Aventurile lui Pinocchio

Pinocchio, de-abia își luă ziua bună de la prietena sa Lacherda, și începu să bâjbâie prin întuneric, și mergând pe dibuite prin pântecul Balenei, se îndreptă încet-încet, spre lumina ce se vedea licărind în depărtare.
Pe când mergea, simțea că i se afundă picioarele într-o mocirlă alunecoasă și moale, care împrăștia un miros de pește prăjit, ca în postul cel mare.
Cu cât înainta, cu atât lumina se făcea mai vie și mai strălucitoare, până când ajunse în sfârșit; și când ajunse, ce credeți c-a găsit? Găsi o măsuță întinsă, și pe măsuță o lumânare aprinsă înfiptă într-o sticlă verde, iar la masă ședea un unchiaș cu părul alb ca zăpada care ronțăia niște peștișori vii, dar așa de vii că uneori îi scăpau din gură.
În fața acestei priveliști, pe Pinocchio îl apucă o veselie așa de mare și neașteptată, că pe-aci, pe-aci era să leșine.
Îi venea să râdă, să plângă, îi venea să spună mii de lucruri: și în loc de acestea îngână cuvinte neînțelese și încurcate. În sfârșit, izbuti să scoată un strigăt de bucurie, și desfăcându-și brațele și aruncându-se de gâtul unchiașului, începu să urle:

— Oh! Tată dragă! Te-am găsit în sfârșit! De acum încolo nu te mai părăsesc niciodată, niciodată, niciodată!
— Oare ochii nu mă înșeală? adăugă unchiașul, frecându-se la ochi. Așadar tu ești dragul meu Pinocchio?
— Da, da, eu sunt, chiar eu! Nu-i așa că m-ai iertat, spune? Oh! Tăticul meu scump, cât ești de bun!… Și când mă gândesc că eu… Oh! Dacă ai ști câte necazuri au căzut peste capul meu, și câte am pătimit! închipuiește-ți că în ziua în care ți-ai vândut sumanul și mi-ai cumpărat un Abecedar ca să mă duc la școală, m-am dus să văd păpușile, și tartorul lor a vrut să mă pună pe foc ca să-și frigă berbecul, apoi tot el îmi dete cinci galbeni de aur ca să ți-i aduc, dar m-am întâlnit cu Vulpoiul și Cotoiul, iar ei m-au dus la Hanul Racului Roșu, unde s-au ospătat ca niște lupi, și plecând singur pe câmp mi-au ieșit tâlharii în cale și s-au luat după mine, eu am rupt-o la fugă, ei după mine, până când m-au spânzurat de craca Stejarului-uriaș, de unde Copilița cu părul bălai a trimis o trăsurică să mă ia, și doctorii când m-au consultat, au spus numaidecât: „Dacă n-a murit, atunci e semn că trăiește încă”, atunci mi-a scăpat o minciună și nasul a început să-mi crească de nu mai încăpea pe ușă, așa că am plecat cu Vulpoiul și Cotoiul să sădesc cei patru galbeni de aur, pentru că unul îl cheltuisem la han, și papagalul a început să râdă, și în loc de două mii de galbeni, n-am mai găsit nici unul, iar judecătorul când a aflat c-am fost jefuit, m-a băgat la închisoare, ca să dea satisfacție hoților, de unde, ieșind, am văzut o boltă de struguri în câmp, am fost prins în cursa dihorilor și țăranul mi-a pus zgarda de câine ca să-i păzesc cotețul, și când mi s-a recunoscut nevinovăția mi-a dat drumul, iar șarpele cu coada din care ieșea fum, începu să râdă și îi plesni o vână din piept, așa că m-am întors la Copilița cea frumoasă, care murise, și Porumbelul văzându-mă că plâng, mi-a spus: „Am văzut pe tatăl tău că-și cioplea o luntrișoară ca să plece să te caute” și eu îi zisei: „Oh! Dacă aș avea și eu aripi!”, iar el îmi spuse: „Vrei să vii la tatăl tău?” și eu îi spusei: „Vezi bine, dar cine mă duce?” iar el îmi spuse: „Te duc eu” iar eu îl întrebai: „Cum?” iar el îmi răspunse: „Încalecă pe mine” și astfel am călătorit toată noaptea, apoi dimineața toți pescarii care se uitau pe mare mi-au spus: „E un biet tată într-o barcă, gata să se înece” și eu de departe te-am recunoscut numaidecât, pentru că mi-o spunea inima, și ți-am făcut semn să te întorci pe mal.
— Te-am recunoscut și eu, spuse Geppetto, și m-aș fi întors bucuros la mal; dar cum era să fac? Marea era înfuriată și un val mi-a răsturnat luntrea. Atunci o Balenă groaznică care se găsea pe aproape, de-abia m-a văzut în apă și s-a repezit la mine, scoțând limba afară, mă apucă dintr-o dată, și m-a înghițit ca pe-o alună.
— Și de câtă vreme stai închis aici înăuntru? întrebă Pinocchio.
— De atunci și până acum, trebuie să fie doi ani: doi ani Pinocchio, doi ani care mi-au părut ca două veacuri!
— Și cum ai făcut să trăiești până acum? Lumânarea unde-ai găsit-o? Chibriturile cu care ai aprins-o, cine ți le-a dat?
— O să-ți povestesc totul. Trebuie să știi că tot furtuna care mi-a răsturnat barca, a făcut să se scufunde și un vapor eu marfă. Marinarii au scăpat toți, dar vaporul a căzut la fund și aceeași Balenă, care în ziua aceea avea o poftă de mâncare grozavă, înghiți și vaporul…
— Cum? L-a înghițit dintr-o dată? întrebă Pinocchio mirat.
— Pe tot dintr-o dată: a scuipat numai catargul pentru că-i rămăsese printre dinți. Noroc pentru mine că vaporul era încărcat nu numai de carne păstrată în cutii de cositor, dar și de pesmeți, adică de pâine prăjită, de sticle cu vin, de struguri uscați, de caș, de cafea, de zahăr, de lumânări de stearină și de cutii cu chibrituri de ceară. Așa că mulțumită lui Dumnezeu, am putut s-o duc astfel doi ani: astăzi însă toate sunt pe isprăvite: nu mai am nimic de mâncat, și lumânarea asta aprinsă, e singura lumânare ce mi-a mai rămas.
— Atunci?
— Atunci, dragul meu, o să rămânem amândoi pe întuneric.
— Ascultă, tăticule drag, spuse Pinocchio, nu mai e vreme de pierdut. Trebuie să fugim repede.
— Să fugim? Dar cum?
— Să ieșim prin gura Balenei și să ne aruncăm înot în mare.
— Bine vorbești tu. Însă eu, dragă Pinocchio, nu știu să înot.
— Ce are a face? Încaleci pe mine, eu știu să înot bine și te duc sănătos până la țărm.
— Degeaba încerci, copile dragă! adăugă Geppetto dând din cap și zâmbind cu amărăciune. Ți se pare cu putință ca o păpușă, înaltă de-abia d-un metru cum ești tu, să aibă atâta putere să mă ducă înot în spinare?
— Încearcă și-o să vezi! în orice caz, dacă ne e scris să murim, o să ne mângâiem cel puțin c-am murit împreună.

Și fără să mai stea la gânduri, Pinocchio puse mâna pe lumânare, și luând-o înainte ca să lumineze calea, spuse tatălui său:

— Ține-te după mine, și n-avea nici o frică.

Merseră astfel o bună bucată de drum, și trecură prin tot corpul și stomacul Balenei. Dar când ajunseră aproape de gura enormă a monstrului, se opriră puțin ca să arunce o privire și să aleagă momentul prielnic pentru fugă.
Trebuie să știți că monstrul fiind tare bătrân și bolnav de înecăciune și de bătaie de inimă, era silit să doarmă cu gura deschisă: așa că Pinocchio ducându-se până unde începea gâtlejul monstrului și uitându-se în sus, putu să vadă afară un crâmpei de cer și minunata lumină a lunii.

— Acum e momentul s-o ștergem, șopti el întorcându-se către tatăl său. Balena doarme dusă, marea e liniștită și luminată ca ziua. Vino, ține-te după mine, peste puțin timp suntem scăpați.

Zis și făcut, săriră peste gâtlejul monstrului, și ajungând în gura lui nesfârșită, începură să umble în vârful picioarelor pe limba lui, o limbă așa de lată și lungă, încât părea un bulevard. Tocmai se pregăteau să se arunce înot, când, deodată, Balena strănută, și strănutând, făcu o zguduitură așa de puternică încât Pinocchio și Geppetto se pomeniră aruncați din nou în adâncul stomacului monstrului. Iar în furia aruncăturii, lumânarea se stinse, și tatăl și fiul rămaseră pe întuneric.

— Ei acum? întrebă Pinocchio, posomorându-se.
— Acum, băiatul tatei, s-a sfârșit cu noi.
— Pentru ce s-a sfârșit? Dă-mi mâna și bagă de seamă să nu te împiedici.
— Unde mă duci?
— Trebuie să încercăm iarăși să fugim. Vino cu mine și n-avea nici o frică.

Zicând acestea, Pinocchio luă pe tatăl său de mână, și umblând în vârful picioarelor, săriră amândoi peste gâtlejul monstrului; apoi pășiră pe limbă și trecură și peste cele trei șiruri de dinți. Înainte însă de-a face săritura hotărâtoare, prichindelul spuse lui Geppetto.

— Încalecă pe spinarea mea și ține-te bine. De rest mă îngrijesc eu.

De-abia Geppetto se așezase bine în spinarea fiului său, și îndrăznețul Pinocchio, sigur de ce făcea, se aruncă în apă și începu să înoate. Marea era liniștită ca untdelemnul, luna strălucea în toată măreția ei, și Balena dormea un somn așa de adânc, încât nu l-ar fi deșteptat nici tunul.