Aventurile lui Pinocchio
În vremea aceasta începuse să se înnopteze și Pinocchio, aducându-și aminte că n-a mâncat nimic, simți la stomac, o împunsătură, care aducea foarte mult cu foamea.
Dar foamea la copii crește repede așa că după câteva clipe, bietului Pinocchio îi chiorăiau mațele și nu știa ce să facă, ce să dreagă, ca să găsească ceva de îmbucat.
Dădu fuga la vatra în care fierbea o tingire, ca să-i ridice în sus capacul și să vadă ce e înăuntru: însă tingirea era numai zugrăvită pe zid. Închipuiți-vă cum a rămas păpușica noastră. Nasul, din lung cum era, se făcu și mai lung cu patru degete cel puțin.
Începu atunci să alerge prin odaie și să scotocească prin toate colțurile, prin toate cutiile ca să găsească un codru de pâine, măcar o bucată cât de mică, un os care se aruncă la câini, nițică fasole fiartă, o coadă de pește, un sâmbure de cireașă, în sfârșit ceva de mestecat: dar nu găsi nimic, nimic, absolut nimic.
Și în vremea aceasta foamea creștea, creștea mereu bietul Pinocchio n-avea altă mângâiere decât să caște și trăgea niște căscaturi de-i ajungea gura până la urechi. Și după ce căscă, scuipă și simți că i se duce stomacul din trup. Apoi deznădăjduit își zise plângând:
— Bine îmi spunea mie Greierașul vorbitor. Am făcut rău că n-am ascultat pe tata și am fugit de-acasă… Dacă tata ar fi lângă mine, n-aș mai căsca atât! Oh! Ce boală îndrăcită e și foamea!
Care însă nu-i fu mirarea când zări sus pe o laviță ceva rotund și alb, care semăna grozav cu un ou. Dintr-o săritură fu lângă el. Era un ou, un ou adevărat.
E peste putință să descriem bucuria lui Pinocchio. De teamă că e prada unui vis, învârtea oul în mână, îl pipăia, îl săruta, și sărutându-l zicea:
— Cum să-l fac? Omletă? Nu, mai bine ochiuri! Adică, n-ar fi mai gustos dacă l-aș coace în cenușă? Or să-l beau așa crud? Nu, tot mai bine să-l fac omletă sau ochiuri ard de dorință să-l mănânc!
Zis și făcut, puse o tigaie deasupra unor vreascuri aprinse: iar în tigaie, în loc de untură sau unt, apă și când apa începu să scoată aburi, țac! Sparse coaja oului, gata să-l toarne înăuntru.
Dar în loc de albuș și gălbenuș se pomeni că iese din ou un pui vesel și sprinten, care ploconindu-se înaintea lui îi spuse:
— Mii de mulțumiri, domnule Pinocchio, că mai scutit de oboseala de a-mi sparge singur coaja! Să ne vedem cu bine și multă sănătate celor de acasă.
Zicând acestea, întinse aripile, și își luă zborul prin fereastra care era deschisă.
Biata păpușica rămase ca vrăjită locului, cu privirea țintă, cu gura căscată și cu cojile oului în mână. Când își veni în fire, începu să plângă, să țipe, să bată din picioare, și plângând zicea:
— Bine îmi spunea mie Greierașul-vorbitor! Dacă n-aș fi fugit de-acasă și dacă tata ar fi acum lângă mine, n-aș muri de foame ca un câine. Oh! Ce boală îndrăcită mai e și foamea!
Și deoarece mațele îi chiorăiau tot mai tare și nu știa cum să le potolească, se hotărî să iasă din casă și să dea o fugă până în satul vecin, nădăjduind să găsească o ființă milostivă, care să-i facă pomană cu o felioară de pâine.