IONICĂ,
OLGUȚA
IONICĂ: Drum bun,
RADUle, drum bun!… (se învârte fără rost. Pare amețit, își ia pălăria; ar vrea să plece și nu se îndură. Tresare, uitându-se afară, șoptit.) Ce îngrozitor gonește!
OLGUȚA (intră repede): Cine a trecut călare în goană?
RADU? (Uluită.) A plecat? (Șoptit.) A plecat? De ce-a plecat așa? De ce?… De ce gonește calul?
IONICĂ (își face curaj, se hotărăște): Domnișoară
OLGUȚA…
OLGUȚA (dând din cap): A plecat… așa!
IONICĂ: Domnișoară
OLGUȚA, de mult voiam să vă spua ceva…
OLGUȚA: Spune,
IONICĂ.
IONICĂ: Domnișoară
OLGUȚA, noi ne știm de mici. Am crescut laolaltă, ne-am jucat împreună și ne-am înțeles totdeauna…
OLGUȚA (curg lacrimile șiroi din ochii ei): De ce-a plecat așa?
IONICĂ (primește lovitura și cedează): Așa-i că-1 iubești mult? (
OLGUȚA izbucnește în plâns și se întoarce cu spatele.
IONICĂ își ia pălăria și, hotărât, liniștit, aproape senin, pleacă încet, ca un om care n-o să se mai întoarcă.)