Aventurile lui Pinocchio
Pinocchio, după cum lesne vă puteți închipui, începu să plângă, să strige, să cheme într-ajutor; dar toate fură în zadar, deoarece prin apropiere nu se vedea nici urmă de casă, iar pe drum nu trecea țipenie de om.
Se înnoptase.
Fie de durerile ce-i pricinuia strânsura capcanei, fie de spaima că se găsește singur și pe întuneric în mijlocul câmpului, păpușica era cât pe-aci să leșine, când deodată, văzând că-i trece pe deasupra capului un licurici, îl strigă și îi zise:
— O, Licuriciule dragă, ai milă de mine și scapă-mă de chinul ăsta.
— Bietul băiat! răspunse Licuriciul, oprindu-se înduioșat să-l privească. Cum se face că ți-ai prins picioarele între fiarele astea încleștate?
— Am intrat în boltă ca să culeg un ciorchine, doi, de struguri, și…
— Strugurii erau ai tăi?
— Nu.
— Cine te-a învățat să iei ce nu e al tău?
— Mi-era foame…
— Foamea, dragă băiete, nu e un motiv să iei lucrul altuia.
— Adevărat, ai dreptate! strigă păpușa plângând, dar altă dată n-am să mai fac.
Convorbirea lor fu întreruptă de un zgomot de pași, care se apropiau. Era stăpânul viei care venea în vârful picioarelor să vadă dacă nu cumva vreuna din dihăniile care îi mănâncă puii noaptea, nu s-a prins în capcană Și mirarea lui fu nespusă când, scoțând felinarul de sub haină, văzu că în loc de un dihor, fusese prins un copil.
— Ah! Tâlharule! strigă țăranul înfuriat, care va să zică tu îmi furi găinile?
— Nu eu, nu eu! strigă Pinocchio, plârigând. Am intrat în boltă ca să culeg doi ciorchini de struguri!
— Cine fură struguri, fură și găinile. Lasă că ți-arăt eu ție, să mă ții minte.
Și deschizând capcana, luă păpușa în brațe și o duse acasă ca și cum ar fi dus un miel de lapte.
Ajuns în bătătură, îl trânti jos, și punându-i un picior în gât, îi spuse:
— E târziu și mă duc să mă culc. Ne răfuim noi mâine. Și deoarece mi-a murit chiar azi câinele care mă păzea noaptea, să faci bunătate să-i iei locul. O să fii câinele meu de pază.
Zis și făcut, îi atârnă de gât o zgardă țintuită în cuie de aramă, și o strânse bine ca să nu-i iasă de pe cap. De zgardă era legat un lanț lung de fier; iar lanțul era înțepenit de zid.
— Dacă la noapte o ploua zise țăranul poți să te culci în cotețul ăsta de lemn înăuntru sunt așternute paiele pe care s-a odihnit bietul meu câine timp de patru ani și ascute-ți bine urechile: dacă din păcate vin hoții, să latri. După aceea, țăranul intră în casă închizând ușa cu zăvorul, iar bietul Pinocchio rămase în bătătură mai mult mort decât viu, din pricina frigului, a foamei și a urâtului. Și din când în când, vârându-și mâinile furios sub zgarda care îl strângea de beregată, spunea plângând:
— Frumos îmi șade, n-am ce zice! Așa îmi trebuie. Am vrut să fac pe încăpățânatul, pe haimanaua, m-am luat după toți derbedeii, de aceea mi Se întâmplă tot felul de necazuri. Dacă aș fi fost un băiat cuminte ca atâția alții, dacă mi-ar fi plăcut să învăț și să muncesc, dacă n-aș fi fugit de acasă de la tata, n-aș fi acum aici, în mijlocul câmpului, să fac pe câinele de pază la casa unui țăran. Oh! Dacă m-aș mai naște o dată! Acum însă e prea târziu și trebuie să rabd!
După ce își descarcă astfel sufletul, intră în cușcă și se culcă.