CONU GRIGORE,
PĂRINTELE ILIE
PĂRINTELE ILIE: Mori de dragul lui! Stai cu gura căscată la toată zbenguiala lui.
CONU GRIGORE: Ia dă cărțile și nu mai mormăi de-a surda.
PĂRINTELE ILIE: „Părintele își silește odrasla să fie păcătoasă.” Ai auzit? CON U GRIGORE: Cine a spus asia?
PĂRINTELE ILIE:
GEORGICĂ a spus-o glumind și
OLGUȚA o simte plângând!
CONU GRIGORE: Iar începi? Iar te amesteci în treburile mele? Dar lasă-mă, domnule, în pace, pentru Dumnezeu! Mi-am luat stăpâni pe cap și nu mai pot să spun o vorbă, nu mai pot să-mi fac un plan. Am ajuns să-mi fie teamă să mișc un deget în casa asta, că-mi sare haita în gât. Dar scutiți-mă cu-atâta interes, că mi-i părul alb în cap și oi fi având și eu dreptul să am socotelile mele și judecățile mele!
PĂRINTELE ILIE: Aibi-le, Grigore, dar vezi să nu osândești cu ele tocmai pe cine nu trebuie! Uite, acum eu îți vorbesc cu toată cinstea și cu toată prietenia! Mie nu-mi place ce se petrece cu
OLGUȚA. A slăbit, s-a schimbat și i-a pierit râsul de pe gură!
CONU GRIGORE: Foarte bine! Era și timpul! Azi, mâine, o mărit! S-a dus vremea copilăriei! N-are să se zbănțuiască omul o viața întreagă. Se gândeste, chibzuiește la rosturile lui, începe să-și dea seama de calea pe care-o apucă – în sfîrsit, i se ridică perdeaua de pe ochi… Cine Dumnezeu n-a trecut pe acolo?
PĂRINTELE ILIE: Tu!
CONU GRIGORE: Așa crezi? Și de ce? Fiindcă am scos-o pe Sofica, noaptea, din casa lui tată-său, am suit-o în căleașcă și pe-aici ne-a fost drumul? Dar ce? Îți închipui tu că mie mi-a venit ușor să încep viața cu un surtuc pe mine, cu rochița cu care fugise ea, cu un șal și cu mușcata ceea pe care i-ai dat-o tu? Că asta a fost tot ce a luat cu dânsa. Iar de Sofica ce să mai spui? Cum s-o fi zbătut, ce-o fi pătimit până să cuteze să fugă cu mine, numai unul Dumnezeu știe!
PĂRINTELE ILIE: Bine, omul lui Dumnezeu, dar alta-i să știi că fata ține la doi oameni, și alta-i să nu ție la nici unul. Dar ce are ea de-a face cu
IONICĂ, ori cu cela de la Federală?
CONU GRIGORE: Ai să zici că are cu
RADU. Ba da, la asta te gândești, și eu cred că are.
PĂRINTELE ILIE: Apoi atunci?
CONU GRIGORE: Apoi atunci să stăm și să vedem ce-i! Eu am făcut o prostie în viața mea, o prostie mare! Și anume, că m-am luat după vânturi și în loc sa-mi dau fata la școala normală, s-o fac învățătoare, cum sunt și eu, am dat-o la liceu. Tot așa prostie am făcut și cu băietul – decât la băiet e altceva. El își croiește drumul lui cum poate și pe unde poate. Dar cu fata-i bucluc, pentru că la femeie trage greu și nașterea, și gologanul – și femeia își capătă în lume locul pe care i-l dă bărbatul. Cine, mă rog ție, îi nărod să-și lege de gât piatra de neam prost și fără bani?
PĂRINTELE ILIE:
RADU. De ce taci? Acu poți să spui drept, că a cerut-o!
CONU GRIGORE: Ei da, așa-i: a cerut-o. Dar eu din fata mea nevastă de mâutuială nu fac. Mie odrasla de boieri să nu vie să-mi spuie că i s-au aprins călcâiele după fiică-mea și că nu mai găsește alta pe lume. Povestea cu coana Tudora – că-1 lasă moștenitor – n-o cred eu. Cum are să lase ciocoaica de la Mânjina, moșia pe mâna fetei mele? Dar ce-s, eu decât un dăscălaș acolo, într-un fund de sat? Asta-i semn de mare sărăcie, mă frate, dacă a ajuns să se gândească la cele câteva fălci de pământ ale mele. De altfel, nu-1 mai prind pe-aici. Ascultă-mă pe mine!
PĂRINTELE ILIE: Bine, măi bătrân fără minte, dar dragoste pe lumea asta nu mai este?
CONU GRIGORE: Dart unde Dumnezeu o mai vezi? Acuma-i prea multă socoteală pe lume, ca să mai aibă loc și dragostea. Nu râde tu așa, că nu vorbesc în bobote! Uită-te la
GEORGICĂ: box, nu poate suferi femeile, pentru că a văzut el la teatru nu știu ce piesă de Strind-berg… n-are respect de nimeni și, de unde poate, ciupește gologani. Deștept – ți-i drag de el -, dar să nu-i ceri inimă. Și ca el îs toți de azi!
OLGUȚA, dacă era o învățătoare – acolo, i s-ar fi părut că
IONICĂ e de teapa ei. Dar am dat-o la liceu și iaca i-a intrat în inimă altă lume. De aceea, pricep de ce o fi mai pornită spre Răducu. Decât chibzuință mea așa-i: mai bine un drob de suferință la început, decât o viață de lacrimi și cine știe ce rușine mai târziu.
PĂRINTELE ILIE: Prăpăstios ești! D-apoi bine, Grigore, tu vorbești de Răducu, de parcă acu ar fi venit din fundul lumii. Dar ce Dumnezeu, a crescut între noi, omule, îl știm ce sânge are în el și slavă Domnului…
CONU GRIGORE: Apoi nu mă face să-ți arăt eu alb pe negru care-i adevărul.
PĂRINTELE ILIE: Și ce ai să-mi arăți? Sufletele oamenilor scrise pe hârtie?
CONU GRIGORE: Ba fapte, domnule, fapte!
PĂRINTELE ILIE: Să le văd! Hai arată. Nu vezi că ți-i rușine și ție de ce spui ?
CONU GRIGORE: Așa? Ei atunci ascultă aici. (Scoate din buzunar o scrisoare.) De două săptămâni primesc, mai în toată ziua, câte o scrisoare de asta.
PĂRINTELE ILIE: De la cine?
CONU GRIGORE: De la un om în toată firea – om de încredere, în sfârșit. Ascultă: scrisoarea asta azi am primit-o (citește). „Să nu credeți că sunt o persoană interesată în cauză. Dar eu simpatizez peste măsură pe drăguța dumneavoastră fiică și n-aș putea să înăbuș mustrările de conștiință ce le-aș avea, dacă tăcând din lașitate, nu v-aș informa asupra acestui al doilea pretendent.” (Vorbind.) … Vorbise întâi de altul… care se numește
RADU Cociaș. Fără îndoială, domnișoara
OLGUȚA se va lăsa convinsă de dumnealui, însă dumnealui este un om care n-are s-o facă fericită, pentru că dumnealui n-a putut să facă fericită pe nici una din nenumăratele femei cu care s-a iubit. V-aș putea da tot felul de nume, dar destul să spun că chiar acum, când pretinde că vrea să se căsătorească, întreține legături nepermise cu o văduvă din strada Brăilei și cu soția unui evreu angrosist de vinuri. De altfel, domnia sa s-a lăudat că nu ia fata dumneavoastră decât pentru că îl obligă tatăl său, care a fost obligat acuma să mai vândă două hectare de pământ și că n-o iubește. Grăbiți-vă deci și cred că nu puteți înlătura primejdia decât măritând fata cât mai repede…” (Vorbind.) Și așa… mai departe! Ei? Poftim! Alb pe negru.
PĂRINTELE ILIE: Dar tu înainte de a te însura n-ai trăit cu trei femei în sat?
CONU GRIGORE: Dar n-auzi,domnule, că și acuma!
PĂRINTELE ILIE: Ia dă scrisoarea încoace. Nu vrei? Am înțeles! Ai scris-o singur!
CONU GRIGORE: Trebuie să fi nebun! Poftim!
PĂRINTELE ILIE: Lasă s-o citesc toată.
CONU GRIGORE: Dar asta nu interesează – aici îs fleacuri!
PĂRINTELE ILIE: Uite că-1 înjură și pe
IONICĂ… Ăsta-i omul tău… Dar bine-i zice: va să zică și el trăiește cu Mărgărita lui Mazîlu și a dat Dobrin cu barosul în el.
CONU GRIGORE: Asta nu-i adevărat! M-am interesat eu!
PĂRINTELE ILIE: Dar încolo e adevărat, nu? Cine scrie e din Galați ori de aici? Văd că-i cunoaște pe amândoi – scrisoarea trimisă din Ivești… Ce are a face una cu alta?… (Privește plicul.) Eu am văzut undeva plicuri de astea… (își aduce aminte. Izbucnește într-un râs din toată inima. Abia să treacă și, la ivirea coanei Sofica, râsul izbucnește din nou.)