România pitorească

E cald — aerul fierbe de zăpușală. Roata vaporului vântură pietre scumpe în dogoreala soarelui. Fug îndărăt malurile verzi; ostroavele parcă se învârtesc în loc. În dreptul insulei Bârzina se-ntinde pe țărmul stâng marele iezer Suhaia, care pornește din stuhărișul satului Vânătorii și ține mai bine de o poștă, până în platoul pe care-i așezat orășelul Zimnicea -veche și bogată schelă de grâne — capitala ținutului Teleorman acum șaizeci de ani, când, pentru paza și carantinele țării, se orânduise ca orașele de pe marginea Dunării să fie reședinți de județe. Pe șesul ce se așterne înspre apus, până în Rusca Lungă, a fost vechea cetate-a Zimnicii, din care nu se mai văd azi decât șanțurile de apărare. Aici se găsesc în pământ urne de lut pline cu cenușă și sfărămături de oase, scule și rămășiți de podoabe femeiești de pe vremea dacilor. Locul acesta — cel mai însemnat cimitir antic din câte s-au descoperit la noi — se numește și azi de țărani: „Câmpul morților”. Mai departe, pe măguri ușor înclinate, de-a lungul malului se desfășură în soare galbene lanuri de grâu și iniști albastre. Pe țărmul din dreapta, înalt, râpos și uscat, e șiștovul, orășel și port bulgăresc. Case mici, vechi, sprijinite una de alta, povârnite sub coperișuri de olane, au aerul unor moșnegi ce povestesc întâmplări pline de groază și de jale. Dunărea se lărgește. În stânga țărmul se lasă, deschizând priveliști nemărginite peste ogoarele și suhaturile ținutului Vlașca. Satele fug din calea revărsărilor și s-așază pe dealurile depărtate. Apele aburesc de căldură. Din desișuri întunecoase de sălcii ies lișiți și gâște sălbatice, momite de soare. Sitarii vineți și becațele cu cioc alb și subțire se primblă fără frică pe lângă vapor. Încet vâslesc din aripi pe deasupra noastră gușații pelicani. Departe-nainte se văd, între cer și apă, minaretele din Rusciuc — mai demult cetate turcească, azi oraș însemnat al Bulgariei — împins în Dunăre pe-o limbă de mal.