Aventurile lui Pinocchio

În clipa aceea cineva bătu la ușă.

— Intră, îngână tâmplarul, fără să aibă putere să se scoale de jos.

Și iată că intră în prăvălie un unchiaș plăcut la înfățișare, pe care îl chema Geppetto dar copiii din sat, când își puneau în gând să-l necăjească, îi ziceau „Mămăliguță”, din pricina perucii lui galbene, care semăna foarte mult cu mămăliga.

Geppetto era tare țâfnos. Vai și amar dacă îi zicea cineva „Mămăliguță”! Se înfuria ca un taur și nu era chip s-o scoți la cale cu el.

— Bună ziua, meștere Anton, zise Geppetto. Ce faci aici pe jos?
— Învăț furnicile să socotească.
— Frumoasă petrecere!
— Dar ce te-aduce pe la mine, cumetre Geppetto?
— Ce să m-aducă? Părdalnicele de picioare. Uite ce, meștere Anton, am venit să-ți cer o favoare.
— La porunca dumitale, răspunse tâmplarul, sculându-se în genunchi.
— Azi dimineață mi-a trăsnit prin cap o idee.
— S-o auzim.
— Mi-am pus de gând să-mi fac o păpușă de lemn; dar o păpușă cum nu e alta, o păpușă care să știe să joace, să mânuiască sabia și să se dea tumba. Cu păpușa asta vreau să colind lumea, ca să-mi câștig o bucată de pâine și o leacă de vin: ce zici?
— Bravo, „Mămăliguță”! strigă glasul cel pițigăiat, care nu se știa de unde vine.

Când a auzit că i se zice „Mămăliguță”, cumătrul Geppetto, de turbăciune se făcu roșu ca un ardei, și întorcându-se către tâmplar, îi strigă înfuriat:

— De ce-ți bați joc de mine?
— Cine, eu?
— Pentru ce mi-ai zis „Mămăliguță”?
— Nu ți-am zis eu.
— D-apoi cine, eu? Dumneata mi-ai zis.
— Ba nu!
— Ba da!
— Ba nu!
— Ba da!

Și aprinzându-se din ce în ce mai tare, trecură de la vorbe la fapte, și înșfăcându-se unul pe altul, s-au zgâriat cu unghiile, s-au mușcat cu dinții, s-au păruit în lege. Când s-a isprăvit chelfăneala, meșterul Anton se pomeni cu peruca galbenă a lui Geppetto în mână, iar Geppetto băgă de seamă că ține în gură peruca cârlionțată a tâmplarului.

— Dă-mi înapoi peruca! strigă meșterul Anton.
— Dă-mi-o și tu pe a mea și să facem pace.

Și amândoi unchiașii, după ce fiecare și-a luat peruca, își strânseră mâinile, jurându-și prietenie unul altuia, pentru toată viața.

— Și cum spuneai, cumetre Geppetto începu tâmplarul în semn de pace cu ce pot să te slujesc?
— Mi-ar trebui o bucată de lemn din care să-mi fac păpușa mi-o dai?

Meșterul Anton, uimit de mulțumire, se repezi numai decât să ia de pe laviță bucata cea de lemn, care îi pricinuise atâta frică. Dar când fu s-o dea prietenului său, bucata de lemn se zvârcoli deodată și alunecându-i din mâini, trase o lovitură zdravănă în țurloaiele bietului Geppetto.

— Ah! Așa știi dumneata, meștere Anton, să-ți dăruiești lucrurile? Mai cotonogit!
— Îți jur că nu e vina mea!
— Nu cumva o fi a mea!
— Vina e a blestematului ăstuia de lemn…
— Știu că e a lemnului dar dumneata mi l-ai aruncat peste picioare!
— Nu ți l-am aruncat eu!
— Mincinosule!
— Geppetto, nu mă batjocori, c-acuma îți zic „Mămăliguță”.
— Strigoiule!
— Mămăliguță!
— Vită încălțată!
— Mămăliguță!
— Maimuțoiul dracului!
— Mămăliguță!

Când a auzit că-i zice „Mămăliguță” pentru a treia oară, lui Geppetto i se făcu negru înaintea ochilor, se aruncă asupra tâmplarului, și o nouă păruială, mai zdravănă ca cea dintâi, se încinse între dânșii.
După ce s-au săturat bine de trânteală, meșterul Anton se pomeni cu două zgârieturi de-a lungul nasului, iar celălalt cu doi nasturi lipsă la jiletcă. Socoteala astfel făcută, își strânseră mâinile, jurându-și din nou prietenie pentru toată unul altuia, viața. Apoi Geppetto își luă la subțioară bucata de lemn, și mulțumind meșterului Anton, se întoarse șchiopătând acasă.