Pe la toacă ne urcăm pe un vapor mai mic și plecăm înainte. De-abia am pierdut din ochi morile de vânt de pe dealurile Tulcii, și iată că din ramul Sulinii se desparte un al treilea braț — Sfântul Gheorghe — a cărui linie albă se-ndoaie spre dreapta și se-nfundă-n stufăriș. În această rupere și împrăștiere de valuri peste delta Dobrogiei, Dunărea pare c-ar încerca să s-ascundă, să fugă de puterea covârșitoare a mării, care o atrage, o cheamă de departe cu strigătul talazurilor ei. De jur împrejur, cât bate ochiul, e o luncă mlăștinoasă, acoperită de papură și de sălcii. Brațul Sulina, în mare parte canalizat, cu malurile pierdute, s-așterne drept și alb ca o trâmbă peste netezișul acesta verde, pustiu, nemărginit. Unde și unde vezi pe mal câte-un conac de pescari, o hrubă lungă învălită cu malduri de stuh. Câte o barcă, cu pânzele-ntinse, se ivește, ca o pasăre din alte lumi, în dunga argintie a apei. Cai slobozi, cu coame lungi, ies din desișuri, scutură din cap și se uită țintă la noi cu un aer mirat, întrebător. Pustietatea, sălbătăcia acestor locuri neumblate, întinsele păduri de trestii cari-și leagănă în vânt vârfurile arămii, tăcerea aceasta adâncă, stăpânitoare pe-ntregul cuprins, toate fac să te crezi departe de pământ, într-o planetă nelocuită.
Cătră seară zărim înaintea noastră, mai întăi, câteva suluri de fum risipindu-se molatic în albastrul limpede, străveziu, al cerului, apoi catarguri ascuțite, din ce în ce mai multe, din vârful cărora atârnă rețele de frânghii ca niște pânze de păiajin, apoi coșuri înalte, turnuri de biserici, coperișuri de case, — un oraș care iese din apă și se ridică-ncet, încet, atras în vază ca de puterea unei vrăji. Este Sulina, limanul fericit în fața căruia trag corăbiile mării și ale Dunării — poarta largă prin care trec bogățiile tuturor continentelor, purtate de la un capăt la altul al lumii pe drumul neted și fără pulbere al apelor.
De-a lungul cheului sunt înșirate, cu privirea spre mare, otelurile, agențiile, palatul Comisiunei dunărene și toate clădirile mai de frunte ale orașului. Două diguri largi de piatră călăuzesc valurile canalului înlăuntrul mării. Aici se sfârșește lunga și glorioasa călătorie a bătrânului Istru. Aici mândria și puterea fluviului-rege se farmă de talazurile grele ale mării, învălmășind în vuietul acestei izbiri undele și strigătele întregului popor de râuri pe cari le-a smuls din coapsele munților. Și în sfada aceasta de ape neliniștite, deasupra volburei aceștia îngrozitoare, se leagănă pururea un clopot, a cărui bătaie dă de știre marinarilor, pe vreme de ceață, să fie cu luare-aminte.
E noapte. Sub cerul negru, fără stele, orașul doarme. Ascult plescăitul somnoros al valurilor — vecinica și deșarta frământare a mării. Departe, cele două faruri de la capetele digurilor licăresc în întuneric ca două candele-ntr-un cimitir. Din când în când mi se pare că aud glasuri tânguitoare bocindu-se pe valuri. Dangătul clopotului răsună rar, înduioșat, în fioroasa împărăție-a nopții.