IONICĂ și
RADU
IONICĂ: Ce-a fost asta, Răducule?
RADU: Acum sânt lămurit! Uite,
IONICĂ…
CONU GRIGORE vrea s-o mărite pe
OLGUȚA cu tine;
COANA SOFICA cu contabilul de la Federală, și eu vreau s-o iau eu.
IONICĂ: Va să zică e adevărat că vrei s-o iei.
RADU: Da. Acuma, tu știi cum sunt. Dărâm tot și fără milă când e vorba de ceva care rni-i neapărat trebuitor. Contabilul nu-i nici o primejdie. N-am nici o datorie față de dânsul. Cu tine-i altceva. Am crescut laolaltă, am învățat ani de zile în aceeași bancă, mi-ești drag. Nu vreau să fie nici durere, nici amărăciune între noi. Mi s-ar părea mie că-mi încep prost viața, dacă ar trebui să lovesc într-o inimă cinstită ca a ta. Între noi doi, însă, stă
OLGUȚA. Poți să-mi spui cum stau lucrurile?
IONICĂ (după o pauză, învins, sincer, dulce): N-am țtiut până acum că vrei s-o iei. Bănuiam, dar… în sfârțit… Tu știi că eu n-am avut niciodată doruri mai sus de mine. Mi-a fost rușine să râvnesc prea mult. Drept să-ți spun, nici nu mă gândeam…
RADU: …la
OLGUȚA.
IONICĂ: Da. Eu învățător, tata cârciumar, nu-i rușine, dar nici laudă… Eu am suferit mult în școală din pricina asta. Omul zice „țăran” și-i mult mai frumos declt „cârciumar”. Poți să explici! Ce nu se poate explica? Dar e ciudat. În sfârșit… Am uitat de unde am pornit…
RADU: Spuneai că ești învățător și tatăl tău…
IONICĂ: Da, tu ai mintea limpede, eu mă pierd repede. Am văzut-o pe domnișoara
OLGUȚA – mi-a plăcut. Dar ea a făcut liceul, credeam că are să facă și universitatea – și nu mă gîndeam că s-ar putea vreo apropiere între mine și dânsa. Omul visează uneori fleacuri, dar astea-s visuri, nu le poți împiedica, nu-i așa? Într-o zi,
CONU GRIGORE îmi spune la școală că n-o mai lasă pe domnișoara să urmeze universitatea și vrea s-o mărite cu un învățător. Asta, înțelegi tu, a răsturnat tot, mi-a schimbat viața. (Brusc, își acoperă ochii cu mâna.)
RADU: Ei ce-I,
IONICĂ? Ce-i asta? Plângi?
IONICĂ! Haide, uită-te la mine. Îți mărturisesc un lucru: din clipa asta siguranța mea s-a dus… Și fără să te dușmănesc. Eu n-aș putea să plâng.
IONICĂ: Asta-i slăbiciune! M-au umilit tare mult, și-am plâns uneori, dar m-am ascuns prin colțuri. Față de tine nu mă ascund. Nu,
RADUle! Eu simt care-i deosebirea dintre tine și mine. La mine, inima îmi spune că nu pot trăi fără dânsa, și că pot zice: ea n-are să poată trăi cu tine. La tine, toate-s limpezi și hotărâte.
RADU: Îți exagerezi umilirea.
IONICĂ: Nu! Nu știi tu până unde poate să meargă. Și
CONU GRIGORE care n-a înțeles nimic, nimic. (Lacrimile îl înăbușă.) Ascultă,
RADUle, tu ai neamuri bune. Mută-mă de-aici, că nu mai pot îndura…
RADU: Nu. Lovitura văd c-am primit-o eu, în plin. Nu-mi dau bine seama, fiindcă prea e aproape, dar poate că n-aș fi în stare să trec peste toate astea. O iubești!
IONICĂ: Asta nu-i dragoste! E ceva bolnav, ceva deznădăjduit – osândit dinainte. La ce folosește, dacă domnișoara
OLGUȚA – vezi ce diferență fac, fără să vreau: domnișoara
OLGUȚA! Și crede-mă că n-am ajuns iniciodată, în mintea mea, să-i zic altfel.
RADU: Uite ce-i,
IONICĂ. Acum, că știu tot, nu facem alta decât să lăsăm să treacă vremea. Fă-o pe
OLGUȚA să înțeleagă ce-i în inima ta. Și-i mult acolo! Te rog eu s-o faci să înțeleagă. Ea trebuie să știe. Ce jertfește în cazul când vine după mine, și eu știu acum ce am să-i datorez. De azi înainte, noi trebuie să mergem orbește,după cum ne poruncește sufletul. (Trece mâna peste ochi.) E îngrozitor! Nu știu în ce roman rusesc am citit un lucru. Doi prieteni se dușmăneau de la o femeie. Unul dormea, erau într-o barcă. Celălalt 1-a sărutat, pe urmă i-a tăiat gâtul și 1-a azvârlit în apă… Sărută-mă,
IONICĂ… Să te sărut și eu. Și rămas bun! (Pleacă.)