Suntem la Piatra Tăiată, la o înălțime de peste 2.200 de metri. În depărtare, munții rotunzi se văd ca niște mușuroaie, pe ei pădurile de brazi par pete de cerneală. Un vânt rece, cu lapoviță, bate dinspre miazănoapte și culcă pe jnepi palele albe de nori. Și cum se schimbă de răpede vremea! Aci e soare, aci se-ntunecă. Se războiesc stihiile ca-n zilele babei. Tăcerea și pustietatea în care ne aflăm, văile prăpăstioase prin cari am trecut, priveliștile uimitoare ș-atât de felurite ce ne-au lunecat pe dinaintea ochilor fac să ni se pară foarte depărtată lumea din care am plecat, ș-un sentiment de neliniște, de grijă, pare că-nvăluie dorul și nerăbdarea noastră de a ne vedea mai curând în Novaci.
Ne lăsăm devale pe făgașele puhoaielor, și după vro două ceasuri de scoborâș prin ponoare și desișuri, ce păreau că nu mai au sfârșit, sosim la obârșia Gilortului, sub Coasta Pietroasă, ș-o luăm oblu printre stânci pe matca prăpăstioasă a râului.
Seara, târziu, ajungem osteniți în Novaci. A doua zi, duminică, e horă mare la cârciuma din mijlocul satului. Ce chipuri rumene și frumoase au novăcenii, și ce curat se poartă, și câtă cuviință e în vorba, în privirea, în mișcările lor! Pe aici n-au putut răzbate nici dresurile, nici stămburile orașelor. Cămășile albe, cusute cu arnici și cu fluturi, maramele-nvârstate de borangic, scurteicile-nflorite și sumăieșele cu ciucuri, vâlnicele de lână negre, vărgate cu roșu, betele-nguste, cusute cu mărgele, ițarii de dimie albă
— toate sunt țesute și lucrate-n casă. Și ce bine-l prinde pe român portul acesta al lui, așa de curat, așa de simplu și de frumos!
Nevestele se piaptănă cu conci și se-mbrobodesc cu ștergare lungi. De obicei ele nu joacă, ci stau deoparte, în picioare, și privesc. Fetele-și împletesc în cozi panglicuțe și flori de câmp, la gât poartă șiraguri de mărgele colorate, și la brâu busuioc — floarea dragostei.
În picioare, doi țărani tineri, novăceni, zic unul din scripcă și altul din cobză. În jurul lor, în roată largă, se mișcă încet, în dulce legănare, strămoșasca horă, joc potolit, tacticos, în care se prind și oamenii mai în vârstă, uneori moși cu barba albă, ca să-și mai aduc-aminte de când erau și ei tineri. La țară hora e temeiul jocului. Ea înfățișează, în închipuirea poporului, ca și în cântecele poeților, împăcarea, frăția, unirea tuturora într-un singur cuget, — e veche, de la întemeierea neamului nostru, ș-aceeași a rămas în toate părțile locuite de români. Celelalte jocuri (brâul, sârba, căzăceasca, țâitura, joiana, bătuta, învârtita, ca la Breaza ș. a.) se mai amestecă, se mai schimbă după locuri. Unele sunt vijelioase, cu mișcări repezi și smâncite, cu încleștări de brațe și-nvârtejiri amețitoare, ce parc-ar da să-nchipuie o luptă, o răpire, o rupere de fugă.
Un farmec deosebit au „chiotele” sau „strigătele” pe care le rostesc, în tactul jocului, cu glas trăgănat, jumătate vorbă, jumătate cântec, flăcăii cei mai deștepți din sat.
Aici, la joc, își spun tare dorul și păsul inimii lor, în versuri scurte, făcute sau numai potrivite de ei, duioase și gingașe, pentr-o logodnică iubită:
“Sucă-mi-te, suveicuță,
Dacă știi că-mi ești drăguță;
Sucă-mi-te, suveicea,
Dacă știi că ești a mea;
Și te sucă-ntr-un picior
Dacă știi toarce fuior,
Și te sucă-ntr-amândouă
De știi țese pânză nouă!”
glumețe și pilduitoare în pofida fetelor cari n-au rost la treabă:
“Fetele dintre Vâlcele
Spală iile-n ulcele,
Și le-ntinde pe zăbrele,
Și latră câinii la ele.
Le ridică mai în sus —
Latră câinii ca la urs.”
înțepătoare și fără îndurare cu cele cari se țin numai de petreceri și nu-și văd de casă:
“La argea nu știu să țes,
La horă mă-ndes, mă-ndes!”
sau:
“La drăguța jucăușă
Stă gunoiul după ușă;
La drăguța-n joc voinică
Spală oala tu, pisică!”