Aventurile lui Pinocchio

Văzând că ușa nu se deschide, piticul cu o lovitură de călcâi o dădu de perete, și după ce intră în odaie, le spuse cu zâmbetul lui obișnuit:

— Ah! Ce mai copii! Rageți bine, v-am cunoscut numaidecât după voce, și-am și venit.

La aceste cuvinte cei doi măgăruși rămaseră nemișcați, cu capul în jos, cu urechile lăsate și cu coada între picioare. La început piticul îi netezi cu mâna, îi mângâie, îi pipăi, apoi scoțând țesala, începu să-i țesale cum trebuie. Și după ce îi țesălă bine și îi făcu strălucitori ca oglinda, le puse căpăstrul pe cap și îi duse în oborul de vite, nădăjduind să-i vândă și să ia pe ei o sumușoară cât mai mare de bani.
Și cumpărătorii, slavă domnului, nu lipseau.
Fitil fu cumpărat de un țăran, căruia în ajun îi murise măgarul, iar Pinocchio fu vândut directorului unui circ, care îl cumpără ca să-l învețe să joace și să sară dimpreună cu celelalte animale ale trupei.
Ați înțeles, micii mei cititori, ce meserie înpărțea piticul? Ticălosul acesta, care la înfățișare era dulce ca mierea, din când în când colinda lumea cu carul lui, și cu fel de fel de șiretlicuri și făgăduieli aduna pe toți copiii dezmățați, care fugeau de școală, și după ce-i urca în car, îi ducea în Țara Distracțiilor unde să-și petreacă vremea numai în jocuri și petreceri. Iar după ce bieții copii, bucuroși că au scăpat de școală și că se pot astfel juca nesupărați de nimeni, erau preschimbați în măgari, se făcea frumușel stăpânul lor și îi scotea la vânzare, în oborul de vite sau prin iarmaroace. Astfel că în câțiva ani strânsese grămezi de aur și se îmbogățise ca un cămătar.
Ce s-a mai întâmplat cu Fitil, nu știu, știu însă că Pinocchio din prima zi dădu cu ochii de o viață grea și necăjită. Când îl duse în grajd, noul lui stăpân îi umplu ieslea de paie dar Pinocchio de-abia le vârî în gură ca să le mestece, și le scuipă repede jos.
Atunci stăpânul, mormăind, umplu ieslea cu fân, dar nici fânul nu-i plăcu.

— Aha! Nu-ți place nici fânul? îi strigă arțăgos stăpânul. Lasă, măgărușule dragă, dacă faci nazuri, știu eu să ți le tai!

Și ca să-l învețe minte, îl arse cu biciul peste picioare. Pinocchio de durere, începu să plângă și să zbiere, și zbierând zicea:

— I-ha, i-ha! Paiele nu pot să le mistui!
— Atunci mănâncă fân! îi repetă stăpânul, care înțelegea foarte bine limba măgărească.
— I-ha, i-ha! De fân m-apucă durerea de burtă!
— Nu cumva poftești, măgărușule mofturos, să te hrănesc cu friptură de pui și cu prăjituri? adăugă stăpânul înfuriindu-se și mai tare, și arzându-l încă o dată cu biciul.
De frica biciului, Pinocchio se liniști și nu mai scoase o vorbuliță măcar.

Apoi grajdul fu închis, iar Pinocchio rămase singur, și deoarece de multă vreme nu băgase nimic în gură, începu să caște că nu mai putea de foame. Și căscând făcea o gură cât gura sobei de largă.
La urma urmei, negăsind altceva în iesle, se mulțumi să rumege nițel fân, și după ce îl mestecă bine de tot, închise ochii și îl dădu pe gât.
Fânul ăsta nu e tocmai rău, își zise în gând, dar tot ar fi fost de o mie de ori mai bine dacă îmi vedeam de școală! Acum în loc de fân aș fi mâncat o bucată de pâine caldă și o felie de salam. Așa îmi trebuie!
Dimineața când s-a deșteptat, căută să vadă dacă mai e fân în iesle dar nu găsi nici un fir măcar, îl mâncase pe tot peste noapte. Atunci luă o gură de paie tocate și pe când le mesteca, băgă de seamă că paiele nu se asemănau la gust, nici cu pilaful de găină, nici cu macaroanele cu brânză.
Așa îmi trebuie! zise iar mestecând mereu. Cel puțin dacă pățaniile mele ar servi de învățătură tuturor copiilor neascultători și cărora nu le place să învețe. Așa îmi trebuie! Așa îmi trebuie!

— Ia ascultă! urlă stăpânul, intrând în grajd. Nu cumva vei fi crezând, măgărușule dragă, că te-am cumpărat numai ca să-ți dau să bei și să mănânci? Te-am cumpărat ca să muncești și să câștig parale cu tine. Haide, scoală-te! Vino cu mine în circ să te învăț să sari prin cercuri și să joci valsul și polca în două picioare.

Bietul Pinocchio, de voie de nevoie, a trebuit să învețe toate acestea, dar până să le învețe, au trebuit trei luni de lecții, și câte lovituri de bici, numai pielea lui știe.
Sosi în sfârșit ziua în care stăpânul lui putu să vestească o reprezentație într-adevăr neobișnuită. Afișe de toate culorile erau lipite pe străzi, cu următorul cuprins:

MARE REPREZENTAȚIE DE GALĂ
Astă-seară în afară de programul obișnuit la care vor lua parte
toți artiștii și caii de toate felurile ai trupei, se va înfățișa înaintea
publicului pentru întâia dată, celebrul
MĂGĂRUȘ PINOCCHIO
supranumit STEAUA DANSULUI.
Circul va fi luminat ca ziua.

În seara aceea, cum vă puteți lesne închipui, cu un ceas înainte de începutul reprezentației, teatrul gemea de lume. Nu se mai găsea un loc, de-ai fi dat o mie de franci pe el. Galeria circului furnica de copii, băieți și fete de toate vârstele, care ardeau de dorință să vadă jucând pe renumitul măgăruș Pinocchio.
Sfârșindu-se partea întâi a spectacolului, directorul trupei, îmbrăcat în frac, pantaloni albi și cizme de piele până peste genunchi, se înfățișă înaintea numerosului public și, închinându-se până la pământ, rosti cu glas răspicat următorul discurs fără noimă:

Onorat public, domnilor și doamnelor, subsemnatul fiind în trecere prin acest oraș minunat, am vrut să am onoarea sau mai bine zis plăcerea de a înfățișa înaintea acestui public inteligent și ales, un măgărușul miraculos, care a avut ocazia să joace alături de Măria Saj împărtul celor mai de seamă țări din Europa. Mulțumindu-vă, eu vă rog să ne încurajați cu prezența dumneavoastră binefăcătoare și să ne compătimiți”.

Acest discurs fu primit cu multe râsete și cu multe aplauze, dar aplauzele se îndoiră, devenind un fel de uragan, când apăru Pinocchio în mijlocul Circului.
Era gătit ca în zi de sărbătoare. Avea un căpăstru nou de piele de lac, cu zăbale și catarame de alamă, două camelii albe la urechi coama împletită în cârlionți cu fundulițe de mătase roșii pe sub burtă era încins cu un cordon mare de aur și de argint, iar coada îi, era împodobită cu panglici violete și albastre de catifea. În sfârșit un măgăruș de-ți era mai mare dragul!
Directorul îl prezentă publicului prin următoarele cuvinte: „Respectabili spectatori! N-o să vă îndrug greutățile prin care am trecut ca să mă înțeleg și să îmblânzesc acest mamifer, pe când păștea în voie din munte în munte în platourile zonei toride. Ia priviți, vă rog, câtă sălbăticie țâșnește din ochii lui, așa că, deoarece au dat greș toate mijloacele întrebuințate ca să-l domesticesc să trăiască în felul patrupedelor civilizate, am fost silit să recurg deseori la ajutorul biciului. Dar cu toate drăgălășeniile mele, în loc să fiu răsplătit cu recunoștință din partea lui, n-am primit în schimb decât o ură înverșunată. Totuși eu, urmând sistemul lui Galles, găsii în craniul lui un mic „Cartagine” pe care Facultatea de Medicină din Paris l-a recunoscut că este bulbul regenerator al părului și al dansului. Tocmai de aceea am căutat să-l învăț să sară nu numai peste obstacole, dar și prin cercuri căptușite cu hârtie. Admirați-l și pe urmă judecați-l! înainte însă de a vă părăsi, dați-mi voie, domnilor, să vă poftesc la spectacolul de mâine seară: dar în caz când ne-ar amenința ploaia, spectacolul se amână pentru mâine dTmineață, la orele unsprezece înainte de prânz”. Aici directorul făcu încă o plecăciune adâncă: apoi întorcându-se spre Pinocchio îi spuse:

— Curaj, Pinocchio! înainte de a-ți începe exercițiile, închină-te înaintea acestui onorabil public compus din domni, doamne și copii!

Pinocchio se supuse: îngenunche pe picioarele de dinainte, și rămase astfel până când directorul trosnind din bici, îi strigă:

— La pas!

Măgărușul se ridică în picioare și începu să ocolească circul, mergând la pas.
Puțin după aceea, Directorul strigă:

— La trap! și Pinocchio, ascultând de comandă, începu să meargă la trap.
— La galop! și Pinocchio o luă în galop.
— În goana mare! și Pinocchio începu să fugă de-i sfârâiau copitele. Dar pe când fugea ca un iepure directoruî ridicând mâna în sus, trase un foc de pistol.

La auzul detunăturii, măgărușul, prefăcându-se c-a fost lovit, căzu lungit în circ, ca și cum ar fi murit de-a binelea.
Când se ridică de jos în mijlocul unui ropor de aplauze, de urlete și strigăte, care umpeau văzduhul, îi veni fără îndoială să-și arunce ochii în sus și văzu într-o lojă o cucoană frumoasă, care purta la gât un lanț gros de aur, de care atârna un medalion. Pe medalion era pictat portretul unei păpuși de lemn.
Portretul ăla e al meu! Doamna aceea e Zâna! își zise în gând Pinocchio, recunoscând-o numaidecât: și nebun de bucurie, încercă să strige:

— Oh! Zâna mea! Zâna mea dragă!

Dar în loc de vorbe, îi ieși din gâtlej un zbieret așa de spart și prelung, încât făcu să râdă pe toți spectatorii și mai cu seamă pe toți copiii care se aflau în circ.
Atunci directorul, ca să-l învețe minte că nu stă frumos să răgi în fața publicului, îi trase o lovitură cu coada biciului peste bot. Bietul măgăruș, scoțând limba d-un cot, începu să-și lingă nasul și-l linse aproape cinci minute crezând că poate astfel să-și potolească durerea.
Dar care nu-i fu deznădejdea când uitându-se în sus încă o dată, văzu că loja era goală și Zâna se făcuse nevăzută! Simți că se sfârșește. Ochii i se umplură de lacrimi și începu să plângă cu hohote. Nimeni însă nu băgă de seamă, și mai puțin decât toți, directorul, care trosnind iarăși din bici, strigă:

— Haide, Pinocchio! Arată acum acestor domni cu câtă grație știi să sari prin cercuri.

Pinocchio încercă de două sau de trei ori: dar de câte ori ajungea în fața cercului, în loc să treacă prin el, trecea frumușel pe dedesubt. În sfârșit, făcu o sforțare și trecu prin el, dar picioarele de dinapoi îi rămaseră prinse în cerc; așa că bietul măgăruș căzu grămadă la pământ.
Când se sculă, era șchiop de amândouă picioarele și cu mare greutate putu să se întoarcă în grajd.

— Să vină Pinocchio! Vrem să vedem măgărușul! strigau copiii mișcați și înduioșați de trista întâmplare.

Dar în seara aceea măgărușul nu se mai arătă. A doua zi dimineața, veterinarul, adică doctorul dobitoacelor, consultându-l, a declarat că rămâne șchiop toată viața. Atunci directorul spuse grăjdarului:

— Ce vrei să fac cu un măgar șchiop? Să-l țin pe mâncare degeaba? Du-l în obor și vinde-l.

Sosiți în obor, găsiră repede un cumpărător, care întrebă pe grăjdar:

— Cât ceri pe măgărușul ăsta șchiop?
— Douăzeci de galbeni.
— Eu îți dau douăzeci de parale. Crede-mă că nu-l iau ca să mă slujesc de el, îl iau pentru piele. Văd că are pielea tare, și vreau să-mi fac din ea o tobă pentru banda de muzicanți din sat de la noi.

Vă puteți lesne închipui, dragii mei copii, ce plăcere simți măgărușul, când auzi că o să-i facă pielea tobă.
Cumpărătorul, după ce plăti cele douăzeci de parale, duse măgărușul pe o stâncă din marginea mării, și după ce-i atârnă un bolovan de gât și îl legă de un picior cu o funie pe care o avea în mână, îi dădu un brânci și îl aruncă în apă. Măgărușul cu bolovanul de gât, căzu repede la fund, iar cumpărătorul, ținând mereu funia în mână se așeză pe stâncă, așteptând ca măgarul să moară înecat, și pe urmă să-l jupoaie de piele.