Carlo Collodi

Aventurile lui Pinocchio

Acum citești
Capitolul 28: Pinocchio e în primejdie să fie fript în tigaie ca un pește.

În timpul acestei goane disperate fu o clipă îngrozitoare, o clipă în care Pinocchio se crezu pierdut: pentru că trebuie să știți că Alidor (așa îl chema pe dulău) tot gonind, gonind mereu, era cât p-aci să-l ajungă.
Destul dacă vă spun că păpușa auzea în urma ei la o depărtare de un pas, gâfâitul obosit al acelei javre, și îi simțea până și aburii calzi ai respirației. Noroc pentru el că țărmul era aproape, și marea se vedea la câțiva pași.
Abia se văzu pe mal, și păpușica dintr-o săritură, se azvârli în apă ca o broască. Alidor vroia să stea locului. Însă împins de furia alergatului, sări în apă și el. Dar nenorocitul nu știa să înoate începu să dea din labe ca să se țină deasupra apei; dar cu cât se zbătea mai mult, cu atât se ducea cu capul la fund. Când mai scoase o dată capul afară, bietul câine, avea ochii speriați și rătăciți, și, lătrând striga:

— Mă înec! Mă înec!
— Crapă! îi răspunse Pinocchio de departe, știindu-se astfel scăpat de orice primejdie.
— Ajută-mă, Pinocchio, scapă-mă de la moarte!…

La auzul acestor strigăte sfâșietoare, păpușa, care la urma urmei avea o inimă minunată, se înduioșa, și întorcându-se către câine, îi spuse:

— Dar dacă te scap, îmi făgăduîești c-ai să mă lași în pace și n-o să mai alergi după mine?
— Îți făgăduiesc! Îți făgăduiesc! Grăbește-te pentru Dumnezeu, căci dacă mai întârzii puțin, sunt pierdut!

Pinocchio se codi o clipă; dar aducându-și aminte că tatăl său îi spusese de nenumărate ori, să nu se dea în lături de la o faptă bună, se duse înotând spre Alidor, și apucându-l de coadă cu amândouă mâinile, îl duse teafăr și nevătămat pe țărmul stâncos al mării.
Bietul câine nu se mai putea ține pe picioare. Înghițise fără să vrea, atâta apă sărată, că se umflase ca un balon. Și păpușa, neavând încredere deplină în el, găsi cu cale să se arunce iarăși în mare; și depărtându-se de mal, strigă către prietenul scăpat de la înec:

— Rămâi cu bine Alidor; călătorie bună, și multă sănătate celor de acasă.
— Adio, Pinocchio, răspunse câinele, mii de mulțumiri că m-ai scăpat de la moarte. Mi-ai făcut un mare bine; și în lumea asta binele trebuie răsplătit. Dacă vreodată o sosi prilejul, vom mai vorbi.

Pinocchio continuă să înoate, ținându-se aproape de mal. În sfârșit i se păru că a ajuns într-un loc sigur; și aruncând o privire spre țărm, văzu printre stânci un fel de peșteră din care ieșea o coloană lungă de fum. Odată hotărârea luată se apropie de stânci, dar când dădu să se agate, simți că ceva sub apă se urcă, se urcă, se urcă și îl ridică în sus. Încercă numaidecât să fugă, dar era prea târziu; spre marea Iui mirare se pomeni prins într-o plasă cât toate zilele, în mijlocul unui roi de pești de toate felurile și mărimile, care se zvârcoleau și se zbăteau ca atâtea suflete chinuite.
Și în același timp văzu ieșind din peșteră un pescar așa de urât, dar așa de urât, că părea un monstru marin. În loc de păr pe cap avea un mănunchi de iarbă verde verde era și pielea de pe trupul lui, verzi ochii, verde barba lui cea lungă, care îi atârna de pământ. Părea o șopârlă uriașă, ridicată în două picioare.
Când pescarul își trase plasa din mare, strigă plin de mulțumire:

— Slavă ție Doamne! Și astăzi prinsei pentru o ciorbă de pește strașnică!
— Păcat numai că eu nu sunt pește! își zise Pinocchio în gând, făcându-și nițel curaj.

Plasa plină de pește fu trasă în peștera dintre stânci, o peșteră întunecoasă și îmbâcsită de fum în mijlocul căreia sfârâia o tigaie mare cu untdelemn care răspândea un miros de candelă, de-ți tăia respirația.

— Ia să vedem acum cam ce pește am prins! zise pescarul cel verde și vârând în plasă o mână mare cât o lopată o scoase plină de roșioare. Oh! Ce mai roșioare frumoase! spuse el, privindu-le și mirosindu-le mulțumit. Și după ce le-a mirosit, le-a arunct într-un hârdău fără apă.
Apoi făcu de mai multe ori același lucru și pe măsură ce scotea peștii afară, simțea cum îi lasă gura apă, și îngâna mereu:

— Sunt buni și guvizii!
— Foarte gustoși și calcanii!
— D-apoi chefalii.
— Uite și scrumbii.
— Nici lacherda nu e de lepădat!

Cum lesne vă puteți închipui, guvizii, calcanii, chefalii, scrumbiile și lacherda se duseră cu toții în hârdău ca să țină de urât roșioarelor. Cel din urmă care rămase în plasă fu Pinocchio. De-abia pescarul îl scoase afară, și holbă de mirare ochii lui verzi, strigând aproape înfricoșat:

— Ce fel de pește e ăsta? Nu mi-aduc aminte să fi mâncat vreodată asemenea pește.

Și începu să se uite la el cu multă luare aminte, și după ce-l privi bine, bine din toate părțile, spuse:

— Am înțeles. Trebuie să fie un rac de mare.

Pinocchio, încremenit c-a fost luat drept un rac, spuse pe un ton cam supărat:

— Ce tot dai zor cu rac de mare? Vezi cum te porți cu mine! Dacă nu te superi matale, află că eu sunt o păpușă.
— O păpușă? întrebă pescarul. Să-ți spun drept, peștele-păpușă e pentru mine un pește nou!
— Cu atât mai bine: O să te mănânc și cu mai multă poftă.
— Să mă mănânci? Dar nu vrei să înțelegi că eu nu sunt pește? Nu vezi că vorbesc și cuget ca și dumneata?
— Așa e adăugă pescarul, și deoarece ești un pește înzestrat cu darul vorbirii și al cugetării ca și mine, vreau să mă port cu tine într-un chip cu totul deosebit.
— În ce chip?
— În semn de prietenie și de stimă, te las să-ți alegi singur felul cum vrei să fii prăjit. Dorești să te prăjesc în tigaie ori îți place maibine să te coc la tingire cu zeamă de pătlăgele roșii?
— Să-ți spun drept, răspunse Pinocchio, dacă mă lași să aleg, grozav aș dori să-mi dai drumul să mă înapoiez acasă.
— Glumești! Crezi c-o să pierd eu prilejul să gust dintr-un pește așa de rar? Nu ți se întâmplă în toate zilele să prinzi un pește-păpușă în mările noastre. Lasă că știu eu ce-o să fac; o să te prăjesc în tigaie la un loc cu ceilalți pești, unde o să te simți foarte mulțumit. Să fii prăjit în tovărășie, e o mângâiere.

Nefericitul Pinocchio, auzindu-și sentința, începu să plângă, să se scâncească, să se roage, și plângând spunea:

— Ce bine era să mă fi dus la școală! M-am luat după colegi așa îmi trebuie! Ih! Ih!… Ih!

Și pentru că se zvârcolea ca un șarpe și făcea sforțări de necrezut ca să scape din ghearele pescarului verde, acesta luă o frânghie, și după ce îl legă de mâini și de picioare, ca pe un sac, îl aruncă în hârdău lângă ceilalți pești. Apoi, se puse să tăvălească toți peștii într-o strachină cu făină, și pe măsură ce-i tăvălea, îi arunca în tigaie să se prăjească.
Cei dintâi care începură să sfârâie în untdelemn fură guvizii, apoi veni rândul calcanilor, apoi al chefalilor, apoi al scrumbiilor și al lacherdei, și în sfârșit veni și rândul lui Pinocchio. Păpușa văzându-se așa de aproape de moarte (și ce moarte urâtă) fu apucată de un tremur și de o spaimă așa de grozavă, că nu mai avea nici grai, nici respirație ca să se roage.
Bietul copil se ruga din ochi. Dar pescarul cel verde, îl învârti de cinci-șase ori în făină, umplându-l așa de bine din cap până în picioare, că părea o păpușă de ipsos.
Apoi îl apucă de cap și…


Continuă
Capitolul 29: Pinocchio se întoarce la locuința Zânei, care îi făgăduiește că a doua zi n-are să mai fie păpușă, ci băiat ca toți băieții. Ospăț mare ca să se sărbătorească această întâmplare fericită.