România pitorească

Pe sub coastele Bucegilor, pe dinaintea celor mai înalte și mai frumoase vârfuri, se deschide de la miazănoapte spre miazăzi Valea Prahovei — pustietăți și întunecimi de codru acum două sute de ani — astăzi valea cea mai locuită și mai bogată din țară. Pornește de la hotar, din dâmbul Predealului, și se lasă-n cotituri trăgănate printre munți până dincolo de Câmpina, unde-și topește malurile în largul neteziș al șesului.

Cum intri din Transilvania, pe frumoasa șosea ce s-așterne pe vale, ai, în stânga, clădirile mari ale gării ș-ale vămii, în dreapta — o cascadă de vile ce se revarsă pe sub poalele codrilor în jos pe tăpșanul verde, întins ca un covor la soare. Aici e Predealul, sat mare, așezat în curmătura munților pe unul din cele mai înalte podișuri din marginea țării. De-aici țâșnesc de pe sub maluri izvoarele cari, mai la vale, se adună într-o singură albie și dau ființă Prahovii. Șoseaua se lasă pe sub Clăbucetul Taurului, pe lângă schitul Predeal, taie satul Azuga, căruia îi dau o înfățișare de oraș numeroasele fabrici ce-și înșiră înaltele coșuri, înnegrite de fum, de sub coasta muntelui Sorica până în matca Prahovei. Păduri nesfârșite se ridică de o parte și de alta. În lungul apei aleargă zgomotoasele trenuri, unele gâfâind la deal, altele, repezite la vale, în goană amețitoare, desfundând munții și-nfiorând codrii cu șuierul mașinilor și cu uruitul asurzitor al roților.

Din Azuga șoseaua face o îndoitură largă spre dreapta, încunjură tunelul drumului-de-fier și dă în Bușteni. Aici valea se mai deschide. Poieni întinse, stropite cu flori, s-aștern între izvoare. Case frumoase, vesele — un adevărat orășel de munte — se răsfață la soare pe tăpșanul din stânga, în fund codru de brazi, iar din întunericul codrului se ridică, vinete și prăpăstioase, crestele Bucegilor, cu brâie albe de zăpadă și cu țancuri ascuțite, pe cari numai vulturii și norii le ating. De nicăiri nu se văd așa de bine și de aproape uriașii gemeni din fața Zamorii, stâncoșii Jepi ce stau ca două străji la meterezele Bucegilor. Sub poalele Jepilor, din deal de PoianaȚapului, e frumoasa cădere de apă, vestita Urlătoare, unde pârăul se aruncă de sus, de pe o prispă de piatră, și cade drept, de la o înălțime de 15 metri — un sul lucitor de cristal, ce se sparge cu zgomot în volbura de jos.

La șapte kilometri din Bușteni, tot pe partea dreaptă a Prahovei, e Sinaia — capitala de vară a țării. Acum două sute și mai bine de ani erau pustietăți pe aici. Muntele Molomoț (Furnica) era acoperit de păduri, un singur schituleț era ascuns într-un luminiș, pe brâul muntelui, unde pusniceau câțiva călugări. Povestea spune că-n noaptea de Sfântă Mărie îngrijitorul schitului, ieșind de la utrină, ar fi stat puțin să se odihnească pe culmea dealului sub care e astăzi mânăstirea Sinaia, și, fiind ostenit, ar fi ațipit, și un vis preafrumos i s-ar fi arătat în somn. I se părea că din vale cântări îngerești s-auzeau înălțându-se în slăvi, iar jos, pe o poieniță, se făcea parcă o „lumină mare ca ziua, și două cete de tineri îmbrăcați în alb, cu lumânări aprinse, cântau troparul adormirii, și cum au încetat cântările, s-a pus iarăși întunericul nopții”. Mai târziu, auzind despre asta spătarul Mihai Cantacuzino, și aducându-și aminte că, pe când se afla ascuns de prigonirile turcilor în muntele Sinai din Arabia, cugeta că, de se va mai întoarce cu zile în țară, să facă o biserică, a pus de-a zidit o mânăstire pe poienița aceea, din vale de schitul Molomoț, și i-a zis Sinaia, „după asemănarea Sinăiei cei mari”. Și-a stat această mânăstire aproape două veacuri pitită în pustietatea codrului, până ce într-o zi, viind Domnitorul Carol I pe aici, și plăcându-i mult frumusețea locurilor, a hotărât să-și facă așezare de vară în valea asta liniștită și răcoroasă. Copacii s-au abătut, un falnic castel s-a ridicat deasupra Peleșului, ș-un oraș a răsărit, ca-n basme, pe coastele muntelui Furnica. Stau astăzi bătrânii, vechii cărăuși, care de pe la Orății până la „Slonul de piatră” de sub Zamora umblau cu chervanele numai prin pustietăți, stau și se uită ca la o minune la atâta sodom de case, care de care mai mândre, cățărate pe brâiele muntelui, și parcă tot nu le vine să-și creadă ochilor… Iar noaptea, noaptea, când tot orașul strălucește la lumina lămpilor electrice, când cele mai frumoase stele parcă s-au coborât din cer ca să dea farmec văii aceștia, Sinaia pare o vedenie de prin alte lumi — Bucegii se-nalță și o privesc înmărmuriți — un mândru colț de rai aninat pe poalele lor, și-și zic și ei, de bună seamă, vorba bătrânească: „Omul sfințește locul”. Unde-i schivnicul de la Molomoț, să-și vază aievea visul lui de acum două sute de ani?

De jos, din marginea parcului, o luăm încet pe șoseaua ce urcă trăgănat la deal, trecem prin curtea mânăstirii și scoborâm pe valea Peleșului. Un tăpșan verde se ridică în fața noastră și sus, pe-o așezătură deschisă la soare, svelt și luminos iese din codru „Castelul Peleș” — podoabă uimitoare, de o măreție și de o frumusețe cum nici prin basme nu s-a pomenit. Răzoare de flori îl încunjoară, molcom îi cântă și-i sar împrejur izvoarele, și-i aruncă pietre scumpe, iar soarele, la asfințit, se oprește pe „Piatra Arsă” și lung, și cu drag se uită în vale la minunea asta, și parcă nu se îndură să mai plece. — Așa, cătând spre castel, moșnegii Bucegilor au văzut într-o seară pe Regina noastră stând gânditoare la fereastră, și i-au trimes veste prin crainicul Peleș, c-ar vrea să stea de vorbă — mărire cu mărire — că multe au de spus și-s mii de ani de când așteaptă o minte să-i priceapă. Și le-a răspuns buna regină, că-i gata să-i asculte. Și s-au pornit atunci gureșul Peleș și „Vârful cu dor” și „Furnica”, și „Jepii” și „Omul” și toți munții, și toate izvoarele cuprinsului acestuia, și și-au spus tainele și păsurile lor, de la Adam Babadam și i-a ascultat Măria Sa, cu milă și cu dragoste, pe fiecare, iar din spusele lor o măiastră carte a izvodit, o carte plină de adâncuri, nepieritoare, ca și munții și izvoarele, care i-au povestit-o.