Aventurile lui Pinocchio

Pinocchio, nemaiputând să răsufle fu cât pe aci să se arunce la pământ și să se dea învins, când rotindu-și ochii împrejur, văzu printre copacii înverziți strălucind în depărtare o căsuță albă ca zăpada.

— Dacă aș putea să ajung până la casa aceea, poate c-aș fi salvat, își zise în gândul lui.

Și, fără să se mai codească o clipă, reîncepu să alerge cu mai multă putere prin pădure. Tâlharii mereu după el.
După o goană deznădăjduită de aproape două ceasuri, aproape mort de oboseală, sosi în sfârșit la ușa căsuței și bătu.
Nimeni nu răspunse.
Bătu atunci mai tare, căci simțea cum se apropie zgomotul pașilor și respirația greoaie și obosită a prigonitorilor lui.
Aceeași tăcere.
Văzând că așa nu e chip, începu să dea cu călcâiele în ușă. Și iată că se arată la fereastră o fetiță frumoasă, cu părul bălai și cu fața palidă ca a unei figuri de ceară, cu ochii închiși și cu mâinile încrucișate pe piept, care zise cu un glas ce părea că vine din lumea cealaltă.

— În casa asta nu locuiește nimeni; toți am murit.
— Deschide-mi tu, măcar! strigă Pinocchio plângând și spunând cine e.
— Șî eu am murit!
— Și tu? Atunci ce faci acolo la fereastră?
— Aștept coșciugul să vină, să mă ducă.

Abia rosti astfel, și copila se făcu nevăzută, iar fereastra se închise fără zgomot.

— O, fetiță frumoasă cu părul bălai, strigă Pinocchio, deschide-mi, fie-ți milă! Fie-ți milă de un biet copil urmărit de tâlhar.

N-apucă bine să sfârșească și se simți apucat de guler, iar aceleași două răgușite voci îi spuseră amenințător:

— Acum nu ne mai scapi!

Păpușa, văzând că-i trece moartea pe dinaintea ochilor, începu să tremure așa de tare că îi sunau încheieturile picioarelor de lemn și cei patru bani pe care îi ascunsese sub limbă, se scuturau și ei.

— Care va să zică, îl întrebară bandiții, tot nu vrei să deschizi gura? Ah! Răspunzi? Lasă că de rândul ăsta te facem noi s-o deschizi!

Și scoțând două cuțite lungi și ascuțite ca briciul, îi traseră două lovituri în șale. Dar, spre norocul lui, Pinocchio era făcut dintr-un lemn foarte tare, așa că tăișurile se rupseră în bucățele, iar tâlharii, cu mânerele cuțitelor în mână, se uitau unul la altul încremeniți.

— Am înțeles: zise atunci unul dintre ei, trebuie să-l spânzurăm.
— Să-l spânzurăm! repetă celălalt.

Zis și făcut: îi legară mâinile la spate, și trecându-i o funie după gât, îl atârnară de craca unui copac gros care se chema Stejarul uriaș.
Apoi se așezară pe iarbă, așteptând ca păpușa să-și dea sufletul dar după trei ceasuri, păpușica avea ochii tot deschiși, gura tot închisă și respira în toată voia.
Plictisiți de atâta așteptare, se întoarseră către Pinocchio și îi ziseră rânjind:

— Să ne vedem pe mâine. Și mâine când ne-om întoarce, sperăm c-o să ne faci plăcerea să te găsim mort și cu gura căscată!

Apoi plecară.

În vremea aceasta se ridicase un vânt puternic, care suflând și mugind cu furie, împingea încoace și încolo pe bietul spânzurat, făcându-l să se legene ca limba unui clopot în zilele de sărbătoare. Și legănarea aceasta îi pricinuia dureri cumplite, iar funia strângându-se tot mai tare în jurul gâtului, îi tăia răsuflarea. Încet încet, ochii i se întunecară și cu toate că simțea moartea apropiindu-se, totuși nădăjduia mereu că dintr-o clipă într-alta o să-i vină într-ajutor vreo ființă milostivă. Dar, după atâta așteptare, văzând ca nu sosește nimeni, își aduse aminte de bietul lui tată… și îngână aproape muribund:

— Oh, tăticul meu! Să fi fost tu aici!

Și nu mai putu să zică decât atât. Închise ochii, deschise gura, întinse picioarele, și după o ultimă zvârcolire, rămase nemișcat.