Aventurile lui Pinocchio

Închipuiți-vă bucuria păpușii, când se văzu liberă. Fără să mai stea pe gânduri, ieși repede din oraș și apucă pe drumul care ducea la căsuța Zânei.
Din pricina timpului ploios, drumul se făcuse ca terciul și înota în noroi până la genunchi.
Dar păpușa nu se dădea bătută.
Chinuit de dorul să-l vadă cât mai repede pe tatăl său și pe surioara lui cu părul bălai, Pinocchio alerga sprinten ca un câine de vânătoare și puțin îi păsa că noroiul îl stropea în obraz. Fugea mereu zicându-și în gând:
Câte necazuri n-au dat peste mine! Așa îmi trebuie, pentru că sunt o păpușă încăpățânată și neascultătoare. Toate le fac după capul meu, fără să ascult de cei care mă învață de bine, și care au de o mie de ori mai multă judecată decât mine! Dar de rândul ăsta m-am hotărât să mă schimb și să mă fac băiat de treabă și ascultător! Cu atât mai mult cu cât am băgat de seamă că atunci când copiii n-ascultă, o nimeresc întotdeauna rău, niciodată nu se întâmplă cum visează ei. Dar tata m-o fi așteptat oare? L-oi găsi eu la locuința Zânei? De atâta vreme, bietul unchiaș, nu m-a văzut! Am să-l înăbuș cu mângâierile și îmbrățișările mele. Dar Zâna o să mă ierte că m-am purtat așa de rău? Și când mă gândesc c-am găsit la dânsa atâta bunătate și atâta îngrijire drăgăstoasă. Numai ei îi datorez minunea că mai sunt încă în viață! S-a mai văzut un copil mai nerecunoscător și mai lipsit de inimă decât mine?
Pe când cugeta astfel, se opri deodată îngrozit și se dădu cu patru pași înapoi.
Ce văzuse?
Un șarpe mare, întins de-a curmezișul drumului, care avea pielea verde, ochii de foc și prin coada lui ascuțită ieșea fum ca dintr-un coș.
Nu e cu putință să descriem frica păpușii care depărtân-du-se la vreo jumătate de kilometru, se așeză pe o movila de pietriș, așteptând ca Șarpele să plece să-și vadă de treaba lui, și să elibereze calea trecătorilor.
Așteptă un ceas, două, trei, însă Șarpele nu se mișca din loc, și tocmai de acolo i se vedea scânteierea ochilor lui de foc și coloana de fum care îi ieșea prin vârful cozii.
Atunci Pinocchio, luându-și inima în dinți, se apropie la câțiva pași, și cu grai dulce, stăruitor și subțirel, spuse șarpelui:

— Iartă-mă, domnule Șarpe, dar ești așa de bun să te dai nițel la o parte și să mă lași să trec?
Ca și cum ar fi vorbit pământului.
Începu din nou cu același glas subțirel:

— Trebuie să știi, domnule Șarpe, că mă duc spre casă unde mă așteaptă tata de atâta amar de vreme!… Îmi dai voie să-mi văd de drum?

Așteptă un răspuns la întrebarea lui, dar de răspuns nici vorbă ceva mai mult, Șarpele, care până atunci păruse îndârjit și plin de viață, se făcu deodată nemișcat și aproape amorțit. Ochii i se închiseră, iar din coadă nu-i mai ieșea fum.

— Oare să fi murit? zise Pinocchio, frecându-și mâinile de bucurie.

Și fără să mai stea la gânduri, se pregătea să sară peste el, ca să treacă de cealaltă parte a drumului. Dar nici n-apucase să miște piciorul, și deodată șarpele se ridică, iar păpușa, dându-se îndărăt, se împiedică și căzu la pământ. Și căzu așa de rău, că rămase cu capul îngropat în mijlocul drumului și cu picioarele în sus. La vederea păpușii, care dădea din picioare și se zvârcolea ca un pește în undiță, Șarpele începu să râdă, și râse, râse, așa de tare, încât de prea mult râs îi plesni o vână în piept și muri pe loc.
Atunci Pinocchio începu să alerge ca să ajungă la locuința Zânei până nu se înnoptează. Dar pe drum, nemaiputându-și stăpâni foamea care-l chinuia, sări sub o boltă de viță din apropiere ca să culeagă câțiva ciorchini de struguri. Mai bine s-ar fi lipsit!
Abia ajuns sub boltă, crac.
Simți că i se prind picioarele între două fiare ascuțite, care îl făcură să vadă stele verzi.
Biata păpușică fusese prinsă într-o capcană pe care țăranii o întinseseră acolo ca să prindă dihorii, care de câtăva vreme mâncau puii de găină.