Aventurile lui Pinocchio

Ajuns la țărmul mării, Pinocchio aruncă repede o privire pe întinderea apei; dar nu văzu nici o Balenă. Marea era liniștită și netedă ca oglinda.

— Unde vă e Balena? întrebă el, întorcându-se către tovarășii lui.
— S-o fi dus să mănânce! răspunse unul din ei râzând.
— Ori poate s-o fi întins pe pat ca să tragă un pui de somn, adăugă altul, râzând și mai tare.

Din răspunsurile fără noimă și din râsetele lor deșucheate, Pinocchio înțelese că colegii lui îi trăseseră o păcăleală, spunându-i un lucru care nu era adevărat; și necăjindu-se, strigă la ei cu o voce înțepată:

— Ia vă rog să-mi spuneți, ce-ați câștigat născocind povestea cu Balena?
— Știm noi ce!… răspunseră ștrengarii într-un glas.
— Ce anume?
— Am câștigat că te-am făcut să nu te duci la școală și să vii cu noi. Nu ți-e rușine să faci toată vremea pe silitorul la învățătură? Nu ți-e rușine să înveți cu atâta sârguință?
— Și dacă învăț, ce vă pasă vouă?
— Vezi bine că ne pasă, pentru că ne dai de gol dascălului.
— Cum asta?
— Foarte ușor: Școlarii care învață, fac să se cunoască de la o poștă cei ca noi, care numai chef de carte n-au. Și noi nu vrem să trecem drept leneși. Avem și noi mândria noastră!…
— Atunci ce trebuie să fac, ca să vă fiu pe plac?
— Trebuie să-ți fie și ție urâtă școala, lecția, dascălul, care sunt dușmanii noștri cei mai mari.
— Și dacă eu vreau să-mi văd înainte de carte?
— Nici n-o să ne mai uităm la tine, și când te vei aștepta mai puțin, ai să ne-o plătești.
— Știți că mă faceți să râd! răspunse păpușa dând din cap.
— Ei, Pinocchio! strigă atunci cel mai mare dintre copii, venind drept la dânsul. Să nu-mi faci mie pe grozavul nu-mi tot face mie pe istețul; pentru că dacă ție nu ți-e frică de noi, apoi nici nouă nu ne e frică de tine! Bagă de seamă că tu ești singur, iar noi suntem șapte.
— Șapte ca cele șapte păcate din Biblie! spuse Pinocchio, izbucnind într-un hohot de râs.
— Ați auzit? își bate joc de noi! Ne-a zis cele șapte păcate din Biblie!
— Pinocchio, cere iertare, pentru că ne-ai jignit… altfel… e vai de tine!
— Cucu! strigă păpușa, dându-le cu tifla.
— Pinocchio, o pățești!
— Cucu!
— O să te întorci acasă cu nasul jerpelit.
— Cucu!
— Te mănâncă spinarea!
— Cucu!
— Stai că ți-arăt eu ție Cucu! strigă cel mai îndrăzneț dintre ștrengari. Până una alta, ține asta, ca să ai pentru masa de diseară.

Și zicând așa, îi trase un pumn în ceafă. Atât a fost de-ajuns. Pinocchio, după cum era de așteptat, răspunse și el cu un pumn și în câteva clipe se încinse o bătaie în toată regula. Pinocchio, măcar că era singur, se lupta ca un viteaz. Cu picioarele lui de lemn, lucra așa de bine, că-și ținea dușmanii la o bună depărtare. Și unde picioarele lui puteau să ajungă, lăsau întotdeauna o vânătaie spre amintire. Atunci copiii, văzând ca nu se pot măsura cu păpușa în luptă corp la corp, se gândiră să-l lovească de departe; și scoțând cărțile din ghiozdane, începură să arunce în el cu gramatici, istorii, geografii, matematici și alte cărți de școală; dar păpușa care avea privirea vie și șireată, se ferea la vreme, așa încât cărțile, trecândui pe deasupra capului, cădeau toate în mare. Închipuiți-vă bucuria peștilor! Peștii, crezând că e ceva de mâncat, ieșeau în pâlcuri la suprafața mării; dar după ce morfoleau în gură o foaie sau o copertă, o scuipau numaidecât strâmbând din nas, ca și cum ar fi vrut să zică: „Nu e de noi: noi suntem obișnuiți să mâncăm lucruri mai de soi decât acestea”.
În timpul ăsta, bătaia se îndârjea și mai tare, când iată că un Rac de mare, care ieșise afară din apă și care se târâse încet-încet până pe mal, strigă cu un glas de butie dogită:

— Ia astâmpărați-vă, dezmățaților! Bătăile astea dintre copii, rareori se sfârșesc cu bine. Mai întotdeauna se întâmplă o nenorocire!…

Bietul Rac! Ca și cum ar fi vorbit vântului. Ceva mai mult. pungașul de Pinocchio, întorcându-se și uitându-se chiorâș la el, îi zise mojicește:

— Ia slăbește-ne, Rac nesuferit! Ai face mai bine să înghiți două guri de licheni ca să-ți treacă răgușeala. Du-te mai bine acasă, vâră-te în pat și caută de nădușește.

În vremea aceasta copiii, care isprăviseră de aruncat toate cărțile lor, zăriră ceva mai încolo, ghiozdanul cu cărțile păpușii, și cât ai clipi din ochi și puseră mâna pe ele. Între cărțile acelea, era una învelită cu coperți groase, iar colțurile și marginile le avea de pergament. Era o carte de Aritmetică. Vă puteți închipui cât era de grea. Unul dintre ștrengari puse mâna pe carte, ținti bine drept în capul lui Pinocchio și o azvâli cu toată puterea: dar în loc să izbească păpușa, nimeri în capul unuia din tovarăși, care se făcu alb ca zidul și nu rosti decât aceste cuvinte:

— Oh, mamă ajută-mă că mor! apoi căzu întins pe țărm.

La vederea mortului, copiii îngroziți o luară la fugă, și în câteva secunde se făcură nevăzuți.
Dar Pinocchio rămase pe loc; și măcar că de durere și spaimă părea și el mai mult mort decât viu, totuși se duse deși înmuie batista în apa mării, și începu să ude tâmplele nefericitului său coleg de școală. Și, plângând cu hohote disperate, îl striga pe nume și îi spunea:

— Eugen! Dragă Eugen! Deschide ochii și uită-te la mine! De ce nu-mi răspunzi? Știi prea bine că nu te-am lovit eu! Crede-mă, că nu eu! Deschide ochii, Eugen. Dacă ții ochii închiși, mă faci să mor și eu. Oh! Doamne, Dumnezeule sfinte! Cum o să mă mai întorc acasă?! Cu ce curaj o să mă înfățișez înaintea mamei? Ce-o să mă fac? Unde să fug? Unde să mă ascund? Oh! Ce bine era, de o mie de ori mai bine, dacă mă duceam la școală! De ce m-am luat după tovarășii mei de școală ei sunt toată nenorocirea mea! Și doar dascălul mi-a spus-o; și mama de asemenea: „Păzește-te de tovarășii deșucheați!” Dar eu sunt un îndărătnic, un încăpățânat. Îi las să spună și fac tot după capul meu! Și pe urmă numai eu știu ce pățesc. Din pricina asta, de când sunt pe lume, n-am avut o clipă de liniște. Doamne, doamne! Ce-o să mă fac? Ce-o să mă fac? Ce-o să mă fac?

Și Pinocchio plângea mereu, se văicărea, își dădea cu pumnii în cap și striga pe nume pe bietul Eugen, când auzi deodată un zgomot surd de pași, care se apropiau.
Se întoarse. Erau doi jandarmi.

— Ce faci aici, întins pe pământ? întrebară jandarmii pe Pinocchio.
— Îngrijesc de colegul meu de școală.
— E bolnav?
— Da, așa se pare!
— Cu siguranță! zise unul din jandarmi, aplecându-se și uitându-se la Eugen de aproape. Copilul ăsta a fost lovit în tâmplă. Cine l-a lovit?
— Nu eu! bâlbâi păpușa care nu mai avea un pic de viață în trup.
— Dacă nu tu, atunci cine l-a lovit?
— Eu nu! repetă Pinocchio.
— Și cu ce-a fost lovit?
— Cu cartea asta! Și păpușica ridică de jos cartea de Aritmetică, legată în carton și hârtie pergamentată, ca s-o arate jandarmului.
— Și a cui e cartea?
— A mea!
— Ajunge atât. Nu mai ne trebuie nimic. Hai, scoală repede și urmează-ne.
— Dar…
— Urmează-ne!
— Dar eu sunt nevinovat.
— Urmează-ne!

Înainte de a pleca, jandarmii chemară niște pescari, care tocmai treceau pe acolo cu barca, aproape de mal, și le spuseră:

— Vă încredințăm copilul ăsta cu capul spart. Duceți-l acasă la voi și îngrijiți-l. Mâine ne întoarcem să-l vedem.

Apoi se întoarseră spre Pinocchio, și după ce îl luară în ijlocul lor, îi porunciră cu glas milităresc:

— înainte! Și umblă în pas gimnastic! Altfel vai de tine!

Fără să mai aștepte să-i spună de două ori, păpușa începu să meargă pe potecuța care ducea în sat. Dar bietul băiat nu știa nici el pe ce lume se află. I se părea că visează și ce vis urât! Își pierduse mințile. Ochii lui vedeau toate anapoda: picioarele îi tremurau: limba i se lipise de cerul gurii și nu mai putea să închege o vorbă măcar. Totuși, în mijlocul acestei zăpăceli grozave, un ghimpe ascuțit îi sângeră inima: gândul că o să trebuiască să treacă pe sub ferestrele scumpei lui Zâne între doi jandarmi. Ar fi vrut mai bine să moară.
Ajunseră, și erau gata să intre în oraș, când un vârtej neașteptat îi luă lui Pinocchio șapca din cap, și i-o duse la o depărtare de vreo zece pași.

— Vă rog, spuse jandarmilor păpușa, dați-mi voie să-mi iau șapca.
— Du-te, măcar că n-ar trebui să te lăsăm.

Păpușica se duse, își luă șapca de jos… dar în loc s-o pună în cap, și-o puse în gură, și începu să fugă de-i sfârâiau picioarele spre țărmul mării. Alerga mai iute decât un glonț de pușcă. Jandarmii, văzând că le e greu să-l ajungă, asmuțiră pe el un câine mops care câștigase premiul întâi la toate alergările de câini. Pinocchio fugea, și câinele după el; iar lumea ieșea la ferestre ori se năpustea în drum, curioasă să vadă sfârșitul unei goane atât de îndârjite. Dar nu putură să-și satisfacă gustul, pentru că Pinocchio și câinele ridicau în urma lor atâta praf, încât după câteva clipe nu se mai vedea nimic.