea cea bună. Iată pentru ce am venit să te caut până aici. Vreau să-ți țin loc de mamă.
— Oh! Ce bine îmi pare! strigă Pinocchio, sărind de bucurie.
— O să m-asculți și o sa faci întotdeauna ce-ți voi spune?
— Bucuros, bucuros, bucuros!
— Chiar de mâine, adăugă Zâna, o să începi să te duci la școală.

Pinocchio se făcu numaidecât mai puțin vesel.

— Apoi o să-ți alegi după placul tău un meșteșug.

Pinocchio se făcu serios.

— Ce tot bolborosești printre dinți? întrebă Zâna cu un ton cam supărat.
— Spuneam, îngână păpușa cu vocea pe jumătate, că, acum pentru ca să mă duc la școală mi se pare cam târziu…
— Nu, domnule. Află de la mine că pentru învățătură nu e niciodată prea târziu!
— Dar nu vreau să învăț, nici să m-apuc de meșteșug…
— De ce?
— Pentru că lucrul mă obosește.
— Băiete dragă spuse Zâna cei care spun așa, sfârșesc întotdeauna în temniță ori la spital. Ascultă ce-ți spun eu, omul fie că s-a născut bogat, fie că s-a născut sărac, cât trăiește trebuie să facă ceva, să nu stea degeaba, să lucreze. Vai de tine dacă te înveți trândav. Trândăvia e o boală foarte urâtă și trebuie să ne vindecăm cât mai degrabă de ea, chiar din copilărie; altfel când ajungem mari, nu ne mai vindecăm.

Cuvintele acestea îi merseră la inimă păpușii căci ridică iute capul și spuse Zânei:

— Am să învăț, am să lucrez, am să fac tot ce-mi vei spune, pentru că la urma urmei, mi s-a urât cu traiul ăsta de păpușă, și vreau să devin băiat ca toți băieții, cu orice preț. Mi-ai făgăduit, nu e așa?
— Ți-am făgăduit. Acum nu depinde decât de tine.